Mirador în bibliotecă
 
                                                                     O INTRODUCERE LA G CĂLINESU (II)

                                                                                             

                                                                                                                                  Constantin PRICOP



     Dar trăsăturile inventariate de admiratorii neconditionati ai lui G. Călinescu ca deschideri incontestabile în cercetarea literară românească sînt considerate a fi de alti comentatori, si nu dintre cei neglijabili, impedimente în calea realizării sale ca istoric literar. E suficient să-l amintim pe E. Lovinescu, cu care autorul Vietii lui Mihai Eminescu are cîteva schimburi de amabilităti, dar care, dincolo de acestea, ridică obiectii de principiu istoriografiei lui Călinescu, pe Serban Cioculescu s.a. După concederea unor „mari însusiri de expresie artistică, de receptivitate estetică, de amplexiune a inteligentei, de putere de muncă, de adunător de uriase materiale si de animator al lor prin simplul prestigiu al talentului”, E. Lovinescu observă incompatibilitatea cu misiunea de istoric literar din lipsă de… obiectivitate. G. Călinescu, „…nu era indicat pentru a scrie o istorie a literaturii, din lipsa unei calităti si mai esentiale decît toate celelalte, cel putin în această categorie de activitate: obiectivitatea”. Lovinescu stie prea bine că nu e usor să acuzi un comentator literar de… lipsă de obiectivitate. Îsi ia, ca atare, precautii în definirea „obiectivitătii”. Un critic sau istoric literar îsi asumă, inevitabil, un proiect personalizat, „subiectiv”, fatalmente acuzabil de anumite preferinte, expus reprosurilor pentru anumite nedreptăti – dar la Călinescu ar fi vorba despre altceva, „de deformările judecătilor sale din pricina unui temperament excesiv de mobil, în nici o legătură cu estetica”. Pentru a fi credibil Lovinescu pleacă de la ceva concret, temperamentul autorului pentru a ajunge la scrisul său: „D-l Călinescu este un anxios, un susceptibil, stăpînit de mari ambitiuni, un spirit bănuitor, tenebros si extrem de combativ, cu o lamentabilă instabilitate de caracter, ceea ce ar fi nu numai o chestiune personală, dar si de judecată estetică, ceea ce-l înstrăinează de la conditia esentială a «istoriei» literare”.

Interventia lui Lovinescu (opinia acestuia nu se va modifica nici în evaluarea lui Călinescu din Titu Maiorescu si posteritatea lui critică –1943) provoacă reactia autorului Istoriei…, care redactează un răspuns – rămas inedit pînă în 1975, cînd este reprodus în „Manuscriptum”. Textul (care va trece, partial, în „Prefata” Compendiului publicat de G. Călinescu la  putin timp după aparitia Istoriei… mari) insistă pe obiectivitate în critica literară.

Dacă examinăm cu atentie reactiile lui Lovinescu si ale altor contemporani ne dăm seama că întîlnim aici atmosfera confruntărilor între contemporani, nu obisnuitele schimburi de opinii privind istoria literară. De fapt, o altă observatie care s-a făcut Istoriei… lui Călinescu priveste „dezechilibrul” între spatiul acordat contemporanilor si cel consacrat înaintasilor. Serban Cioculescu, care semnează una din cele mai minutioase cronici la opul călinescian, ne oferă o instructivă statistică a acoperirii perioadelor examinate. Epoca veche, constată recenzentul, mai exact secolele al XVI-lea si al XVIII-lea), e „expediată” în 55 de pagini. „Un alt secol literar, de la 1779 pînă la Junimea, înghite 275 de pagini: ultimelor trei decenii ale secolului literar trecut li se consacră 190 de pagini; în fine, literatura contemporană, de la 1901 încoace, e amplu dezvoltată în 350 de pagini”. Concluzia nu putea fi decît: „După proportiile ei, Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent e mai cu seamă un tablou al literaturii moderne si contemporane, de la Junimea încoace”. Defectele autorului Istoriei… de aici ar decurge, el aplicînd epocilor îndepărtate acelasi stil analitic impresionist, valabil în cazul contemporanilor, deplasat însă în cazul literaturii vechi. Istoria călinesciană „e oricînd interesantă ca manifestare de impresionist, dar tot atît de amendabilă ca lucrare de stiintă”, deoarece „e foarte interesantă, desigur, operatia surprinderii unor note moderne în operele vechi, dar mai necesar este, istoriceste, să stim prin ce anume note au fost actuale, în vremea lor, unele încercări literare astăzi învechite”. Observatiile sînt reiterate în analizele mai noi – de pildă în una din cărtile fundamentale pentru întelegerea lui G. Călinescu, apartinînd lui Mircea Martin, G. Călinescu si „complexele” literaturii române – unde Istoria… călinesciană este comparată cu „un trunchi de con cu baza în sus” – partea cea mai consistentă fiind consacrată literaturii contemporane. În ce priveste operele asa-zisei literaturi vechi, arată Mircea Martin (în sectiunea Cucerirea traditiei – de la descoperire la inventie), Călinescu întrebuintează diferite strategii, de pildă „decupează instantanee” din textele autorilor începuturilor literaturii române si le remontează în asa fel încît rezultatul să-l pună pe autorul analizat într-o lumină cît mai favorabilă. Mai tîrziu, apropiindu-se de epoca noastră, „criticul caută mereu probe de constiintă artistică”. Nu o dată atribuie scriitorilor examinati propriile sale intentii: „…este mereu în căutarea unor unghiuri favorabile, a unor perspective recuperatoare din punct de vedere estetic”. Din operele analizate alege scurte segmente, imagini etc. – punînd în valoare fragmentul – acolo unde ansamblul lasă de dorit. Mai mult, asa cum observase si Cioculescu, analiza operelor vechi este realizată cu mijloacele criticului literaturii la zi. În sfîrsit, ajungînd la epoca pasoptistă, de altă factură, stie să pună în valoare nu detaliul, nu fragmentul, ci structura de ansamblu, favorizată de o diferită, la acea dată, constiintă estetică. „Geometria variabilă” a aparatelor cu care survolează G. Călinescu literatura română, ea se modifică după epocă. În felul acesta, fără a inventa, „creează” literatura de care are nevoie pentru o mare istorie; ajută subtil, acolo unde simte că există deficiente. Dar, „pe măsură ce se apropie de perioada contemporană, autorul pare să-si retragă participarea, să-si resoarbă elanul însufletitor, astfel încît literatura curentă întîlneste în el un comentator – din acest punct de vedere – complet detasat (ceea ce nu înseamnă si obiectiv)”. Mircea Martin are dreptate să sublinieze situatia paradoxală: „receptivitatea «complice» criticul n-o rezervă congenerilor, ci înaintasilor celor mai îndepărtati”.

După ce am văzut unele din strategiile cu care istoricul îsi „creează” materialul pentru marea sa istorie, să ne oprim asupra cîtorva aspecte. G. Călinescu nu este un „naiv”, nu este un comentator care se lasă dus de inspiratie pe măsură ce desfăsoară analiza – asa cum se întîmplă în atîtea cazuri. Să nu uităm că G. Călinescu însusi afirmase, într-o epistolă către editorul său, că istoria noastră literară avea, la data redactării volumului său, mai putin de un secol! Întindere, să recunoastem, insuficientă pentru o mare istorie literară! Pe de altă parte să ne amintim că G. Călinescu este cel dintîi între criticii importanti care schimbă radical imaginea privind literatura începuturilor. Putină lume mai stie astăzi că la principalele universităti din tară existau catedre separate care se ocupau de „literatura veche”. Aceasta era, asadar, ruptă si institutional de literatura contemporană. Pentru acea literatură veche era mai importantă cunoasterea slavonei, analizele lingvistice (textele continînd probe de limbă dintr-o anumită epocă) sau istoria generală pur si simplu. Se părea că aceste texte vechi n-au nici o sansă să fie alăturate literaturii artistice – pe care nu putini o vedeau începînd doar o dată cu Junimea. Vointa lui G. Călinescu era aceea de a prezenta o literatură natională care se sustine ca atare, care a parcurs principalele etape prin care au trecut si celelalte literaturi europene importante s.a.m.d.  Proiectul istoriei sale intra într-o anumită viziune de ansamblu. G. Călinescu avea în mod evident un tropism către pozitiile centrale ale momentului său cultural – care nu erau străine de ideologiile dominante ale epocii. Prin formatia sa de tinerete G. Călinescu era „directionat” spre o anume finalizare, era format, mai mult decît unii dintre colegii săi de generatie, în cultul natiunii, al specificului national s.a.m.d.  Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent nu putea fi decît instrumentul cel mai adecvat de exprimare al unei asemenea orientări ideologice. Asa cum spunea cîndva H.R. Jauss, a scrie istoria unei literaturi era, pentru clasicii disciplinei (un Scherer, un Lanson, un De Sanctis), „esenta unei entităti nationale care se caută pe ea însăsi”. Am văzut, în descrierea exactă a lui Mircea Martin, abilitătile si diligenta puse la bătaie în acest scop de Călinescu – unul din marile spirite care au contribuit la edificarea ideologiei nationale. Reactiile publicistilor de dreapta care la aparitia istoriei au primit-o cu înjurături par astăzi dovezile celei mai pure prostii. Ele au fost declansate si alimentate, desigur, de niscaiva autori nemultumiti care se credeau, probabil, detinătorii spiritualitătii nationale. Dar a-l acuza pe Călinescu de ignorare a spiritului national cînd el, am văzut, „inventează” tocmai pentru a rotunji acest spirit, e dovada unei neîntelegeri totale.
 
E adevărat că G. Călinescu are o viziune modernă asupra structurii identitătii nationale. Accentul pe care îl pune urmăreste nu originea etnică a autorului, ci importanta valorică a operelor si locul fiecăreia dintre acestea în alcătuirea unei structuri de ansamblu. A-i înlătura pe Caragiale, pe Alecsandri, pe Ion Ghica, pe Odobescu, pe Macedonski si pe atîtia altii din această structură doar pentru că ar avea o altă origine etnică ar însemna o sărăcire de neacceptat si o falsificare profundă. Pentru a „împăca” nationalismul furibund al momentului si propria sa viziune, culturală, integratoare, Călinescu face unele „acrobatii” în ultima sectiune a istoriei, Specificul national. Dar aceasta e altă poveste si merită o discutie aparte.