Constantin PRICOP

     O introducere la G. Călinescu

Trecerea timpului – cum prea bine se stie – diminuează, calmează, retează asperitătile. Reduce dimensiunile altădată exasperante. Pune lucrurile la locul lor – ar spune unii; anulează originalitătile, introducîndu-le în serii clasificabile – ar zice altii. Cu ani în urmă, discutiile despre G. Călinescu stîrneau pasiuni – pro sau contra; determinau implicarea participantilor, „stîrneau valuri”, pentru a folosi o expresie prea putin eleganta dar plastică. Astăzi nu se mai întîmplă asa. Sau, oricum, într-o mai mică măsură. Intre timp si-au făcut loc în spatiul literaturii române alte generatii de scriitori – cu propriile lor interese, cu propria lor vointă de a trasa noi ierarhii de valori. In astfel de momente scriitorii mai vechi trec printr-un filtru care poate schimba puternic configuratiile anterioare. Fapt nu lipsit de importantă, dacă avem în vedere amploarea „umbrei” pe care a lăsat-o autorul Cronicii mizantropului asupra literaturii române.

* * *

Constatările de pînă aici nu intentionează să sugereze iesirea din actualitate a lui G. Călinescu. Dimpotrivă – asa cum vom vedea. Vroiam doar să subliniez că astăzi ne aflăm într-un moment mai bun decît altădată pentru o evaluare realistă a operei lui Călinescu.

Oricît am căuta, nu vom descoperi multi alti scriitoti români la fel de implicati, în toată perioada în care au fost activi, în destinul literaturii nationale. Mai mult, imaginea acestei literaturi, ca reprezentare coerentă, i se datorează în bună măsură. Dacă vom fi observatori impartiali va trebui să recunoastem că multi dintre comentatorii fenomenului literar nu s-au eliberat nici astăzi de modelul, de ideile, de conceptele (binevenite sau deformatoare, asta e o altă poveste…) impuse de G. Călinescu. Desi prezenta sa nu mai „dictează”, ca altădată, e suficient să ne aruncăm privirea în paginile revistelor literare pentru a constata existenta, si astăzi, a unor critici si istorici literari care nu pot depăsi orizontul stabilit de Călinescu; care nu se pot îndepărta de acesta nici măcar pentru a lua cunostintă de existenta unor alte puncte de vedere, a unor alte strategii literare.

Afirmatia privind remanenta călinescianismului nu trebuie luată ca o judecată de valoare. E doar constarea unei stări de fapt. Nu spunem aici că imensa influentă a autorului Istoriei… a  făcut bine sau rău – ci doar că el a alimentat o realitate care, la rîndul ei, îl solicita; că i-a obligat pe contemporani să respire în ritmul său – sau măcar să încerce să se situeze în contratimp.

* * *

În ce anume s-a implicat fundamental G. Călinescu? În foarte multe, dar înainte de orice se pare că trebuie avută în vedere clarificarea unei structuri a valorilor, conturarea unei imagini globale a literaturii române. E vorba, cu alte cuvinte, de stabilirea configuratiei literaturii noastre – act echivalent, dacă vreti, cu clarificarea constiintei de sine a literaturii române. Canonul nu poate fi „fixat” de un critic, oricîte calităti ar dovedi acesta – dar un critic poate elibera de zgură si fixa o imagine ambiguă generată de mecanismele sociale. Numele lui Călinescu este legat de cîteva operatii memorabile pentru literatura noastră. El a „împins” începuturile literaturii române pînă la cronicari, a sustinut organicitatea acestei literaturi, a dovedit integrarea autorilor de limbă română, indiferent de originea lor etnică, în mostenirea noastră literară etc. Nu Călinescu a inventat canonul literaturii române, dar el l-a fixat într-o serie de repere obligatorii – cum ar fi  necesitatea de a despărti meritele estetice de cele culturale – operatie cu atît mai necesară în spatiul nostru cu cît nu a fost asimilată nici pînă astăzi.

* * *

Dacă e să vorbim despre „mostenirea” lui G. Călinescu ar trebui să-l pomenim înainte de toate asadar pe critic si pe istoric literar. Sau, mai aproape de spiritul lui Călinescu, pe criticul-istoric literar – pentru că în viziunea sa cele două ipostaze ale celui care studiază literatura sînt înrudite îndeaproape. Criticul trebuie să aibă o deschidere cuprinzătoare asupra întregului fenomen literar (deschiderea pe care i-o poate asigura doar viziunea istorică), pentru a plasa operele într-un spatiu în care comparatiile fac posibile judecătile de valoare. Pe de altă parte, istoria literară fiind pentru Călinescu o istorie de valori istoricul trebuie să judece, să dea verdicte privind rezistentă în timp a valorilor, să ierarhizeze – să fie, cu alte cuvinte, critic.

* * *

Ne place, nu ne place, autorul nostru a fixat destinele celor mai multi dintre scriitorii care constituie si astăzi principalele noastre repere literare. Prea putini dintre criticii care i-au urmat au reusit să impună o reprezentare cu totul diferită de cea a lui Călinescu în legătură cu un scriitor, o epocă, un eveniment literar. S-a spus că uneori a fost nedrept. Chiar dacă a fost, n-au apărut încă aceia care să îndrepte, convingător, nedreptătile pe care le va fi făcut. Un anumit instinct îl face să meargă spre cota valorică justă – chiar atunci cînd prin sustinerea acesteia în Istorie… vine în contradictie cu afirmatii pe care le făcuse anterior, în diverse interventii publicistice. (La un moment dat îi propusese lui Cezar Petrescu să scrie împreună un roman – dar în Istorie… autorul Întunecării rămîne cu imaginea pe care o cunoastem.)

* * *

Principala contributie a lui Călinescu în critică si istorie literară rămîne, fără îndoială, cuprinzătoarea perspectivă oferită în Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent. Autorul istoriei este cel dintîi care reuseste să impună o imagine plauzibilă a literelor românesti începînd cu textele medievale si mergînd pînă la actualitate. Este, de altfel, cel dintîi care fixează, în sfîrsit, începuturile literaturii noastre. Pînă la el literatura română „lua nastere” cu o epocă sau două mai tîrziu! Să ne amintim unde îsi începeau istoria literară Cioculescu, Streinu, Vianu; cînd apare literatura română pentru Lovinescu etc. In aceeasi măsură Călinescu este deschis generatiilor noi de autori si, la fel ca E. Lovinescu, introduce în istoria sa scriitori contemporani, în plină activitate, unii dintre ei foarte tineri. Ideea sustinută cu insistentă (conformă unei mentalităti specifice!) este aceea a existentei unei continuităti incontestabile între scriitorii începuturilor si cei din zilele noastre; unii se trag din altii, unii îi anuntă pe ceilalti. Continuitatea aceasta nu e străină de intentia de a demonstra că istoria noastră literară e completă, a consumat toate etapele, a epuizat toate temele vehiculate de literaturile din tările civilizate. Călinescu nu este un „inspirat” – stie precis ce construieste. Ii aminteste editorului său într-o scrisoare că nici măcar nu are cum să facă istorie – literatura noastră fiind, în acel moment, în ce are ea esential, mai tînără de o sută de ani! Pentru a scrie o mare istorie, Călinescu are nevoie de o mare literatură – si unde lipseste, creează. Scriindu-si istoria edifică, în acelasi timp, subiectul istoriei sale, demn de tot interesul. Încît astăzi, pentru a ajunge la esenta unui fenomen mai greu de perceput, este nevoie uneori să ne… întoarcem la starea literaturii noastre de dinainte de Călinescu.

Subiectivitatea sa, uneori extremă, e afirmată fără ezitare. Vorbind despre dubla postură a istoricului/criticului, de obligatia sa de a emite judecăti, de a-si asuma intuitii subliniază necesitatea subiectivitătii istoricului literar. Fiind subiective, există atîtea istorii cîti istorici literari. Istoria sa se ridica pe observatii care, în acele timpuri, puteau să pară paradoxale – dar care astăzi s-au impus incontestabil.