Poezie
 
                                                                          POETI DIN BANAT (I)•    INTEGRALA DORCESCU
                                                                                                                                                Adrian Dinu RACHIERU

 

     

        De mai bine de un deceniu, Eugen Dorcescu trudeste, cu migală de orfevru, la un ambitios proiect liric. După două antologii de dată recentă, Omul de cenusă (Ed. Augusta, 2002) si Biblice (Ed. Marineasa, 2003), avem posibilitatea de a scruta întregul acestei creatii, văzută de unii ca o riscantă aventură personală, ancorînd temerar în sfera religiosului. Dacă e să cercetăm traditia poeziei religioase la români putem zice, alături de I. Negoitescu (1988) că „lirismul religios nu prea are reprezentanti de seamă”; iar în ultimele decenii, din pricini pe care le stie toată lumea, poezie religioasă s-a scris masiv în exil (Aron Cotrus, Paul Miron, Horia Stamatu, George Ciorănescu etc). Unii critici resping ipoteza „fracturii” în lirica lui Eugen Dorcescu, afirmînd că e vorba de o continuitate (cazul lui Livius Petru Bercea). Ca poet al cetătii reale dar si al celei imaginare (glorificînd „arhitectura visului”), autorul timisorean vădea luciditate si virtuozitate, vizionarism sumbru si ferme optiuni prozodice, dintotdeauna. Zbuciumul său interogativ, trecut prin lecturi esentiale (metabolizate) si o experientă mistică care, inevitabil, l-a marcat, l-au apropiat de fiorul sacru. Evident, poetul era familiarizat cu textele biblice (Valeriu Anania, 2003) si intrînd în această „atmosferă”, el nu produce versificări de circumstantă, turnate în „tipare limpezi”, atent la poeticitate si semnificatii etice. Efortul său vibratil, solitar (în peisajul nostru liric) se desparte de geometria rece, păstrînd însă solemnitatea, cadenta imnică, suflul neologizării; fiindcă poetul re-creează, într-un nou limbaj, teme si motive străvechi, cheltuind eruditie si aflînd în credintă reazemul. Călăuza (instanta) nu este o voce exterioară de vreme ce adevărul, prin iradiere divină, sălăsluieste în noi. Reînnoind, asadar, anumite motive, gravitînd în jurul temei desertăciunii, Eugen Dorcescu nu rescrie ci re-creează, transpunînd în versuri 71 de psalmi, alături de care — în volumul  din urmă — asează Ecclesiastul, Pildele, plus — în vers larg — Rugăciunea regelui Manase (din Exodul, 2001).
Se cuvine să observăm că înainte de a cultiva statornic filonul religios, Eugen Dorcescu, cîndva un excelent critic, a cîstigat „pariul cu poezia” (Mircea Bîrsilă). Sînt printre cei care au regretat, chiar în scris, „dezertiunea” criticului Eugen Dorcescu, refugiat — definitiv — în poezie. Mai ales că, păgubitor, lungă vreme, poetul n-a fost receptat „cum se cuvine” (observa Laurentiu Ulici). Din păcate, anii care au trecut de la această constatare n-au îndreptat lucrurile. Chiar dacă Virgil Nemoianu, recent, se întreba : „cîtă lume îsi dă seama că Eugen Dorcescu e unul din marii nostri poeti contemporani?” Cărtile s-au ivit ritmic si privind îndărăt trebuie să recunosc că, într-adevăr, poetul impune, ultimele sale tentative editoriale fiind convingătoare. Regretul însă (în ceea ce mă priveste) rămîne.
Pînă la Omul de cenusă, o masivă antologie de autor, selectînd (cu zgîrcenie, totusi) din cele 12 volume de versuri, poetul, aflat la vîrsta deplinei maturităti si probînd o distinctie stilistică de invidiat, cerceta sinteza „între individual, social si metafizic” cu aceeasi stiută priză la real, mai putin atras acum de calofilie, dar sedus de bucuria de a versifica, suferitor, texte esentiale din Biblie, descoperind pentru noi desertăciunea lumii. Avem în Eugen Dorcescu — avertiza Adriana Iliescu — un mare poet religios. Omul de cenusă ar fi obligat la o reevaluare, întru totul meritată de proaspătul sexagenar.
Să ne reamintim că într-un mai vechi interviu, Eugen Dorcescu afirma neted: „În fond, tot ce scriem nu-i decît o epistolă adresată celuilalt…” Am putea oare citi altfel un volum botezat chiar Epistole (1990)? Temperament grav, de o seriozitate necontrafăcută, poetul ar vrea să împace contrariile; e încercat de voluptatea de a trăi „universalitatea entropiei” si, în acelasi timp, vrea să întemeieze un sens, pătrunzînd în „profunzimea vitală a ontologicului”. Visul clasicist s-a destrămat, dar autorul n-a lepădat „masca parnasiană”. Este, chiar dacă mai putin vizibil, un temperament romantic controlat de tirania luciditătii; propune, îngrijorat de soarta comunicării si obsedat de efortul decodării, o poezie hermeneutică avînd ca suport imaginarul; în fine, nu agreează băscălia, tifla sprintară (atît de gustată la meridianul balcanic), dar iubeste, în replică, ordinea, rigoarea, disciplina. O vesnică dedublare, o tensiune a contrariilor par a măcina siguranta afisată. Spirit metodic, poetul suferă de o „melancolie redondantă”. Vechiul „medievalism evocator” nu uită că literatura, sociologic vorbind, este fapt de comunicare. Că există numai prin lectură si, desigur, prin accesul la sens. E drept, severitatea formală, filtrul livresc, intelectualizarea emotiilor par a alimenta o meditatie impersonală, pe alocuri ceremonioasă, blocînd — pudic — „dezvăluirile”; poetul nu cade în senzorial, ar vrea, dimpotrivă, îndeosebi în cărtile de început, un lirism disciplinat, stăpînit de „rigoarea himerei” si, în acelasi timp, e tentat de „fluidul semn” si „tulburea armură”, de „soaptele” ei, descoperind haloul cuvintelor, vraja lor umbroasă.
Astfel de impulsuri contrarii locuiesc în ceea ce poetul-critic numea „euforia thanatică a limbajelor oarbe”; călătoria spre celălalt – visată – pare o alunecare în vid, chipul „simulat”, străveziu este o prezentă difuză, aflată – totusi – „la capătul de neatins” (Reper fantomatic). O stranie îngemănare („vai, una sîntem” – va exclama poetul; v. Spasm sideral), o contopire (care nu înseamnă acuplare) împinsă în indistinctie, o retragere care poartă „ca o spumă de sînge” Strigătul thanatic. Spaima la cel obsedat de exactitate ar fi că această absentă creează confuzie: „chipul meu a-nceput să îti semene” (Alchimie). De unde, perfid insinuată, erodînd, ideea dublului; golul e fertil, paste un „roi de cuvinte”, luminozitatea lor mîngîie lenevos „depunerile de uitare”. Încetosarea, „atasamentul pentru neant” nu alungă „realitatea sîngelui”, „noaptea cărnoasă”. Se înstăpîneste o „absentă frenetică”, coexistă cuvintele tinere si paloarea amintirilor; „aburii chipului”, infernul în expansiune, „antimateria reveriilor” – amenintă. Dar poetul, aflat „pe plajele sîngelui” aruncă — fără risipă – „cuvinte sclipitoare”; visează „zarea ermetică, călătoreste spre „explozia sensului”, spre ceea ce numea „concretetea secundă”. Iată, asadar, că ideea peisajului, „dublu” pîndind, adulmecînd, încremenind tabloul, sfîrseste, părelnic, a trece fluxul liric prin refrigerentul inteligentei. Poetul se definea exact ca o „fortă antientropică”. Totusi, el ocoleste „prăpastia tulbure”, întelege că propriu-i chip „curge”; întors către sine, scufundat în abisul sufletului (ascultînd acolo bolboroseala genezei, nestatornicia, „amiaza fără hotar”), el este un rîu colinar, un rîu – zice poetul – „care curge si se contemplă”. Sub soarele dezlăntuit si cuvintele sînt „lichide”; heracliteean, învăluit în lumina – rîu, privind „norii trupului”, el – prăbusit în abisul materiei – ascultă ecoul pasilor, amintirea care îl fixează în „sfîsiatul crepuscul”; în asemantism, am zice. Pericolul e mortal. Acest balans – stimulat de foamea contrariilor care se caută – îsi atenuează pornirile, nu-si îngăduie excese; încercat, trubaduresc, de „săgetile sîngelui”, de „mîlul înmiresmat” al Clipei, de „doritoarea incintă a trupului”, poetul părăseste cetatea, „zidul cald al armurii”. Absenta sau, mă rog, absenta „fără chip” îi permite, paradoxal, recunoasterea, alternînd cuvintele si tăcerea, jocul – nici el capricios – al luminii si umbrei, chiar absenta rostirii în „densitătile umbrei”. Or, tăcerea este si ea „plină de semne”. Somnolenta materiei, golul „fără nume”, înfricosătoarea alchimie de care pomeneam îngăduie o privire inversă.
Absenta i se dezvăluie ca o „perfectiune informă”; există o fascinatie a informului, oarecum surprinzătoare la un însetat de armonie si muzicalitate, crescut la scoala clasicismului, pentru care cuvîntul rece, ascultînd de legi severe, vroia să disciplineze chiar inefabilul. Această somnolentă fumegoasă, amniotică (de pildă : „ca-n adîncimea unei matrice plutim”), atractia pentru „magma vitală” (implicit, dezordinea), pentru „abisul păstos” (mineralizînd amintirile) împiedică, oare, dialogul? „Adevărata trezie e somnul?” – se întreabă, intrigat, poetul, putin dispus a trece de la claritate la carnalitate. El stie foarte bine că „în locul (cuvîntului) răbufneste abisul” (Un cuvînt sclipitor). Cunos-cîndu-se cu exactitate, cu o excelentă priză la „obiect”, poetul – chiar asediat de „limfa fierbinte” a soarelui – gustă „voluptatea rece”; este, negresit, un cerebral – cu reprizele firesti de visare – dar cu un program coerent si unitar, emisia de lirism fiind în „expansiune controlată”. Volumele din urmă, bine gîndite, evidentiază acea crestere a temperaturii lirice pe care o sesiza L. Ulici. Poetul migrează spre realitatea secundă; dincolo de „lectura concretă” se desfăsoară întrupările visului; cade lespedea uitării si rămîne – zice memorabil E. Dorcescu – polifonia ei. În lasoul gîndului (eclipsînd, parcă, concretetea gîlgîitoare, abundent – cromatică) joacă „singure si fericite”, cuvintele… Înspăimîntat de asemantism, de hora nepăsătoare a cuvintelor, deschizîndu-se, poetul congelează elanul confesiv, dorind a reverbera în celălalt, comunicîndu-se. Grija decodării îi stăpîneste lirismul, de o libertate controlată, prudentă si de o voluptate, totusi, „rece”. Sub crusta textelor, impecabile prozodic, afisînd cîndva o solemnitate impenetrabilă, ghicim acum suvoiul fierbinte, iscodelnic-nelinistit, atentînd nu la arhitectonică ori la severitatea formală a discursului, ci anuntînd despărtirea de o picturalitate golită de uman, sedusă de un perfectionism glacial, aerat. Dar, ciudat, poetul – interesat de concretitudine – se reîntoarce la general si scufundîndu-se în textele sacre învată, în numele speciei umane, lectia umilintei si a desertăciunii, lepădîndu-se de trufiile care învolburează (vai, inutil!) viata literară. Ultimul psalmist al mileniului trecut (Ion Pachia Tatomirescu) merită un alt tratament critic, sfidînd – prin statura-i axiologică – ierarhiile de cafenea. Fără a cultiva însă dispozitia imnică, fervoarea industrioasă, exultanta feerică, impetuozitatea ori emfaza afisată de atîtia insi căzuti în delir religios, frecventînd cu sîrg „tematica de strană” ori „recitativul de amvon” (Al. Cistelecan). Vrem a spune că poezia religioasă pe care o produce E. Dorcescu nu e confiscată de fervori si iluminări, ajungînd la „spasm extatic”, la mari cutremure interioare; e, mai degrabă, aproape paradoxal, invocativă si transcriptivă, urmînd cu fidelitate textele sacre si deceptivă atunci cînd ajunge în stricta contemporaneitate. Si nici cutreierată de nostalgii paradisiace, vestind renasterea (precum la un Adrian Popescu). Faptul că autorul Exodului s-a instalat temeinic în albia acestor preocupări confirmă, peste ani, diagnosticul lui Laurentiu Ulici care sesiza, dincolo de calofilia rece, o evolutie ascunsă. Solemnitatea, muzicalitatea, severitatea drapată într-un ton impersonal pregăteau „incinerarea în cuvînt”. Si protejau o sensibilitate hărtuită, adăpostită sub armura perfectiei formale.
Temperament romantic (cum bine l-a „văzut” Ion Ariesanu), poetul – cel care ne anunta, prin 1985, că însîngerează „desertul de zăpadă” – nu-si exhibă trăirile; le divulgă surdinizat, cu delicatete si zgîrcenie, conjugînd componenta cosmică, onirică si poetică, lăsîndu-se bîntuit de reflexivitate melancolică (Adriana Iliescu). Observatia din urmă e definitorie, credem, pentru universul său liric. Iar o antologie, invitîndu-ne la o călătorie spre izvoare, confirmă din plin această marcă lirică. Avînd în spate un sir de cărti, o experientă lirică, larg-cărturărească, Eugen Dorcescu impune prin statura poeticească. Elevatia tematică, dintotdeauna remarcată se încarcă acum cu „elan metafizic” (G. I. Tohăneanu), suportînd amprenta biblicului. Negresit, tentativa sa e una temerară. Si chiar singulară. Începînd cu Dosoftei (1673), care ne propunea Psaltirea în versuri si semna, astfel, actul de nastere a poeziei culte românesti (cf. N. Cartojan), lista celor care s-au încumetat să se apropie de textele sacre e, observăm, sărăcută. Un Vasile Militaru, în 1933, mai poate fi invocat. Si, iată, în 1993, cu Psalmii în versuri intră în competitie însinguratul Eugen Dorcescu, trăgînd imediat (1997) o a doua editie si adăugînd, un an mai tîrziu, pildele versificate. O lectură paralelă, precum cea întreprinsă de Adriana Iliescu (v. „Poesis”, nr. 7–8/1998, p. 18–19), cercetînd Psalmii si Ecclesiastul în versuri, îi prilejuia temeinicei analiste cîteva concluzii care se cuvin grabnic transcrise.
În primul rînd e vorba de un limbaj modernizat, conservînd parfumul arhaic si folosind, neostentativ si fără cazne, neologismele. Eleganta poetului-surpriză, probată chiar la start, nu se dezminte; haltele sale editoriale dovedesc o benefică limpezire, absorbind cu naturalete si marile teme religioase. E o convertire care urmează, să precizăm, unei experiente fundamentale, neînsemnînd doar o optiune literară. Nu stiu dacă de energie duhovnicească e vorba în aceste ultime volume; oricum, elaboratia migăloasă e subînteleasă, melodicitatea e păstrată iar fidelitatea – izbitoare. Doamna Adriana Iliescu sublinia, cu îndreptătire, tocmai exactitatea mesajului. Iar precizia si promptitudinea sigilau toate demersurile apartinînd acestui ins retras, de o civilitate fără cusur, un redutabil cercetător si editor, un teoretician blindat care, sfidînd forfota cenaclurilor timisorene si asteptările celor din jur, s-a ivit, impunător, ca poet, confirmînd cu strălucire avertismentul lansat prin anii ’70 de marele său prieten–protector Mircea Ciobanu.
Apoi ar fi vorba de interesul pentru spiritual, captînd o secretă tensiune mistică. Într-o lume perversă, cuprinsă de degradare, plonjînd în derizoriu, înconjurat de făpturi hîde ori chiar amenintat de „apocaliptica fiară” (v. Abaddon), poetul, cuprins de smerenie, asteaptă semnul sacral. El ne oferă si „hronicul urbei” si asteaptă, izbăvitor, „lacrima norilor”, pendulînd între idilic si grotesc, între trăire si reverie, între carnal si duh, coplesit de puzderia de senzatii si interogatii. Lirica sa creste sub semnul antitezei. În „thanatica oglindă”, cuprins de disperare, mîhnire, resemnare, el descoperă, pe urmele altora, că „toate sînt desertăciune”. Si porneste într-o dificilă si temerară căutare : „Totu-i să fii în stare să-l găsesti / Pe-Acela care e”. Ecclesiastul în versuri (1997) îndemna la păzirea poruncilor, încheind cu o frisonantă întrebare : „Ce foloseste omul scos din lut?”
Epoca noastră, aspirînd la mîntuire cognitivă, va recunoaste că barbarizanta gîndire simplificatoare ne-a asezat, în numele ratiunii suficiente, în plin „hazard organizatoric”. Dar nevoia de certitudine, acel Maître-mot, poartă sarcina unei  obsesii cvasireli-gioase, recuperînd, adeveritor, o inocentă pierdută prin „dezvrăjirea lumii” (Prigogine). Întelegerea omului, blamînd gîndirea lenesă, rămîne incompletă, deschisă, revizuibilă. Mustrînd noua eră pentru optimismul ei nemăsurat, rozaceu, ambalat de înclinatii delirant-rationalizante (chiar măcinate fiind de pulsiuni contrarii), „geometria zeificată” va căuta solutii în blagiana „zare interioară”. Si dacă Dumnezeu, în limbaj teologic, cunoaste – în lume – o prezentă de intensitate, el are – ca trăire individuală – o prezentă harică. Evident, avem în vedere crestinismul simplu, tărănesc, cinstind rînduiala unei lumi de „frumusete bătrînească”; o astfel de curătie morală, plină de suavităti si îndemnînd la piosenie poartă o predispozitie religioasă. Se confundă, putem zice, cu evlavia religioasă; dar nu tematizează, ci respiră firesc într-un univers bine rînduit.
Sirul versificatorilor care s-au apropiat de tema hristică au glorificat, de regulă, experienta religioasă, firavă esteticeste, dacă se limitează la declarativism si decorativism. În teologie, reamintim, frumosul nu e o idee, ci însăsi existenta relevată a lui Dumnezeu. Iar un cunoscător al dogmei crestine de calibrul lui Nichifor Crainic (v. Spiritualitatea poeziei românesti, Ed. MLR, 1998), desfăcîndu-se de lumea multicoloră a senzatiilor directe, încerca să fundamenteze o estetică din punct de vedere teologic, desfăsurînd „spiralele abstractiunii”. Confruntat cu iadul închisorilor, omul a rezistat prin credintă si creatie; golul în spirit trebuia umplut si marele teolog, eclipsîndu-l pe criticul cu acelasi nume, nota (v. Memorii, Ed. MLR, 1996) : „imediat după rugăciune urmează poezia”. Misiunea omului, îi continua gîndul N. Steinhardt, este cea de a înduhovnici viata. Dar omul s-a înrăit, ispitit de slava desartă se vede doar pe sine; si atunci, trecînd puntea necredintei, ne întrebăm cum l-ar putea iubi pe Dumnezeu cel care   nu-si iubeste semenii? Transparenta pe care o invoca părintele Stăniloaie, reamintindu-ne că „îl vedem pe Dumnezeu prin ei”, invită tocmai la sporirea iubirii dintre noi. Mesajul poeziei lui Eugen Dorcescu nu putea fi altul. Obsedat de grija decodării (cum, repetat, s-a remarcat), poetul îl are mereu în vedere pe destinatar si, căutîndu-si aproapele, îsi doreste să reverbereze în celălalt. Trebuie apoi să observăm viabilitatea fenomenului creativ pe toată întinderea sa si, mai ales, programatica stabilitate clasică. La curent cu ce se întîmplă în lume, poetul rămîne inaderent la furiile postmoderne, plonjînd în indeterminare. Dimpotrivă, el rîvneste orizontul certitudinal si e convins, ca si „energicul revizionist” Gh. Grigurcu, străin de orice complicitate frivolă, că modernismul e încă „doldora de latente”. Că în chimismul operei nu virginitatea talentului stihial, ci auto-reflectia cîntăreste acum decisiv. Cu lecturi întinse, metabolizate si program ferm, conjugînd inspiratia cu solida instructie / educatie literară, Eugen Dorcescu cinsteste cerebralitatea scrisului. Alungă, astfel, afectul? Auster, fără ornamente adjectivale ori apetit vezicant, repudiind informul, nerîvnind succesul imediat (adică popularitatea), rationalist pînă în vîrful unghiilor, coplesit de luciditate si confiscat de religiozitate, ridicînd baraje cenzurale, trecînd fluxul liric prin refrigerentul inteligentei, poetul, atît de atasat literaturii, foloseste mereu sondele criticului. Nu se împotmoleste în noroaiele realului, dar îngîndurarea sa metafizică, învăpăind textul, nu-l aruncă în bratele extazului mistic. Hiperconstientizarea de care pomeneam îl însoteste ca o umbră. Tot ce iese de sub pana d-sale, inclusiv literatura pentru copii, suportă această necurmată veghe critică. Nesedus de „bătăliile canonice”, învolburînd peste noapte frontul nostru literar, Eugen Dorcescu rămîne fidel idealului clasicist. Indiscutabil un profesionist, el rămîne critic în tot ceea ce scrie. Chiar dacă fluxul afectiv irigă subteranele textului si poezia sa nu pledează pentru o nouă glaciatiune lirică. În fond, „lectia” operei ne re-descoperă canonul umilintei. Aici nu e vorba de o mască. Poet important, străin de orice gesticulatie frondistă, reprezentant de seamă al generatiei-sandwich („prinsă” între explozia saizecistă si zgomotul optzecistilor), Eugen Dorcescu ne obligă, astfel, la rîndu-i, să-l redescoperim.