Poezie
 
                                   POETI DIN BASARABIA VOCI FEMININE (I)
                                                                                                                                                Adrian Dinu RACHIERU

             

                                                                 „Luati din sufletul meu cît puteti...”

 

NINA JOSU SI VIZIONARISMUL SERAFIC

 

          Invocînd „timpul prielnic si bun”, Nina Josu (n. 17 februarie 1953, la Tiganca-Cahul, într-o familie de intelectuali) revarsă în textele sale „o iubire fără margini”. Absolventa Institutului moscovit de literatură „Maxim Gorki” (1976) debuta cu versuri în „Tinerimea Moldovei” si apărea cu o primă plachetă (La sezători) în 1975, beneficiind de o prefată semnată de P. Botu, risipind în textele sale seninătate si generozitate. Fiorul adolescentin reverberează anuntînd, romantios, o scufundare în lumină. Tînăra poetă, livrînd – în ritm de cincinal – cîte un nou volum (Trecere în alb, 1980; Stare totală, 1986; Dorul, 1991) constată că „miroase-n jur a primăvară”, aerul cald al noptii îi procură „o mare mîngîiere” iar relatia tandră cu lumea, nescutită de dulcegării, sfîrseste într-un patetism sufocant (pe alocuri). Să observăm că filonul religios, cultivat programatic în anii din urmă în sensul resacralizării lumii nu este o descoperire de ultimă oră; din această pricină poeta îsi pierduse slujba în 1983! Actualmente lucrează la „Literatura si Arta” după ce, pasager, trecuse pe la „Glasul Natiunii”. Are nerv publicistic si a reactivat, în 1993, Asociatia „O. Ghibu” a Astrei a cărei presedinte este. Iar în poezie crede cu tărie că doar întoarcerea la credintă ar putea izbăvi lumea de azi, grăbită si dezvrăjită.
          Într-un text mai vechi (1987), A. Turcanu făcea o observatie esentială: la Nina Josu sentimentalitatea nu are trecut. Poeta se desparte hotărît de „ziua de ieri”, refuză în uimirea ei curată, frisonată de înfiorări candide acest lest, se bucură – exclamativ – de armonia din jur căzînd în visătorie feerică. Fericirea o inundă, încîntarea jubilativă atinge beatitudinea. Totusi, acest romantism adolescentin (temperat, odată cu anii), înconjurat de lumină multă si ninsori bogate face loc poeziei luptătoare. Steaua de dimineată, o antologie tipărită în 2000 ne îngăduie să constatăm translatia: lumea aclamă „nimicul” si poeta refuză să stea „la masă cu măruntii”. Bunătatea, crestinismul cosmic, dragostea pentru aproapele se fortifică dar coexistă cu un pronuntat interes pentru viata socială; vocatia polemică, lansînd diatribe, se împacă cu sentimentul religios. Nina Josu observă cu îngrijorare degradarea din jur. Criza spiritualitătii strangulînd izvoarele misterului, disolutia, atmosfera morală, pierderea sufletului. Omul orizontal, confirmînd „mutatia” anuntată de noii barbari (vezi Alessandro Baricco, Barbarii), sedus de experienta digitalică (viteză, superficialitate, limbajul globish) trăieste „în retea” dar nu comunică. Încît doar reîntoarcerea la poezie, la spiritual în sens larg ne-ar mai salva într-o epocă sufocată de mizerabilism.
          Această „tînjire de divin” nu cade, la Nina Josu, în decorativ ori retoric. Predispozitia extatică (cf. M. Cimpoi) invocă prezenta divină vindecînd răul lumesc fără a se plia, didacticist, canoanelor teologice. Religiosul trece prin existential; nu atît temele (prin versificarea perceptelor) cît starea de religiozitate, răsfrîntă empatic, cu efecte benefice în social, „îmbunătătind” si îmbogătind oamenii prin „fraternitate biblică” o interesează pe poetă. Nu nelinistea mistică o vizitează, nu vitalitatea negatiei îi asigură combustia lirică. Nina Josu este si rămîne un cuget aflat în căutare, încercînd să pătrundă „dincolo de noi”, „pînă-n miez”, îndrăgostită de „lumile ce nu se văd”. Suflarea divină îi limpezeste ceasurile populate cu tristeti, cînd „nemăsurat de singură” încearcă a se apropia de un (alt) suflet. Si cînd, asaltată de uimiri, cu privirea „căutîndu-si intrare”, se lasă scrisă: „gîndurile lui curg usor pe foaia albă”. Vizionarismul serafic îi asigură împlinirea desi intensitatea rugii nu poate corecta injustitiile terestre. Sub o boltă de lumină, poezia Ninei Josu, ambalată si de pusee militantiste e îndreptată spre „iubirea cea desăvîrsită”; de unde si senzatia de repetitivitate, pericolul autopastisării, recunoscute chiar de poetă, admitînd că ar scrie „mereu aceeasi poezie”. Înfrîngîndu-si limitele, Nina Josu – fără a evada din tarcul problematic – ar putea atinge, bănuim, un alt nivel axiologic.

 

 

 

*

                                                          „Sînt un reper sigur al imperfectiunii”

 

LUMINITA DUMBRĂVEANU SI „MITUL FIINTEI”

 

          De lungă vreme nouăzecista Luminita Dumbrăveanu (n. 31 octombrie 1971, la Corlăteni, judetul Bălti) n-a mai dat vreun semn (poetic). Debutase în 1990, a publicat parcimonios în „Tineretul Moldovei”, „Literatura si arta”, „Basarabia” si absolvise, în 1993, Facultatea de Jurnalistică a USM. A lucrat la Radio-Moldova-Actualităti, s-a ocupat de o emisiune cu larg ecou (Focul din vatră) si din 2000 este corespondent la Radio France International. Editorial, îsi făcea intrarea în lumea bună a literaturii cu o plachetă bine primită (Clarviziunea orbului, 1996) urmată, peste trei ani, de Moartea ca certitudine, risipind si felurite contributii – legate, fireste, tot de soarta românilor „destărati” – în volume colective (Memoria refugiului, Calvarul deportărilor, ambele din 2000). Vasile Romanciuc descoperea un „hexagon tematic”, predilect frecventat de tînăra poetă: Viata, Iubirea, Moartea, Toamna, Ideea, Cuvîntul. În fond, discursul liric al Luminitei Dumbrăveanu este un „efort de anamneză”. Îmbătată de „imnul iluziei”, evadînd din babilonul modern, ea îsi propune călătorii arhaice, re-descoperind verdele paradisiac ori cimitirul celest, tălmăcind semnele unei existente care, altminteri, ar hohoti (molipsitor) „sub arborele uitării” (v. reminiscentia). Sînt, în cele două volume, titluri bine alese, uneori cu tentă autoironică (v. proluminita), versuri splendide dar si cuvinte prisoselnice, încercînd a fixa haloul „neexperientei mortii”. Un discurs, paradoxal, dezinvolt desi răzbate, obsesiv, o îngîndurare anuntată (tristetea îi „curge prin fire”), oricum „blînd” (cf. Călina Trifan) raportat la violentele de limbaj ale nouăzecistilor, creînd impresia dialogului si forînd „straturile” amintirilor. Dar atari confidente, developînd o biografie abia schitată îmbrătisează o formulă poetică abstractizată, austeră, repudiind logoreea. Fiinta asediată, acuzînd „portativul ridurilor” se află în asteptare, bîntuită de visuri „încinse”, sperînd doar la o prăbusire arhaică: „iubim/ urîm/ si mai ales murim”. O poezie cumva suspendată, delocalizată, fără a invoca rumoarea străzii, cotidianul placentar; neîndatorată deci evenimentialului, concretitudinii desi metaforele, „sculptate cu delicatete”, evocă fugitiv baletul pasilor în orasul-călimară, primăvara-tîrfă ori ambientul tenebru-autumnal, dezolant, vestind timpul funebru: „autumnalul se trece-n cadavru” (v. confesiuni autumnale). Poeta contemplă totul de la distantă, la scara istoriei, în durata lungă, vizînd o „altă edenitate”. Mai mult, evadînd „din urîtenia acestui veac”, dintr-o lume „buhăită de atîta sînge”, aglomerînd imagini inospitaliere se va refugia, cu speranta eternizării, în „era virginozoică”: „vom traversa istoria în sens invers” (v. tu esti busola mea). Evident, nu paradisul amniotic este la capăt de drum; dimpotrivă, tălmăcind desertăciunea pustiului (spiritual), extinctia se prefigurează, fie că evidentiem sfidarea mortii (cf. V. Pohilă), fie că descoperim fascinatia ei (cf. L. Verdes). Totusi, condamnată la munci absurde („sculptînd în fum visele”), la un efort sisific (escaladînd „muntele din mine”), protagonista – „o lentilă capricioasă” – nu exclude putinta unor renasteri: „cu ziua aceasta începe o nouă momeală sentimentală/ singurătatea si-a întins aceeasi plasă matematică/ peste/ gîndurile mele încetosate de lipsa memoriei rationale” (v. era virginozoică).
          Pustiul fiintei, hrănind poezii încifrate, împănate cu neologisme, rîvnita iesire din cercuri (ca „ostatic” al suferintei) nu anulează solitudinea, prelungită „cît enigma atlantidei”. Asaltată de „haita zilelor”, sub „machiajul ruginiu” al toamnei, poeta e locuită de iluzii bizare; cheamă „muchia sclipitoare” a visului si, cu ochii „orbiti de visare”, invocă o iubire „subtilizată”, mîngîiată de lumina privirii: „ne-am împărtit doar ochii/ două diamante/ ce speriam profunzimea iubirii noastre” (v. subjugă si iubeste). Iese la iveală, lesnicios, amprenta stănesciană (ochiul, necuvintele, ciocnirea vederilor etc.). Dar iubirea crucificată e gata să renască „din aburul primăverii”: „în tine universul a depus icrele lui eros”.
          Lirica Luminitei Dumbrăveanu, o lirică a în-fiintării se asează sub spectrul pedepsei: „stau în propria-mi viată/ ca robespierre în asteptarea ghilotinei” (v. vina si ghilotina). Poeta îsi anuntă maiestuos plecarea: „moartea întinereste/ cu încă o fiintă” (v. moartea este miscare). Iar „toamna e cel mai feminist fragment de timp/ se despoaie singură” (v. confesiuni autumnale). Promitătoare la debut, vizitată, bănuim, de îndoieli (alegînd varianta unei lungi tăceri editoriale), Luminita Dumbrăveanu are obligatia de a reveni în fortă, confirmînd asteptările. Ivită dintr-o „disperare tăioasă” a fiintei care se transcrie, fără a fi poezie cu program si, cu atît mai putin, fără a atenta la retetarul estetic (omogenizant) al noii paradigme – impusă de optzecism prin „anexionism” –, Luminita Dumbrăveanu, dincolo de micile licente (plombarea titlului la sfîrsitul poemului, de pildă), desfăsoară dezinvolt un ton personal, cu deschidere filosofantă, asediind – profitabil, credem – „mitul fiintei”.

 

 

*

                                                          „Pegasii îmi nechează prin aorte”

 

STELIANA GRAMA SI OBSESIA PURITĂTII

 

          Volubilă, entuziastă, privită cu suspiciune pentru exploziile ei de generozitate, vădind o intratabilă candoare adolescentină, Steliana Grama (n. 4 iunie 1974, la Chisinău) debuta la 13 ani în „Tînărul leninist” (azi „Florile dalbe”) si tipărea primul volum în 1996, la Bucuresti (Tratat de tanatofobie, cu o Prefată apartinînd lui Tudor Opris). În acelasi an absolvă Facultatea de Jurnalism si stiinte ale comunicării (USM) si, mai apoi, trăind intens si cheltuindu-se fără rest, Steliana Grama se va grăbi si editorial, publicînd Rezervatia de meteoriti (1998), Pubela din Calea Lactee (2001), Surogat de iluzii (2003), Perfuzie de vise (2006), făcînd trecerea de la o poezie apocaliptică, în limbaj neologic, exotică si teribilistă, fortînd originalitatea la cea îndatorată zeului Eros, cultivînd cu frenezie rondelul. „Meteorogonia” (cf. Mihai Cimpoi) vorbea despre „pustiirea firii”, risipind „cenusa viselor” si o singurătate cosmică, infernalizînd decorul; grimasele ironice pigmentau această viziune cumva muzeală, inventariind glacial vestigiile unui univers în ruină (cu zei „fosilizati”), contemplînd „scrumul mondial” si „zăpezile negre”: „Am comandat ninsoare,/ dar cerul a început să mă împroaste cu cenusă”.
          Preocupată de soarta Planetei pentru „a respira împreună”, adunînd „visuri terfelite”, poeta se repliază, cere azil la Ambasada Dragostei. Se încearcă în „fenomenologia rondelică a sentimentului” (cf. Tudor Palladi) si, în consecintă, va produce industrios erosorondelul, iubind „a sîngelui chemare”. Dar dragostea este un arhaism iar Edenul o amintire. Mai mult, ca „ostatică” a iluziilor (cum se autodefineste), Steliana Grama constată că „iubirea n-are teoremă” (v. Teorema lui Eros). Sîngele „abisal”, sforarul Cupidon hrănesc aceste meditatii sentimentale turnate în cofrajul rondelului; „dexteritatea rondelică”, cum zice acelasi Tudor Palladi în repetate ocazii (în lungi comentarii suferind de pretiozitate, împănate cu bombasticisme, poeta atingînd, aflăm, „culmi nebănuite în arta literară”!) este însă indiscutabilă. Doar că Steliana-Rondelia, cu certă sete culturală, „vitaminizîndu-se” într-o familie de intelectuali cultivă obsesiv această specie fixă (revitalizată în Basarabia si prin efortul ei tenace), îngrijorată că, altminteri, „iluziile pier în manuscris”. Constrîngerile legate de rimă, handicapul repetivitătii si ecourile sonoritătii, cîntecele compuse pe textele Stelianei Grama (vezi caseta Fulgerul iubirii) o îndreaptă definitiv pe această cale, Perfuzie de vise adunînd în exclusivitate „rondeluri de dragoste”, cu evidente, sfîsietoare adieri thanatice.
          Constatăm, astfel, că în autoarea volumului Cetatea de scaun a dragostei (2006) – posibil testament liric – locuiau, de fapt, doi poeti. Născută în Zodia Gemenilor, Steliana Grama, corigentă „la ora de Iubire”, mărturisindu-si „eterna ucenicie”, dezvoltă tocmai linia erotică. E vorba despre un Eros evocat, sperat, blamat; între asteptare si singurătate, avînd obsesia puritătii si desfăsurînd un protest liric împotriva surogatelor, poeta încearcă a îmblînzi relatia conflictuală dintre fond si formă (haina clasică). Observatia Nadinei Gheorghită/ Ana Gheorghe (v. Unitatea contrariilor sau 2 în 1, în „Capitala”, 19 ianuarie 2002, p. 8) ni se pare esentială pentru a-i contura profilul. Evidentele calităti si abilităti se conjugă în desfăsurările ei febrile, exaltate (publicistică, muzică, teatru); bucurîndu-se sincer pentru succesele altora, poeta-textieră a ars, presimtindu-si sfîrsitul. Ducînd o existentă maladivă, cu destin „stiut”, cea „dezmostenită de Iubire” stie că e vremea de murire: „si Moartea tot vine, tot vine”. În deprimantul decor spitalicesc, într-un trup „ros de presimtiri” mai convoacă iluzii sterpe: „Si parcă-s vie, parcă n-am murit,/ Si am o vesnicie de trăit”. Cheamă Iubirea, ca ultimă dorintă, un posibil „semn de carte”: „Iubind, pînă si Moartea e departe”. Dar stie că „de Dragoste o viată ne desparte” si, oricum, nimeni nu scapă: chiar si rău-platnicii sînt „mereu datori cu-o Moarte!”
          Suflet candid, confiscat de iluzia Iubirii, întelegînd dragostea ca mitologie/ erezie, poeta îsi anuntă penitenta; cu „surîs de zee” regretă nunta amînată („De-un veac întreg, singurătate pasc”) si recunoaste neputinta trăitului: „Eu tot ce stiu despre Iubire,/ Din vorba altora o stiu”. Totusi, se agată de această nălucire, cheamă umbrele bărbatilor în pelerinaj la Femeia-stalactită, ne comunică pe un ton optimist-petulant: „Cît dragoste mai am, atît voi fi”.
          Intoxicată cu „atîtea iluzii”, aflînd în poezie „o otravă comestibilă”, Steliana Grama ne-a părăsit la zece ani de la debut (m. 11 octombrie 2006) fără a-si împlini, într-o viată-erată, „norocul de fată”. Ceea ce ar fi putut fi o lamentatie întunecată se colorează livresc în fluxul liric; poeta, îmbălsămîndu-si sufletul în cuvinte pentru a trece de vămile ceresti îsi doreste un loc de veci la subsolul unor vechi biblioteci. Ratînd „imnul Nuntirii”, osîndită la Dragoste („un vis menit tristetea să-mi aline”), virînd spre exercitiul rondelic, Steliana Grama – talentată si incandescentă – a trăit poetic si, în trecerea-i meteorică, ne-a lăsat ca ofrandă lirică cărtile sale, depozitia sa mitologizantă, înfrumusetînd lumea.