În peisajul liric basarabean, confiscat lungă vreme de traditionalismul ortodox, ispitit de închiderea în autohtonism ori de sirenele ruralismului idilic, cu răbufniri oracular-mesianice, Victor Teleucă propune un alt tip de scriitură. Face, deci, o figură aparte. Traducător merituos, îndeosebi din literatura tărilor baltice, poetul-eseist anunta, printre altii, intelectualizarea acestui lirism. Preocupat de estetică, cu lecturi filosofice, mînat de impulsuri contradictorii (rod al unei „gîndiri sisifice”), V. Teleucă contemplă lumea la intersectia artei cu stiintele si descoperă poezia ca blestem. Starea interogativă, alimentată si frisonată de realitatea implacabilă a destrămării, a amenintării golului ontologic dar si a credintei în armonie, insidios strecurată, întretine, totusi, nelinistea existentială. Întelegînd curgerea vietii ca un sir de „probe ale făgăduintei”, aflînd că omul „e-o nebănuită rană” si că visata nemurire ar fi „o nerozie a timpului”, lirosoful (cum l-a numit, inspirat, M. Cimpoi) pendulează în poezicerile sale între mirarea îngîndurată si seductia estetică (scutită, e drept, de condimentul jovialitătii). „Nisipurile gîndurilor” se adună într-o clepsidră plină de dezamăgiri; acel dincolo, ultimul prag, asadar, iscă un „urlet mut, temut” fiindcă timpul nu poate fi învins. Iar Întoarcerea dramaticului Eu (cum suna titlul unui volum din 1983) consfinteste că „totul e o încercare, nimic nu e desăvîrsit”. Timpul, viata si scrisul definesc triada prin care dorinta irepresibilă de a crea îngăduie spectacolul „reflectării”, personajul liric fiind captivul unui joc de oglinzi. Autorul „demiurgeste” în „timpul cel bun”, constiinta sa e un univers în expansiune, cunoscînd „dulceata amară a infinitului”. Fiindcă deschiderea, angajarea în Universal si, în paralel, efortul trudnic de a se întelege pe sine îi accentuează tragismul. Să recunoastem, poetul a evoluat fără rupturi spectaculoase dar „blestematul de eu” îl aruncă, prin asumarea singurătătii, în criză. Curgerea spre inexistentă, descifrarea unor sensuri de prisos, chiar „probabilitatea de a fi” (cumpănind în cîmpul virtualitătilor) îi conferă doar o certitudine: „timpul poate fi numai pierdut”. Această hemoragie („din undeva în cîndva”, din spatiu în timp) îl obligă să glorifice prezentul, fireste nu în sens lozincard-propagandistic. Si pentru a ilustra o astfel de cugetare („îndărăt nu mă pot întoarce, pe loc nu pot sta”), poetul cultivă fragmentarismul si intertextualismul. Mesajul, crescînd aparent-haotic, devine însă perceptibil doar la nivelul întregului. Ultimul volum antum (Ninge la o margine de existentă, Ed. Cartea Moldovei, 2002), adunînd „strigăte cioplite”, palpează cuviincios taina existentei, pragul din urmă, „marginea”. Cartea, gîndită spre sfîrsitul anului 1992 (mărturisea, ulterior, autorul), apartine unui „visător pierdut prin viată”, cu „gîndirea fierbinte”. Si este rodul unor „deziceri de sine”, posibile reflectii poematice (considerate, corectiv, „reflectări”), volumul devenind – prin voia sortii – chiar „cîntecul de lebădă” al unui autor care, debutînd editorial cu poemul Răscruce (1958), urmat – imediat – de La ruptul apelor (1960) avea să-si definească singularitatea sa lirico-fisofică abia peste patru decenii, prin Piramida singurătătii (2000). Născut la 19 ianuarie 1932 la Cepeleuti – Hotin (azi judetul Edinet), absolvent al Institutului Pedagogic „Ion Creangă” (1958) si detinînd functii înalte (consultant la Uniunea Scriitorilor, angajat la revista „Nistru”, apoi redactor-sef la „Cultura”, devenită în 1977 „Literatura si arta”), V. Teleucă (m. 12 august 2002) a fost foarte legat de locurile natale, invocate cu un patetism revolut în „triunghiul Ocnitei”. Iar cartea din urmă, topind de-a valma în plasma textuală notatii, frînturi de gînduri, citate si, desigur, bogate comentarii adiacente a stîrnit entuziasmul exegetilor. Această elegie metafizică (cum a văzut-o Arcadie Suceveanu), devenind, prin aglutinări repetate, un poem gigantic a fost, pentru multi, o revelatie. Probabil că pulsatila substantă intelectuală, iscînd un viscol de gînduri si o „piramidă” de întrebări, dînd seama – fragmentarist, cum spuneam – de aventura spiritului supus încercărilor îi conferă un statut aparte. Rîvnind rangul unei poezii „de cunoastere”, fluxul scriptural procură emotii cenzurate, austere. Meditatiile poetului-filosof, în transă interogativă, producînd texte poetice, mai degrabă, riscă chiar – periculos si păgubos – să atenteze, prin densitate ideatică, repetitivă pe alocuri, asupra impactului emotional, strivind fiorul liric. Lectura devine dificilă si, deloc întîmplător, cineva sugera, precaut, un consum „în doze mici”. Altminteri, Victor Teleucă, un „om turnat din cerneală”, visînd sinteza hegeliană, e mereu interesant, plasîndu-se intuitiv în transmodernism (cum demonstra seducător Theodor Codreanu). Elanul său cognitiv, referintele culese dintr-o prodigioasă memorie culturală, gîndirea „fierbinte” (transdisciplinară, certamente) oferă, concluziv, o carte neobisnuită. Ea, dincolo de exercitiile ludice, presărate fără grija scenarizării, propune un alt fel de cunoastere. Pînă la urmă, în pofida nămolului prozastic, poetul învinge, stiind prea bine că adevărul rămîne o „stare ambiguă”. Iar senzatia irealului, „improvizatia nisipului”, deschiderea către nimic nu-l aruncă în ghearele anxietătii. Nici bonom dar nici încrîncenat, heracliteanul Victor Teleucă ne face părtasi, fără descărcări pasionale, la dialogul învolburat cu sinele în registrul meditatiei calme, totusi. Lirosofia sa, anexată esteticii transmoderne (ca fenomen de latentă) îl defineste – s-a observat – drept „cel mai nichitastănescian poet basarabean”.