Elegii Duineze
Vrînd să fac un dar poetilor români – de la care în tinerete am primit inestimabile daruri, Nichita, Cezar, Grigore –, am îndrăznit o versiune românească a intraductibilelor si abstruselor poeme rilkeene. Mostre supreme ale unui discurs poetic somnambulic, desfidînd nu numai logica si sintaxa curentă dar si cea poetică, aceste Elegii… sînt, cred eu, un vîrf, dacă nu un monument al spiritualitătii moderne europene.
Sînt fericit că limba română a strămosilor mei si a marilor poeti români a primit si a putut cuprinde arta poetului austriac, ce se clatină si cuvîntă într-un aer de o tensiune insuportabilă, între Pindar si Hölderlin, un monument de vîrf inegalabil, cu sigurantă, al creatiei europene.
NICOLAE BREBAN
Elegia a noua
De ce, dacă e posibil, de a împlini sorocul
existentei, precum dafinul, ceva mai întunecat
decît oricare alt verde, cu mici ondulatii la fiecare
frunză (ca un surîs al vîntului) –: de ce ar fi nevoie, atunci
de ce este omenesc – si, ocolind destinul
să ai dorul după destin?...
O, nu, pentru că ar fi
un noroc, acest avantaj precipitat al unei apropiate pierderi.
Si nu din curiozitate, sau pentru un exercitiu al inimii,
existînd si în frunza de laur...
Dar pentru că a fi aici e mult, si pentru că în aparentă
existentul ne reclamă, volatilul si care
rareori ne preocupă. Pe noi, cei mai volatili. O dată
fiecare lucru, doar o dată. O dată si niciodată, apoi:
de a fi fost pămîntean nu pare a fi repetabil.
Si astfel ne îngrămădim si am vrea s-o împlinim,
s-o continem în simplele noastre mîini,
în privirea prea-plină si în inimile afazice.
Vroind devenirea. – Pentru a o da cui? Dar cel mai bine
am păstra-o pentru vecie... Dar, trecînd dincolo,
vai, ce vom lua noi acolo? În nici un caz încet dezvătata
contemplare si nimic ce-am obtinut aici. Nimic.
Deci, durerile. Si înainte de orice, gravitatea,
a iubirii lungă experientă –, deci
mereu lucruri inefabile. Mai tîrziu însă,
sub stele, ce contează: ele sînt perfect inefabile.
El, călătorul nu aduce de la buza prăpastiei
în vale o mînă de pămînt, total neexpresiv, ci
un cuvînt laborios, curat, o gentiană galbenă,
albastră. Sîntem noi cu adevărat aici pentru a spune: casă,
punte, fîntînă, poartă, ulcior, pom fructifer, fereastră –,
mai ales: coloană, turn... dar să o spui, se’ntelege,
oh, să o spui astfel, cum lucrurile însele niciodată
nu îndrăzniră a fi. Nu este oare aceasta viclenia secretă
a tărînei mute cînd îi împinge pe cei îndrăgostiti
de a se emotiona de fiecare dată în trăirea lor?
Pragul: ce mai înseamnă pentru doi
îndrăgostiti de a întrebuinta cît-de-cît vechiul
prag al usii, la rîndul lor, după altii ce-au fost înainte
si înainte de cei ce vor veni..., lejer.
Aici se află timpul Cuvîntului, aici patria sa.
Spune si mărturiseste. Mai mult decît oricînd
cad lucrurile aici, între noi, cele ce pot fi trăite, căci,
ceea ce brutal le înlocuieste este mereu o actiune fără
imagine.
Să făptuiesti sub o coajă care usor se fisurează odată ce
înlăuntru actiunea se desprinde limitîndu-se altfel.
Între ciocane, inima noastră
stă, ca si limba
între dinti si, totusi,
rămîne ea cea care glorifică.
Laudă îngerului lumea noastră, dar nu inexprimabila, lui
nu-i poti tu nimic preamări cu excelenta ta simtire;
în cosmosul,
în care el simte mai adînc, tu esti doar un începător. Arată-i
de aceea ceea ce este simplu, ceea ce a fost clădit
în generatii după generatii,
trăind ca tot ce e al nostru, alături de mînă si în privire.
Vorbeste-i despre lucruri. El va sta cu mirare; cum
stăteai tu
la Roma în fata frînghierului sau pe Nil, în fata olarului.
Arată-i cît de fericit poate fi un lucru, nevinovat si al
nostru,
cum însesi suferinta tristă se decide, în sfîrsit, curat, spre
formă,
si e utilă precum un lucru sau moare ca un lucru –, si,
cu farmec, apoi,
se pierde unei viori, dincolo – si acestea, mortal trăinde
lucruri vor întelege că tu le admiri; ele, trecătoarele,
se încredintează nouă, salvatorii – noi, perisabilii.
Vrem noi, am vrea să le transformăm total în nevăzute
inimi,
în noi – la nesfîrsit! Oricine am fi noi, pînă la urmă.
Tărînă, nu este oare aceasta vointa ta: nevăzută
să te isti în noi? – Nu este oare acesta visul tău,
de a deveni, odată, invizibilă? – Tărînă! Invizibilă!
Oare nu transformarea este misiunea ta presantă?
Tărînă, iubito, eu vreau. Oh, crede-mă, nu mai sînt necesare
primăverile tale pentru a mă cuceri – una,
ah, una singură îi este deja sîngelui prea mult.
Îti sînt imens devotat si încă de demult.
Dreptate ai avut mereu si inspiratia ta cea mai fericită
este familiara moarte.
Iată, eu trăiesc. Din ce? Căci iată nu-mi sărăcesc astfel
nici
copilăria si nici viitorul... si o nemăsurată prezentă
îmi tresare din inimă.
Traducere din germană de
În curs de aparitie la
Editura IDEEA EUROPEANĂ
www.ideeaeuropeana.ro