REÎNTOARCEREA LA OBÎRSII

       
       

                                                                                                                       Mihaela-Nora Rogalski

    

 

Nimic nu-i mai puternic ca o idee al cărei timp a sosit.
Victor Hugo

„Singurele repere reale sînt ridurile neputintelor care brăzdează chipurile părintilor nostri. Priviti mai cu atentie neputintele bătrînilor nostri anonimi si veti descoperi modul de viată care vă asteaptă” consemnează Adrian Mujaru în articolul său Geografia ca destin, apărut recent în „Adevărul Literar si Artistic”.

„Dacă o amnezie catastrofică ne-ar face să uităm că existăm ca români, ... am putea să reînvătăm a vietui de la Eminescu, in tripla ipostază: în fiecare zi, metafizic si etic”, ne îndeamnă George Popa în introducerea la cartea sa Repere în spiritualitatea românească (Editura Timpul, 2004), „Rege al cugetării omenesti si expresia integrală a sufletului românesc” (Maiorescu), „constiinta noastră cea mai bună” (Nicolae Iorga), „Beethovenul sufletului romanesc” (Tudor Arghezi), „mintea cea mai cuprinzătoare pe care a produs-o pamîntul nostru de la Zalmoxis încoace” (Simion Mehedinti) – Eminescu reprezentă reperul nostru absolut, o realitate infinit mai profundă si mai amplă decît cea a unui exceptional creator de versuri.

Ne-a hărăzit geografia o soartă atît de vitregă si iremediabilă, astfel încît resemnarea, apatia, disperarea, fatalismul să ne fi rămas singurele mecanisme de supravietuire ? Geografia? Vremurile moderne? Spatiul sau timpul ? Amândouă în unison ? Să fie indemnul către cunoasterea reperelor spirituale ale poporului nostru o simplă efuziune utopică a unui nobil cărturar depăsit de realitate si contemporaneitate?

Răspunzînd afirmativ întrebării de mai sus, conformîndu-ne chipului acestei vremi ce ne vrea resemnati, fragmentati, deconectati, speriati si izolati, înseamnă a înceta să existăm ca români, pare să argumenteze fiecare pagină si fiecare cuvînt al eseului lui George Popa. Ce anume înseamnă „a exista ca român?” Dacă pentru multi dintre noi, cei cărora ne place sa ne stim „universalizati”, „cosmopoliti”, „globalizati”, „antinationalisti” aceasta pierdere de identitate este luată în calcul si acceptată fără regrete?

Cu 30 de ani în urmă, personal asa gîndeam. Nici un ideal nu-mi părea mai nobil decît acela de a mă simti cetătean al lumii. As fi vorbit cu mare bucurie si esperanto. Problemele tuturora erau si problemele mele, bucuriile si frumusetile tuturora, asemenea. Dar pe măsură ce anii treceau, si integrarea mea în culturile în care alesesem să trăiesc îsi continua drumul ei firesc, descopeream răzbătînd în mine tot mai viu si tot mai clar vocea anumitor valori care mă identificau într-un mod aparte de rest, mai ales cînd aceste valori se vedeau în antiteză cu praxisul sau spiritualitatea în mijlocul căreia mă aflam. În acele momente, si numai în acelea, deveneam constientă de contrast. În cele mai dese cazuri, însă, trăindu-mi entuziast momente ale binelui si frumosului culturii celei noi, eram mai putin constientă că, poate, aceeasi sursă valorică personală care-mi semnala cîte odată distantarea, făcea posibile si trăirile integrării pozitive.
                                                          
Refuzam sau îmbrătisam aspecte ale lumii celei noi, asadar, în functie de reperele spirituale cu care plecasem în lume, lucru pe care mă face să-l înteleg acum, cu usurintă si în revelatie, cartea lui George Popa. De fapt, însăsi deschiderea generoasă către exterior, întîmpinarea Celuilalt cu afectiune si uimire, reverenta în fata vietii omului si a întregii creatii, tendinta de a privi lumea prin perspectiva eternitătii, toate aceste stări de spirit care mi-au mijlocit nebănuit de facil integrarea în spatiul geografic si spiritual de dincolo de cel pe care-l numeam acasă, constituie nucleul central al întregii noastre spiritualităti, un miez definitoriu care energizează constelatia valorilor culturii românesti, argumentează autorul. Cu alte cuvinte, s-ar găsi aici o explicatie a usurintei cu care s-a produs integrarea mea în universal, atît spatial cît si temporal.

Desigur, dacă ne limităm să întelegem viata exclusiv prin prisma realitătilor concrete, imediate, determinate de ofertele, cerintele, standardele si necesitătile lumii materiale, ne vom simti consonanti cu îndemnul lui Adrian Mujaru si ne vom căuta viitorul în ridurile neputintei si înfrîngerii gravate pe chipurile bătrînilor nostri. Vom deveni, cu sigurantă, cătărătorii cinici pe culmile disperării chiar în eventualitatea ca nevoile materiale si profesionale să ne fi fost satisfăcute. Omului i s-a oferit, însă, si posibilitatea transcenderii realitătilor mărginite si efemere, ne-o mai amintesc de milenii filozofii si poetii. Omul cu adevărat moral asa gîndeste, omul cu adevărat moral astfel creează. Constiinta eternului si a imuabilului îi dictează fiecare act, fiecare gînd. Putini gînditori sau creatori de-a lungul secolelor si mileniilor s-ar fi certat cu aceste afirmatii. În fel de fel de moduri de expresie ele apar si reapar în tot ce a acumulat mai valoros fiecare popor în parte, cel român, fără exceptie, poate chiar mai profund si mai consecvent decât alte popoare. Si totusi, nu multi dintre noi, românii de azi, sîntem constienti de aceasta comoară lăsată nouă în păstrare spre fructificare. Nu multi am înteles încă, potentialul comorii de a spori pe măsură ce este folosită. Iată, totusi, că autorul Reperelor o face.

Eu cred că amnezia de care George Popa vorbeste la modul ipotetic afectează o parte considerabilă a mostenitorilor acestui tezaur spiritual testamentat de strămosi, de unde efortul meritoriu la care s-a angajat pentru a produce o trezire. Cartea Repere in spiritualitatea românească este, în lectura mea, o lucrare necesară, o idee al cărei timp a sosit. Ea reuseste să fie o lucrare de exceptie în a comunica deosebit de limpede si convingător adevăruri si mari intuitii ale sensurilor, ale structurilor originare ale spiritualitătii românesti, cum sînt cele două idei majore, si anume, ceea ce autorul numeste „structura zalmoxică“ si deschiderea multiplă a culturii noastre – către lumină, către afectivitate, către sacralitate, către universalitate. Un demers nobil, săvîrsit cu competentă, cunoastere, gratie si mai presus de toate, iubire. Ne pune într-o tensiune a frumosului si a sublimului asa cum rare ori ne este oferit.

Unde văd eu valoarea acestei cărti? În primul rînd stabileste o punte vie, organică între creatia populară si creatia cultă, dezvăluind prin analiză paralelă ceea ce fiecare mare creator de artă sau de cunoastere al nostru a fost primul a-l mărturisi cu afectiune: îndatorarea fată de creatia anonimă a străbunilor. Geniul unui Mihai Eminescu, George Enescu, Nicolae Grigorescu, Constantin Brâncusi sau Vasile Pârvan s-a hrănit nu numai dintr-un talent exceptional, cum îi place criticii moderne să înteleagă sursa actului creator, dar mai ales dintr-o încercare de a se apropia pînă la identificare cu esenta neadulterată a simtirii si cugetării din creatiile populare. Simplul talent, fără aceasta legătură organică nu ar fi produs operele celor mentionati. Desi George Popa nu face direct aceasta afirmatie, analiza în paralel a textelor, iluminînd interdependenta dintre spiritul popular si cel al creatorului cult, o dezvăluie la tot pasul.

Sintetizînd abil o gamă variată a expresiei artistice populare si culte (mit, basm popular, poezie, muzica, arte plastice, religiozitate), George Popa relevează caracteristicile spirituale ce însufletesc creatia românească: o atitudine reverentă si de afirmare în fata vietii; comuniunea organică cu natura, născută dintr-o întelegere metafizică a cosmosului din care omul se simte parte integrală; întelegerea mortii drept depăsire a temporalitătii efemere întru renastere pe un plan superior de fiintare; luminozitatea sufleteasca, deschiderea către exterior; flexibilitatea, religiozitatea nedogmatică; dragostea, duiosia, dorul; simtul frumosului, al măsurii, cumpătării; năzuinta depăsirii finitudinii, înăltarea pe verticala muntelui, aflat în miezul geografic al tării; refuzul învingerii si demnitatea înfruntării răului; umorul benefic, reparator. Pentru fiecare din aceste repere, eseul face trimiteri la text si stabileste legături între diversele moduri de exprimare ale creatiei populare si ale celei culte : poetic, muzical, plastic, religios, filozofic, – acordând un spatiu amplu lui Mihai Eminescu, urmat apoi de Ion Creanga, George Cosbuc, Octavian Goga, Lucian Blaga, Nicolae Grigorescu, Constantin Brâncusi, Mircea Eliade, C. Rădulescu Motru, Vasile Pârvan s.a., astfel încît, desi împărtită în unităti distincte, lucrarea se păstrează continuu în chip de unitate în diversitate, un fel de unitate de corelatii, notiuneteoretizată în filozofia lui C. Rădulescu Motru. Asa cum „toate energiile universului sînt sintetizate în fiecare lucru si în fiece constiintă, fiecare constituind o unitate de corelatii” (Motru), tot astfel capitolele acestui eseu se întrepătrund si definesc unul pe celalalt, fiecare continînd în sine esentialul tuturor celorlalte, precum atomul întregul univers.

Un exemplu ilustrativ, între altele, îl poate forma analiza deschiderii către sacru si religios la români. „Românul nu cunoaste teama cosmică” afirmă George Popa, „la noi spaima în fata firii a fost înlocuită cu iubirea, cu identificarea”. Din creatia populară cât si din cea cultă analizată, apare viziunea românului de a se simti parte integrantă a cosmosului. Aici sălăsluiesc si Dumnezeu si astrele, si natura înconjurătoare cu codrul si apele si muntele si fauna si flora, si tot aici vietuieste si omul cu destinul lui muritor si în relatie nemijlocită cu întreg universul. Omul mioritic este, pe de o parte, eroul baladei populare, dar si omul integrat armonios în totalitatea spatiului cosmic si în infinitatea timpului etern care apare omniprezent în creatia analizată. Îl aflăm atît în învătăturile ortodoxismului, cît si în doina populară, în lirica lui Eminescu, în Rapsodiile lui Enescu, în lumina peisajului sau chipului uman grigorescian sau sculptura brâncusiană. Îl aflăm si în filozofia lui Motru sau Noica, în perceptia istorică a lui Pârvan sau Iorga, – toate convergînd în afirmarea ideilor universale de Bine, Adevăr, Frumos, Iubire.

„În contemplatia estetică, la fel ca si în iubire si cunoastere, ne recuperăm pentru un momment unitatea fiintei noastre eliberată de individualitate”, afirmă ilustrul gînditor indian, Ananda Coomaraswamy. În timpul lecturii cărtii lui George Popa am trăit o astfel de senzatie pentru că, desi în final eseul îsi învăluie cititorul într-un sentiment curat si profund de mîndrie a fi român, prin a-i reaminti baza morală, estetică, metafizică, într-un cuvînt, spirituală a creatorilor celor mai proeminenti din cultura sa, patosul ce străbate lucrarea de la un capăt la altul nu îndeamnă nici un moment către individualism, nationalism, izolationism, exclusivism, sau patriotism gălăgios. Miscat sufleteste de simtămintele si frumusetile create de poporul său, lectorul nu-si poate dori la sfîrsitul lecturii decît să-si deschidă larg bratele către umanitate si întreaga Fire spre a deveni un om integrat în Universal. Personal, m-am simtit român si om universal simultan, realizînd că fără cea dintîi ipostază, nu asi fi trăit-o nici pe a doua.

Dacă celebra pictură testamentară a lui Paul Gauguin, pe care am avut norocul să o pot contempla deseori la Muzeul de Artă din Boston, „Cine sîntem? De unde venim? Încotro mergem?”, adresează întrebări cheie existentei noastre, – răspunsurile mie ca român mi l-au dat lucrarea Repere în spiritualitatea românească, iar acest nobil si elevat răspuns îmi dă un nou sens vietii. Identitatea noastră devine una apocrifă, jefuită de sens, fără asemenea răspunsuri. Oferindu-mi aceste chei la întrebările capitale ale existentei noastre, prin lectura eseului lui George Popa, aforismul socratic „cunoaste-te pe tine însuti” a căpătat un sens îmbogătit printr-o continuare firească în spiritul „dacă te cunosti pe tine ca om al unei obîrsii si, datorită acestui fapt, si om al universului, îl vei putea cunoaste si iubi si pe celălalt”.