Adrian Romila
Mînat de cerintele unei legitimări rapide a spiritului românesc într-o Europă aruncată în plin război, Constantin Noica proiecta pentru germani, în 1944, o carte despre gîndirea românească. Ea trebuia să se numească, în tonul autohtonist al epocii, Contributii la o istorie a vietii spirituale românesti.Nu avea să mai fie terminată, cel putin nu pentru editura germană care o ceruse, dar ea va apărea în România tot în 1944, într-o variantă prescurtată, intitulată Pagini despre sufletul românesc. Volumul aduna articole si conferinte ale autorului, produse cu varii ocazii în anii ’40. Să nu uităm, Noica era cunoscut atunci doar prin teza sa de licentă despre „putinta noului”, prin superba apologie a ideii din Mathesis sau bucuriile simple si, desigur, prin traducerile comentate din Descartes, Leibniz si Kant.Restul personalitătii sale avea, în 1944, desenul misterios al publicistului redutabil, al ucenicului naeionescian si al criterionistului activ. Prin toate, Noica era, la finalul războiului (si al celei mai prolifice epoci culturale a României), o promisiune intelectuală si un exponent marcant al generatiei sale. Toate vor rămîne în acest stadiu, pînă tîrziu, după iesirea sa din închisoarea totalitară. De atunci încolo (probabil din 1962, de la „istorisirile din Hegel”), cariera intelectuală nicasiană capătă adevăratul contur al filosofului de vocatie, culminînd cu experienta paideică a Păltinisului si cu elaborarea unui masiv tratat de ontologie
Dar cărticica din 1944 contine, in nuce, toate obsesiile autohtoniste ale lui Noica, si cele care l-au îndreptat spre politica legionară, cu discursul ei mistic-nationalist, si cele care l-au trimis, ulterior, înspre postularea unui asa-numit „sentiment românesc al fiintei” sau a unei „rostiri filosofice românesti”. Ambele orientări i-au adus, se stie, un fulminant blam, antum si postum. A fost un blam soldat cu privatiunile fizice ale închisorii comuniste si, mai tîrziu, cu deficitul de imagine al unei postmodernităti corecte politic. Si totusi, care e explicatia acestei obsesii noiciene pentru un „suflet românesc”, păstrate atît de mult timp în gîndirea sa, în epoci diferite? De ce, după tribulatii care ar fi trebuit să-l vindece definitiv pe Noica de boala „sufletului românesc”, el a continuat să creadă că în el se ascunde ceva comparabil cu ceea ce numai Occidentul a dat în materie de „gîndire tare”? Un posibil răspuns mi se pare că ar subsuma nu doar gîndirea lui Noica, ci întregul său destin, dacă acestea două ar putea fi, cumva, separate. În cazul său, înclin să cred că nu.
Textul care deschide Paginile despre sufletul românesc se intitulează Ce e etern si ce e istoric în cultura românească; dincolo de recapitularea unor borne solide ale culturii autohtone (Cantemir, Blaga), el încearcă să lămurească, în acelasi spirit recuperator si legitimant, angoasa generatiei sale. E vorba de fatalitatea culturilor mici, condamnate la anonimat si imitatie, la ruralism istoric si spiritual. „Noi nu mai vrem să fim eternii săteni ai istoriei” (s.a.), spune autorul, parafrazînd o comparatie a lui Pîrvan între grecii urbani si getii rurali. România patriarhală, anistorică, România creatiei populare sublim-colective trebuie depăsită înspre o Românie a „creatiei personale”, înspre o Românie care să renunte la spontaneitatea naturii în favoarea constientei culturii. Si Noica găsea disponibilitatea pentru eternitate a sufletului românesc nu în realizările culturale majore, aproape absente si imposibil de realizat în conditiile istorice date, ci în presimtirea că există un plan metafizic fată de care toată frămîntarea terestră e irosire si pierdere. Neamul românesc rămîne si participă la eternitatea transcendentă a fiintei constientizînd caracterul trecător al aventurilor istoriei. Nemultumirea de fond a generatiei sale aceasta era, nemultumirea „de ceea ce stim că putem fi si nu sîntem încă”, adică distanta fată de un potential spiritual creator nefructificat îndeajuns, în conditiile existentei unei constiinte biblice a perisabilului. „Viziune românească”, „fire românească”, „filozofie românească”, „gîndire românească”, acestia sînt termenii în care discută Noica în volum, subliniind continuitatea dintre fire si spirit în sufletul românesc, iar nu ruptura tipică paradigmei occidentale. Nu avem o vocatie filozofică, cum Noica, desigur, si-ar fi dorit, pentru că, mostenind un spirit rural si crestin, nu am problematizat devenirea, ci am acceptat-o cu întelepciune. A iesi din conditia de „eterni săteni ai istoriei” presupune depăsirea devenirii, dar nu aici, unde nu e posibil asa ceva, ci dincolo, în eternitate, prin creatie. Libertatea de a ne scrie cărtile, de a spune, în sfîrsit, ceva de rezonantă, de a ne aduce contributia, asa vedea Noica, atunci, vocatia românească a generatiei sale. El începuse deja, asa cum si ceilalti, Cioran, Vulcănescu, Eliade, E. Ionescu începuseră, la rîndul lor. Numai că ei au putut continua, firesc, dar în afara spatiului românesc, în timp ce Noica rămînea să experimenteze din plin, în interiorul României, indiferenta istoriei la spirit.
După ce si-a putut relua preocupările, magistrul de la Păltinis era trecut deja prin scoala violentă a unui regim pentru care libertatea de a crea era chiar dusmanul de moarte. Mai putea gîndi ca înainte, mai era posibil „un suflet românesc” si o misiune a sa în lume? Prin tot ce a făcut, a spus si a scris, Noica a dovedit că da, că mai credea încă, în a doua jumătate a secolului XX, într-o salvare prin produsul cultural, exclusiv cultural. Cînd nu mai ai ce astepta de la istorie, nu-ti rămîne decît s-o accepti si s-o slujesti minimal, astfel încît ea să te lase să-ti spui cuvîntul. Toată înversunarea noiciană împotriva Occidentului materialist, toată fervoarea sa patetică pentru o Românie a culturii cu orice pret (contrapusă, de pildă, unei Germanii „a untului”) de aici provin, din convingerea că te poti salva, pînă la urmă, numai prin spirit. Efortul speculativ nicasian, cu toate derapajele sale ontolo-lingvistice si autohtoniste din perioada ultimă a vietii sale, au această explicatie, a încrederii în forta eternă a creatiei culturale si a cuvîntului filozofic. În 1965 scria în „Glasul Patriei”, oficiosul extern al Partidului Comunist Român: „Adevărul lumii noastre poartă numele de socialism. Îi cunosc chipul din cărti, îi cunosc versiunile istorice si îi văd acum fata românească. Întocmai altora, cer dreptul de a-mi cuceri prin el libertatea, singura libertate de care mai stiu, aceea de a fi rodnic”. Sub urmărie, sub domiciliu obligatoriu si sub oprobriul public oficial, Noica a încercat să demonstreze că vocatia filozofică a sufletului românesc există si că trebuie afirmată puternic, exact asa cum crezuse si înainte, în tinerete, cînd luptase pentru cauza natională sub stindardul legionar. Pentru ambele credinte, Noica a plătit din greu. A ispăsit antum prin anii de închisoare si de marginalizare, a ispăsit postum prin interminabile controverse cu privire la vinovătia colaborationismului său fizic si intelectual. Dar sinceritatea adeziuniii sale, în ambele cazuri, este indiscutabilă si motivabilă perfect prin scopul nobil care a slujit-o: asezarea de borne pe parcursul cultural-istoric al sufletului românesc. Astfel de borne ne pot scoate din conditia de „eterni săteni ai istoriei”. Argumentul destinului său s-a confundat cu argumentul cuvintelor sale.
Înainte de a acuza, deci, înainte de a supune îndoielii personalitatea si opera nicasiană, să ne întrebăm, alături de Andrei Plesu, cunoscutul său ucenic păltinisean: cîti Noica avem?