Doina RUSTI
Nouăsprezece trandafiri (1980) este un roman parabolă si, în ciuda speculatiilor care s-au făcut pe marginea lui, transmite un mesaj legat de dictatura comunistă si de credinta lui Eliade în puterea revolutionară a spectacolului, fiind scris cu intentia de a anticipa căderea cortinei de fier, într-o perioadă în care savantul fixase anul 1987 ca hotar între era terifiantă si cea benefică, a viitorului, de după căderea comunismului.
Actiunea romanului se petrece la începutul anilor 80, cînd granitele erau închise. Personajul Anghel Dumitru Pandele (pe scurt, A.D.P.) este un scriitor care a atins celebritatea în plan national si care trăieste într-o izolare totală si în amnezie. Ca în toate scrierile fantastice eliadesti, si aici actiunea este construită, într-un prim nivel de receptare, pe o tramă realistă. Universul totalitar este doar fundalul, unul vag conturat, dar din care nu lipsesc datele concrete ale ultimului deceniu de dictatură comunistă. O elită constituită din artisti, anchetatori de securitate preocupati de doctrine metafizice ori activisti disperati, participă la un experiment teatral, ascunzînd fiecare dorinte secrete în actul lor de initiere. Astfel, regizorul Ieronim Thanase vrea să capete permisiunea regimului de a face un film si mai ales, de a participa cu el la un festival international, în timp ce un important personaj politic al sistemului comunist, bolnav, trăieste experimentul ca pe un miracol. El se vindecă într-adevăr si apoi nu mai vrea să ia parte la desfăsurarea istorică, îsi neagă rolul opresiv, atitudinea lui constituind un semn al degringoladei dar si al neputintei conducătorilor, într-o lume scăpată de sub control. În acest amalgam de personaje, unele numite chiar după tipicul epocii (de exemplu, Numărul Doi), are loc un act de metanoia, care repetă alte perioade de intrare a istoriei în haosul regenerator.
Aceste elemente nu constituie, însă, punctul central al romanului, ci doar cadrul de stimulare a unei actiuni create pe alternanta dintre anuntarea si amînarea mesajului ascuns într-un subiect complicat de planuri secundare, de personaje numeroase, dar abia schitate, si de un nivel mitic ostentativ definit. Naratiunea evoluează de la relatarea faptului banal spre nivelul mitic, prin mitologizare. Registrul simbolic si cel realist combinîndu-se, creează planuri de semnificatii suprapuse, Eliade fiind un maestru al tehnicii palimpsest.
Condensată într-un spatiu restrîns, actiunea dezvoltă de fapt un subiect a cărui rezolvare este o revelatie, ceea ce face ca el să capete sens simbolic iar romanul să fie o parabolă. Respectiv, demersul diegetic se tese în jurul creatiei lui Pandele. Este vorba despre o creatie literară, o tragedie care transpune coborîrea lui Orfeu în infern. Prin aceasta, scriitorul descoperă că destinul orfic se aseamănă cu cel al lui Isus, dar dacă „Orfeu a coborît în infern ca să salveze o singură fiintă si încă o fiintă mult iubită, [...] Cristos a coborît în infern pentru toti oamenii, pentru toti cei care muriseră de la Adam încoace, milioane si milioane de necunoscuti si necunoscute, a coborît în infern ca să-i mîntuiască.” În ciuda acestui sacrificiu, Biserica Crestină nu a reusit să schimbe lumea, spune un personaj. În jurul acestei idei se construieste primul act de initiere a personajului Pandele. Acesta trăieste revelatia catabasică în noaptea de Crăciun, reunind într-un fel sensul orfic si sensul cristic al mortii si învierii. În acea noapte, în care îsi concepe si fiul, Pandele este cuprins de o sete devoratoare si totodată de groaza că nu-si va potoli niciodată această sete. Are viziunea unei fete blonde (Euridice) care îl îndeamnă la tăcere, apoi, Pandele uită pentru multi ani acest episod. Duce o viată monotonă, fără revelatii si fără curiozitate, pînă în momentul în care îsi reaminteste de setea cumplită si mai ales de frica ce a însotit-o. Aici simbolul defineste conditia de însetat a lui Pandele, adică fixarea sa în istorie si în suferintă.
În Tratat de istorie a religiilor, Eliade vorbeste despre setea mortului, simbol ce revine obsesiv în majoritatea religiilor si a miturilor, afirmînd că „apele potolesc setea mortului, ele îl dizolvă, îl solidarizează cu semintele. Apele ucid mortul, anulînd definitiv conditia sa umană, pe care infernul i‑o lasă la un nivel scăzut, larvar, păstrîndu‑i astfel intactă posibilitatea de suferintă. În diversele conceptii despre moarte, defunctul nu moare definitiv, ci dobîndeste numai un mod elementar de existentă. Este o regresiune, nu o extinctie finală. În asteptarea revenirii în circuitul cosmic (transmigrarea) sau a eliberării definitive, sufletul mortului suferă si această suferintă este exprimată îndeosebi prin sete.” La această stare larvară este condamnat Pandele, amnezia, fiind o altă ipostază a descompunerii, iar cînd îsi fac aparitia Laurean si Niculina, fiinte victorioase, după cum o indică si numele lor, el intră într-un ritual de anamneză. Acestia îl pun în legătură cu Ieronim Thanase, initiatorul unei tabere în care pregăteste un spectacol de teatru experimental. Aici vin amatorii de joc, cei care vor să se initieze, dar si cei care vor să se vindece. Spre deosebire de ceilalti, Pandele găseste drumul spre eternitate, trăind experienta spectacolului ca pe un exercitiu anamnetic. Procesul amnezie‑anamneză punctează reîntoarcerea la sine, la originile individuale si prin aceasta declansează recunoasterea rădăcinilor celeste ale fiintei. Ca si Nae Ionescu, Eliade consideră amnezia pedeapsa capitală a fiintei căzute si incapabile să‑si amintească sensul Căderii, urmată în mod obligatoriu de anamneză, declansată prin gesturile, cîntecele sau cuvintele unui mesager.
O dată recuperat, personajul parcurge o nouă etapă initiatică, spectacolul lui Ieronim, la care iau parte mai multi oameni. Dacă în primul caz, în căsuta din pădure, el reconstituie misterul orfic, în cea de-a doua etapă Pandele participă în sens crestin la un act de împărtăsire colectivă. El scrie o piesă de teatru care începe cu sfîrsitul si îsi comentează intentiile astfel: La început a fost ceea ce va fi si la sfîrsit si apoi din nou la început – la început a fost haosul. Din acest motiv piesa lui începe prin replici ininteligibile, prin dialoguri extravagante si artificiale, care se amestecă pînă ce devin un psalm ciudat si armonios ce anuntă Creatia si victoria Demiurgului. În viziunea lui Pandele, „...cititorul trebuie socat, indignat. Numai după aceea poate avea loc metanoia, răsturnarea, trezirea, reintegrarea. Experienta aceasta are functie mistică; el întelege că în acest haos bogat în virtualităti, anumiti indivizi se pot realiza, chiar acum, pe loc, în mijlocul descompunerii generale; ei nu sînt obligati, ca toti ceilalti, să astepte o nouă Creatie pentru ca să-si poată regăsi plenitudinea...” Spectacolul lui sugerează perspectiva accidentului, care salvează istoria, căci Pandele pune în scenă povestea despre torna torna, fratre, întîmplarea care a dat certificat de nastere românilor. Ritualul teatral îi dă dreptul să recupereze experienta ratată în urmă cu treizeci de ani, în noaptea în care si-a conceput fiul. Purificat prin artă, iluminat prin anamnesis, el întelege că poate coborî, deoarece catabasa este urmată de înăltare. În sensul acesta se poate spune că tema fundamentală a romanului este „functia mitic catartică a spectacolului ca instrument în initiere si eliberare” .
De cele mai multe ori, spectacolul exprimă o atitudine donquijotescă, de ucidere a fricii de moarte, prin fixarea în intimitatea mortii, sau de neimplicare, privind „tot ceea ce se petrece în lume ca spectacol”. Reducînd toate dimensiunile timpului la clipa prezentă, spectacolul cuprinde esenta lumii, sau cum spune un personaj, adevărul total, adică ceea ce ne este dat să cunoastem numai după moarte. Ca act instaurator de haos, spectacolul obligă totodată la revizuirea identitătilor. Doar pe anchetatorul comunist, Albini, îl sperie haosul, evident, nu de pe principiile lumii totalitare pe care o reprezintă, căci, ca si în alte fictiuni eliadesti, si aici, forta opresivă este preocupată de metafizică si de filozofie ocultă (un discret avertisment al lui Eliade, trimis spre lumea comunistă: opresorii sînt oameni care reprezintă aceeasi istorie cu cea a opresatilor). Astfel, Albini, făcînd „aplicatii” la doctrina gnostică a lui Valentin, spune că Niculina, care a vrut să-si cunoască tatăl a introdus, ca si Sophia dezordinea, suferinta si păcatul în lume, căci ea îi seduce pe toti cei care ar putea să-i ofere informatii, produce scandaluri si crize. În haosul general, totusi, Niculina îl ajută pe Laurian Serdaru să îsi găseste tatăl (pe Pandele) si împreună trăiesc experienta eliberării de sub teroarea istoriei. Aici simbolul capătă si sensuri crestine, căci cei trei reconstituie trinitatea sacră, după cum o sugerează chiar rolul lor: Niculina este fiinta pneumatică, Laurean este fiul necunoscut, iar Pandele nu este doar tatăl, ci si creatorul, artistul care construieste propriul său univers.
Adevăratul rol al spectacolului este însă evadarea. Eliade a scris mult pe această temă, pornind initial de la teza lui Nae Ionescu. Acesta identifică trei căi de căutare a absolutului: transcendentală, crestină si emanentistă, adică cea a pelerinului care evadează în tinuturi alese, cea a mirelui mistic si cea a sfîntului, care crede că îl are pe Dumnezeu în sine si de aceea este amenintat de păcatul orgoliului. Dintre acestea alege calea crestină, a mirelui care crede în taina iubirii si a nuntii . În această idee, Eliade creează în proza sa un tip de evadare consolidat pe imaginea mirelui. Majoritatea personajelor scapă din labirintul infernal, prelungind ipostaza de mire, pentru că această conditie înseamnă pregătire pentru întîlnirea cu Dumnezeu. În Nouăsprezece trandafiri, însă, Pandele ratează eliberarea pe calea nuntii cu Euridice. Se lasă devorat de timp, descompus sub apăsarea lui, ia parte la haosul care precede creatia si se reîntoarce la actul ratat.
Aici, Eliade pare să adopte simbolul evadării în sensul libertătii buddhiste, vorbeste despre identificarea cu esentele lumii în sens yogin, defineste eternitatea ca regăsire a individului în totalitate, în maniera lui Plotin si a gnosticilor, dar nu se poate spune că acceptă integral o pozitie sau alta. El traduce în termenii lumii sale crestin‑ortodoxe marile revelatii ale omenirii. Doctorul Zerlendi (din Secretul doctorului Honigberger) îsi scrie experientele yoghine în alfabet sanscrit, dar alege un citat biblic pentru a atrage atentia asupra faptului că doar ambalajul este exotic, tot astfel după cum Eliade vorbeste despre evadare ca despre o cale de mîntuire. În buddhism, evadarea din timpul normat înseamnă eliberarea de sub legea karmică, ceea ce e posibil doar prin arderea totală a unei vieti viitoare , adică presupune întoarcerea de‑a lungul timpului pentru cunoasterea vietilor anterioare. Simbolic, camera de hotel a lui Stefan Viziru (Noaptea de Sînziene) exprimă nu numai dorinta de regăsire a unei experiente din copilărie (camera Sambô), ci are aceeasi valoare cu asceza lui Zerlendi sau cu retragerea lui Zalmoxis din lume, adică este o pregătire, o evadare partială si initiatică prin care personajul îsi precede marea evadare din final. De asemenea, tot tehnici de evadare sînt si teatrul, poezia, cîntecul, rugăciunea, adică jocul (spectacol‑ritual), arta si contemplatia mistică. Evadarea face parte din esenta umană, este o conditie a devenirii si, în ultimă instantă, o obligatie. Ideea apare clar formulată în romanul Nouăsprezece trandafiri, unde Ieronim Thanase spune: „Evadarea [...] nu implică tări, orase sau continente necunoscute. Evadezi doar din timpul si spatiul în care ai trăit pînă atunci, timp si spatiu care, într‑un viitor, din nefericire destul de apropiat, vor echivala cu o existentă perfect programată într‑o imensă închisoare colectivă. Urmasii nostri, dacă nu vor sti să descopere tehnicile de evadare si să utilizeze libertatea absolută, care ne este dată în însăsi structura conditiei noastre, de fiinte libere desi încarnate, urmasii nostri se vor considera cu adevărat captivi pe viată, într‑o temnită fără usi si fără ferestre – si, în cele din urmă, vor muri. Căci omul nu poate supravietui fără credinta într‑o libertate posibilă – oricît ar fi ea de limitată – si fără speranta că într‑o zi va putea dobîndi sau redobîndi această libertate...”
De aceea, cînd Pandele revine în locul în care s-a petrecut misteriosul episod din tineretea sa, de data aceasta initiat fiind în tehnicile evadării, reuseste să scape de teamă si de sete si trece în tărîmul libertătii absolute. În conceptia lui Eliade, libertatea este o stare privilegiată a celui care scapă de sub teroarea istoriei, prin moarte sau prin diferite tehnici ale evadării din timpul profan, cum ar fi ritualurile de purificare, spectacolul, izolarea ascetică, meditatia, etc. Pădurea nu mai există decît pentru Pandele. El regăseste drumul spre momentul ratat, pentru că acum stie să se orienteze în haosul general si să găsească iesirea. Laurian, Niculina si Pandele trec în altă dimensiune a lumii, mai exact dispar din realitatea cunoscută, spre exasperarea autoritătilor comuniste, iar acest lucru este posibil pentru că Pandele poartă în sine o experientă neobisnuită, dar ale cărei sensuri au rămas camuflate, dintr-un omenesc sentiment de frică. Tocmai de aceea, aparitia misterioasa a fiului reprezintă un semn, anume al întoarcerii la întîlnirea cu Euridice, adică în momentul în care i-a fost deschis drumul spre infern, spre o altă devenire. Fiul reprezintă, prin urmare, calea, în sens biblic, reînvierea prin moarte. Initial, Pandele refuză chemarea Euridicei, adică moartea prin refacerea unitătii primordiale, apoi, după experienta spectacolului ca haos si regenerare colectivă, descoperă evadarea prin compunerea triadei desăvîrsite (Tatăl, Fiul si Sophia). Si-a înlocuit moartea personală printr-un proces de amnezie-anamneză. Ridicîndu-se deasupra paradoxului esential (moarte-nuntă, coincidentia oppositorum), el întelege că fiinta este condamnată la libertate absolută, numai că trebuie să-si aleagă drumul spre ea încă din timpul vietii. Pentru majoritatea oamenilor, moartea presupune anularea contrariilor, existenta în libertate si constrîngere totodată, căci poarta mortii este precedată de un labirint din care doar cei pregătiti pot iesi cu usurintă. Iar Pandele găseste iesirea din labirint, pe cale mistică. Nu ca mire, asa cum se întîmplă de cele mai multe ori cu personajele lui Eliade, ci ca pelerin initiat, cum o sugerează si numele său. El este Anghel Dumitru Pandele, iar numele său apare institutionalizat printr-o abreviere (A.D.P.), care reprezintă si o usoară ironie la adresa depersonalizării comuniste, păstrînd sensurile etimologice, de înger, sfînt crestin, risipit în toate întîmplările lumii. Ca fiintă teofanică, Pandele a trăit o serie de initieri capitale, reluînd ritualic sensul timpului, al cărui creator este (prin romanul Roata morii) si întelegînd că doar el singur se poate elibera de sub tutela lui. Procrearea în noaptea de Crăciun, coborîrea în infern, amnezia urmată de anamneză, întîlnirea cu mesagerii, ritualul haosului colectiv (prin întoarcerea la povestea despre nasterea românilor), îi redau în cele din urmă conditia initială, de fiintă liberă, capabilă să găsească iesirea din labirint.
Deznodămîntul romanului reia sensurile acestei revelatii pe care se întemeiază experienta lui Pandele. După disparitia miraculoasă a scriitorului, Eusebiu, secretarul său, primeste un buchet de trandafiri, însotit de un bilet semnat de Pandele, cu promisiunea de a se vedea curînd. La putin timp după aceea, Eusebiu întîlneste un student care îi face o mărturisire stranie: „Băgă mîna în buzunar si scoase o foaie de caiet. - Trebuie să traduc si să explic un text. Doar cîteva propozitii. Dar cum să le explic? Libertatea absolută, asta să zicem, înteleg. Dar mai departe? Nous sommes condamnés ŕ la liberté! Ce vrea să spună asta?” Dacă pînă atunci Eusebiu se gîndise că Pandele, Niculina si Laurian s-ar fi putut rătăci în timp, prin întîlnirea cu acest mesager, care i se adresează în exclusivitate, el întelege că au reusit să se elibereze de timpul istoric si că acest lucru este nu doar posibil, dar este un dat al fiintei, o condamnare, în termeni sartrerieni. Pentru oricine altcineva mesajul reprezintă un simplu subiect de examen, dar Eusebiu stie că îi este adresat, pentru că studentul face aluzie, într-o atitudine complice, la formula de despărtire, folosită de Pandele (pe curînd).
Acest mesaj nu este numai pentru Eusebiu, un depozitar el experientei, ci se adresează într-o oarecare măsură românilor, aflati atunci sub comunism. În sensul acesta vine si izbînda lui Ieronim; acesta este initiatul, un fel de personaj reper în scrierile lui Eliade, care aici este destinat să ducă Europei mesajul despre teroarea comunistă. El face un film (Copiii nimănui) care pare o poveste inofensivă, dar în care introduce aspecte ale mizeriei existentiale. Filmul, o satiră a comunismului, este premiat în străinătate, devenind astfel un purtător al mesajului general, al tuturor celor care participaseră la spectacolele-ritualice initiate de el.
Acelasi rol pe care îl are filmul lui Ieronim se regăseste si în mesajul trimis lui Eusebiu. Acesta primeste nouăsprezece trandafiri, de unde si titlul romanului. În general, florile simbolizează regenerarea, însă trandafirul, născut din sîngele lui Adonis, exprimă sacrificiul, suferinta, renasterea si iubirea ca dimensiuni majore ale vietii . Impus încă de ritualurile misterice de la sfîrsitul antichitătii trandafirul a fost preluat în crestinism ca efigie a iubirii si a solidaritătii, fiind considerat imagine a sufletului si a lui Cristos. De asemenea, este asociat simbolic rotii timpului si sugerează sensurile labirintului (căci este floarea cu treizeci de petale). Or, Pandele s-a consacrat ca scriitor prin romanul Roata morii, prin care îsi anuntă preocuparea de mai tîrziu în legătură cu opresiunea timpului. În acest roman, personajul dispare în chip misterios, asa cum se va întîmpla si cu Pandele. Si în altă nuvelă a lui Eliade, Tinerete fără de tinerete, experienta transcendentală a lui Dominic Matei este marcată de trei trandafiri, care sugerează întinerirea si apoi moartea; primii doi trandafiri sînt de culoarea sîngelui proaspăt si anuntă renovarea trupească a personajului; ei îi apar, după cum îsi dorise, unul în mîna dreaptă si altul pe genunchi, într‑un echilibru instabil. Cel de‑al treilea trandafir, semn al mortii, este mov si apare pe fotografia casei părintesti. Ca si aici, în Nouăsprezece trandafiri, Eliade transpune simbolul cu sensul său mitic, de renastere si îl introduce ca mesaj de dincolo de timp. După ce Pandele trece în spatiul libertătii absolute, Eusebiu primeste periodic un buchet de nouăsprezece trandafiri rosii, veniti din eternitate. Eliade are o adevărată slăbiciune pentru acest număr, care revine adeseori în opera sa literară, fiind un, cod al armoniei, către care aspiră fiinta. Astfel, ziarul din nuvela Pelerina poartă data de 19 mai, iar el contine un mesaj pacifist si atrage atentia asupra faptului că fiecare trebuie să stie să pună întrebarea justă. Doctorul Zerlendi realizează că este invizibil pe data de 19 august. Cătălina (Noaptea de Sînziene), o dată pe an, anume pe 19 octombrie pătrunde într‑un alt timp, trăieste în spatiul mortii din care poate să revină miraculos, desi nu se stie pînă cînd. In acelasi roman, intimitatea cu misterul datei de 19 octombrie îi dă lui Stefan Viziru sentimentul evadării din prezent. În simbolismul cărtilor de tarot, a nouăsprezecea este cartea Soarelui, simbol al armoniei, centru si imago mundi, reprezentînd zodiacul, soarele cu sapte raze si fiinta dublă. Prin aceste atribute, numărul se apropie ca semnificatie de sugestia evadării, pe care o are în opera lui Eliade.
Dar cei nouăsprezece trandafiri pe care Eusebiu îi primeste anual, la un moment dat, mai precis la trei ani de la disparitia scriitorului, suportă o metamorfoză: 6 se ofilesc si rămîn doar 13, cifră pe care Eusebiu o cataloghează drept norocoasă. În sens mitic, 13 (cifra Mortii) reprezintă un alt aspect al renovării deoarece cuprinde simbolismul ciclului complet (12) la care se adaugă unitatea (1), respectiv, centrul, sugerînd iesirea de sub teroarea istoriei – libertatea absolută, invocată la finele romanului, si un alt început . La trei ani, adică după parcurgerea unui ciclu simbolic, sugerînd armonia si echilibrul, are loc adevărata regenerare, într-o altă dimensiune a lumii. Conditia de pelerin implică transcendere si renastere continuă, fără legături de durată, iar Pandele nu adoptă nici calea mirelui, nici pe cea a ascetului orgolios, ci descoperă transcenderea ca pelerin diseminat spiritual în universul fără sfîrsit.
Dar, dincolo de sensul mitic, romanul Nouăsprezece trandafiri contine în primul rînd un mesaj legat strict de istoria românească a anilor 80. Atmosfera constituită din grupuri mici cu pretentii elitiste si preocupări oculte, securistii care îl vizitau pe Eliade, la modul real preocupati de opera lui, încercările de a transmite mesaje europenilor etc. evocă perioada de final a dictaturii. Chiar filmul lui Ieronim aminteste de nominalizarea la Cannes a filmului lui Nicolae Breban, Printre colinele verzi (în 1971). Dincolo de parabola libertătii mistice, romanul propune spargerea cortinei de fier prin artă, prin mesaje de salvare camuflate în simboluri si alegorii. Din perspectiva lui Eliade, iesirea din sistem cere initiere si imaginatie, iar mijloacele concrete sînt situate într-o zonă de mare si irezistibilă seductie, către care sînt atrasi deopotrivă teroristi si terorizati. Ca si promisiunea unei noi religii, orice act de initiere, cu atît mai mult spectacolul-ritual, modelează si îmblăneste în măsuri orfice. Mai mult decît celelalte fictiuni anticomuniste (Pelerina, Uniforme de general, Pe strada Mîntuleasa), Nouăsprezece trandafiri este romanul construit pe un mesaj tonic, de declarată îmbărbătare. Chiar trimiterile la perioada de dinainte de război, căci prima experientă extatică a lui Pandele are loc în anul 1938, si pe care unii exegeti le-au pus în mod grăbit în legătură cu perioada legionară a lui Eliade (echivalînd chiar tragedia Ifigenia a lui Eliade cu mitul orfic pe care îl transfigurează Pandele), nu constituie decît un reper initial pentru ciclul de transformări în care intră personajul si, simbolic, un moment (obsesiv reluat si în alte opere) în care începe prăbusirea natională. Anul 1938 este cel în care exista pădurea la care personajul nu se mai poate întoarce decît printr-un act de recuperare metafizică. În principal, Nouăsprezece trandafiri este un roman despre libertate, scris într-un moment în care românii pierduseră sensul acestei conditii, iar experienta lui Pandele propune un mod de recăpătare a acestei dimenisuni.