Doina RUSTI

      Am citit într-un almanah meglenit o poveste care m-a pus pe gînduri, pentru că unele dintre datele povestii sînt atestate în cîteva documente din arhiva Bisericii Sf. Silvestru din Bucuresti, în special în testamentul Stancăi, văduva lui Pârvan, care a ctitorit respectiva biserică.
Era vorba despre o fată care abia îsi serbase majoratul, pe nume Ema. Povestea începe în ziua de 7 iulie 2006, în fata unei ferestre care dă spre Biserica Sf. Silvestru, o biserică albă, cu turle răsucite si tindă înaltă, tinută de doi stîlpi ca două tigarete. Ema o vede doar dintr-o parte, vede turlele ca si cînd ar fi unite, scara pe care stă cuibărit un copil, gărduletul sprijinit de tufe, atît cît se vede pe geamul apartamentului ei, din Bulevardul Dacia. Cerul de iulie si biserica albă văzute de la etajul 8. Apoi sună telefonul si fata trece subit pe altă cută a istoriei. Nu doar de la una la alta, ci chiar se  rupe de timpul ei, de Florin, care o asteaptă la Universitate, de măsuta de toaletă pe care doarme o legătură de păr vărgată. Mai exact, sună telefonul din buzunarul larg al bluzei verzi, e un Nokia cu cameră video, pe ecran apare numele lui Florin, apoi curge cuvînt după cuvînt în urechea rosie a Emei. E la Universitate, cu mami care a venit acum o oră de la Craiova, uite vino aici, ne găsesti pe terasă la Pescarul, vrea neapărat să te cunoască, sigur că te asteptăm, dar nu mai mult de-o oră, hai că te-arunci într-un taxi si în cinci minute esti aici...
Acesta este momentul. De aici începe istoria Emei. Vrea s-o sune pe mama ei, dar îi e lehamite, pentru că stie ce-o să zică, n-o să fie de acord să iasă acum, cînd mai are două săptămîni pînă la admitere, sigur, Florin e student, nu-i pasă, nu se gîndeste că tu ai de învătat, un băiat care te poartă pe la întîlniri cu două săptămîni înainte de admitere nu se gîndeste la binele tău... Asa că n-o mai sună, cel putin nu acum, dar o s-o sune de pe drum ori cînd se întoarce de la întîlnire. Aleargă în dormitor, răscoleste dulapul, apucă o pereche de jeansi treisferturi, îi tremură degetele unul cîte unul. Treaba asta cu mama lui Florin e o chestie grea, mai ales că nici pe Florin nu-l stie de multă vreme, ci doar de cîteva luni. Vrea să se linistească, dă cu ochii de tricoul cel negru, apoi culege la repezeală niste chiloti portocalii si sutienul Impronta, tivit cu roz, le-aruncă pe scaunul din hol, intră-n baie, face un dus cam de mîntuială, se sterge, se dă cu Rexona, îsi trage hainele si, cînd să iasă, îsi aduce aminte si de păr; fuge la oglindă si, mai cu peria, mai cu degetele, îsi face o fată acceptabilă. Cînd să plece vede legăturica de mătase, dungată alb-negru, ca un sarpe încolăcit. Se gîndeste o clipă să-si strîngă părul, dar renuntă. Deschide usa apartamentului 51, iar în fata ei, pe locul în care stia că e casa scărilor e altceva. Niste bărbati pun cărămidă peste mortarul proaspăt, într-un zid ridicat bine, dincolo de înăltimea unui om. În dreapta sînt tufe, în stînga –o grămadă de nisip. Si e aceeasi zi însorită de vară, cu cerul oglindă. Ema dă să se-ntoarcă, însă usa apartamentului nu mai e; în spatele ei curge drumul pardosit si dincolo de el e un cîmp de bălării si acoperisuri printre coroanele stufoase. Se uită-n jos si se vede îmbrăcată cu o rochie petrol, dintr-o pînză subtirică si lucioasă, lungă pînă la vîrfurile rotunjite ale papucilor cu fete verzi, de mătase. Pe deasupra rochiei are o mantilută de voal, înflorată. Este ea, grăbită să ajungă la întîlnirea cu Florin si cu mama lui si totusi este altcineva, o fiintă tot la fel de adevărată, cu treburi tot asa de urgente ca ale Emei. Se mai uită o dată în jur si se cutremură sub istoria care vine peste ea ca o ploaie torentială: este o existentă fir cu fir, binecunoscută si reală, tot asa de reală ca si cea de pînă acum, o viată care îi curge în creier cu amănunte înghesuite în compartimentele numeroase ale unui tipar care pare făcut special pentru capul ei. Stie cu certitudine că se află în anul 1742, într-o zi fericită de vară, chiar în preziua logodnei ei cu Pîrvu, pe care toată lumea îl stie de Letu zidarul, finul boiangiului Pârvan, care a murit anul trecut si pentru pomenirea căruia nevastă-sa, Pîrvuleasa, ridică biserică în jurul mormîntului său, în mahalaua Silvestru, ca să-i fie iertate păcatele si mai cu seamă ca să-si spele vina de a-si fi clădit casele pe ruinele fostei Biserici Domnesti.
Chiar acolo sub ochii ei, Letu pune cărămida în mortarul ca o pastă grasă si se uită spre ea, pe sub cozorocul împletit din pai galben, pe care el însusi l-a mesterit în urmă cu o săptămînă, ca să-l apere de soare. O priveste si ei i se înmoaie cheile gîtului si îsi aduce aminte cum îi spune el numele ca si cînd ar înghiti o lingurită de serbet: Bojorina. Stie dintr-o dată multe lucruri, venite dintr-o vale parfumată a creierului, cum ar fi sărutul de sub tecarul cu frunze fîlfîitoare ca niste zulufi, glasul clar si subtirel al lui Letu, rochia de bendarea, ah, rochia ca un vis. Ieri dimineată a chemat-o nasa mare, Stanca Pîrvuleasa, si au stat amîndouă  în cerdacul de la drum, pe patul acoperit cu macat rosu, ca două printese. Si acum mai simte mirosul de zarzăre înfierbîntate, care venea în valuri dinspre hambarul cu fructe pentru tuică. I-a spus multe, a sfătuit-o si au stat de vorbă pe-ndelete, ca niciodată, iar după aceea i-a dat rochia si a îndemnat-o să treacă pe la prăvălie să-si aleagă două siruri de mărgăritare de la Nicolae mărgelarul. Era, ea, Ema, pregătită să se întîlnească într-o oră cu Florin si cu mami a lui, dar era si Bojorina, cu obrajii ca doi bujori, logodită, prinsă într-o realitate extrem de vie în care mintea îi aluneca spre lucruri mărunte; îsi aducea aminte pînă si pînza uzată a papucilor, în zona de sub călcîie, si o sîcîia mai mult decît întîmplarea cu adevărat socantă de a se fi aflat într-un alt timp, cu 250 de ani în urma timpului ei.
– Nu te duci?
Letu o privea cu sprîncenele ridicate, pe sub apărătoarea de paie care îi acoperea fruntea ca o copertină. Îi era drag de el si îi venea să mai stea acolo în mijlocul drumului si să-l privească, dar îl vedea si din Ema, ca pe un omulet simpatic, cu părul zburlit în crestetul capului, călare pe zidul proaspăt, zîmbind spre ea si din cînd în cînd făcîndu-i cu ochiul lui Elie, care rîdea cu toti dintii la înaintare. Erau doi bărbati tineri si veseli, din anul 1742, care puneau temeliile Bisericii din mahalaua Silvestru si care pe atunci nu avea nici o legătură cu sfîntul care o patronează azi.
Ema-Bojorina le întoarse spatele în cele din urmă si se îndreptă spre sareta în care o astepta bunică-sa, făcîndu-i semne să vină odată, să n-o vadă toată mahalaua Silvestru stînd singură în mijlocul drumului. Se sculaseră de dimineată, potoliseră curtea si puseseră la foc mîncarea, lăsînd-o în grija Tudorinei. Apoi Stanciu înhămase iapa sură, singurul cal rămas acasă în dimineata aceea, si porniseră după mărgele, la prăvălie, ele două si tigănusul lor, lipit pe coama calului. Îsi aveau casele si acareturile în mahalaua Pantelimon, iar cum biserica pe care o ridica Letu le era chiar în drum, Bojorina se oprise să-i povestească despre rochia mătăsoasă si grea ca o piele crudă de sarpe.
Iapa înainta la pas, tăcănind potcoavele pe podelele de stejar ale drumului care cobora spre Curtea Veche. Stanca Pîrvuleasa avea mai multe prăvălii, vopsitorii, stupi de albine si case mari, iar copiii îi muriseră toti si zăceau îngropati în cimitirul de la Sfîntul Gheorghe Vechi. Erau multi care se bîlguiau s-o mostenească, iar Bojorina trăgea si ea nădejde acum, că-i devenea fină. Era un gînd care pe Ema o făcea să zîmbească si îl vedea numaidecît zădărnicit pentru că ea nu avea nicidecum intentia să se mărite, nici măcar cu Florin, în anul 2006, darmite cu zidarul Letu, din Secolul Luminilor. Si gîndindu-se la incursiunea ei ca dintr-un film de categorie B, începuse să-si facă planuri grandioase ca să revolutioneze civilizatia românească. Ar fi vrut să-si amintească ceva despre evenimentele veacului, dar cum nu-i plăcuse deloc istoria nu stia nici măcar un nume de domnitor de pe la 1700. Cel mai apropiat eveniment din mintea ei era revolutia lui Tudor Vladimirescu de la 1821. I-ar fi plăcut să inventeze curentul electric, dacă ar fi stiut ceva mai multă fizică. Dar putea să facă altele, de exemplu haine ca lumea, parfumuri ori să scrie cărti tari, cum ar fi Mănăstirea din Parma, Karamazovii, Un veac de singurătate sau poate că nu chiar ceva atît de tare, dar măcar Punguta cu doi bani si tot ar fi fost ceva. Coborînd pe străduta îngustă, privea spre bunică-sa care stătea ghemuită sub cosul de rogojină al trăsuricii, si din cînd în cînd spre oamenii care se perindau pe  marginea drumului si simtea un impuls acut să intre pe Internet si să caute răspuns pentru o mie de întrebări care îi traversau mintea.
Prăvălia Stancăi Pîrvuleasa era înghesuită în zidurile dărăpănate ale fostei curti domnesti. Era o cosmelie împodobită cu pînzeturi care se unduiau încet în aerul cald de iulie. De peste drum, de la cuptorul armeanului, se revărsa mirosul de pîine caldă, în special de chifle cojoase, care îi plăceau Bojorinei si pe care Ema nu le-ar fi mîncat nici în ruptul capului. În josul străzii mai era băcănia lui Constantin, de unde aveau de cumpărat migdale si cafea, iar în capăt era o cafenea pentru bărbati, pe lîngă care nici Bojorina nici bunică-sa nu trecuseră vreodată. Lăsară sareta în mijlocul drumului, cu Stanciu lungit pe coama iepei, si intrară pe usa prăvăliei străjuită de saluri si mărgele.
Nicolae era străin de loc, se născuse în Meglen si cutreierase prin multe locuri. De cîteva luni apăruse în Bucuresti si închiriase o tejghea în prăvălia Stancăi; vindea mărgele, tot soiul de mărgele, dar mai ales siruri de perle pentru mirese. Ema intrase zîmbind, ca într-un muzeu, chiar cu un aer superior, de turist care vizitează lumea a III-a. Dar nu apucase să vadă nimic din încăpere, căci privirea îi rămăsese agătată de fata mărgelarului, care îi zîmbea ca si cînd ar fi tinut-o într-un leagăn: era un bărbat care îi răscolea sufletul, cu fata măslinie si ochi negri si încăpători. Se uita la el si instinctul îi spunea că pentru acest bărbat alunecase în timp.
– Sîntem trimise de nasa Stanca pentru ăle două siruri de mărgăritare, începuse bunică-sa, si-am adus si fata, da, asta e fata, sigur, frumoasă, am adus-o să si le-aleagă singură.
Întîlnirea cu Nicolae mărgelarul nu fusese cine stie ce, nici măcar nu deschisese gura, tocmai ea, care era destul de socializată în timpul ei, acum se purtase ca o dobitoacă, adică îl privise cu ochii sfîsiati, în timp ce pipăia sirurile de mărgele, să fie tot asa, ca celelalte, mostenite din familie, cu totul sase siruri, ca să se vadă că e fată de geambas din Pantelimon. Nicolae îi arătase apoi niste mărgele de sticlă, galbene si mai mărisoare, de mărimea unei cirese. Nu avea nevoie de ele, avea gîtul sugrumat de mărgele de toate culorile, dar pentru că i le dăduse el, le pusese de probă si se privise în oglinda pe care mărgelarul i-o tinea cît mai bine, în dreptul fetei. La început a avut un soc; era ea si totusi nu era. Avea o fată rosie ceva de speriat si îsi aduse aminte că de-aceea o si chema Bojorina, iar părul castaniu, ridicat în crestet si sustinut cu o cîrpă subtire si multicoloră, venea apoi împletit în numeroase codite, strînse pe ceafă. În urechi avea cercei rămurosi de coral. Pe scurt, era o papitoaică înzorzonată cu toate culorile, cu o sumă de mărgele de bîlci, cu papuci verzi si rochie albastră, plus mantila înflorată ca un ambalaj de cadouri. Această descoperire o fîstîcise si mai mult si o mototolise parcă în fundul unui suflet speriat de moarte, în strînsoarea mlăstinoasă a celeilalte fiinte, în care mai alunecase de nenumărate ori după aceea. Plecase fără să se întoarcă si să privească de la usă, asa cum plănuise, se strecurase ca o slugă, în rochia ei fosnitoare, lipăind cu papucii penibili si verzi direct spre cuptorul de pîine.
 Zilele următoare au fost grele si lungi.
Cea mai cruntă descoperire a fost că nu stie să scrie. Pusese mîna pe o undrea cu gîndul să scrijelească un prim mesaj semnificativ în balustrada pridvorului. Stia exact ce vrea să scrie, iar cuvintele îi veneau în minte clar, în română, în engleză si-n italiană, atîta că nu putea să le scrie, nu-i mergeau mîinile. Nu depăsise nici măcar stadiul de baston. Făcuse o linie aplecată spre dreapta si în capătul ei o floricică diformă, timp în care îi pătrundea în creier toată durerea Bojorinei că strică lemnul curat al prispei. Si cuvintele îi ieseau greu ori aveau altă intensitate decît voise să le-o dea. În cea de-a doua zi a călătoriei ei s-a logodit cu Letu, adică a fost petrecere mare în curtea lor, cu mese întinse si lăutari pînă în zori. Si pe urmă si-a urmat viata de pînă atunci, ca si cînd nimic nu s-ar fi întîmplat, pentru că abia din toamnă, după nuntă, pleca definitiv din casa părintilor ei. Pînă atunci, Bojorina trăgea din greu; avea atît de multă treabă că nu apuca nici să se mai gîndească la ale ei. Curtea din mahalaua Pantelimon era ca o cazemată, cu acareturi pe toate patru laturi: casa cu patru camere mari, în fata ei grajdurile; pe stînga bucătăria de vară iar pe dreapta magaziile. Si două porti: una mică, pe lîngă casă, si cealaltă pentru cai, lîngă grajduri. Peste drum era grădină mare, cu de toate. Aproape zilnic, Bojorina spăla rufe într-o albie fixată pe-un suport de lemn în fata bucătăriei. Aveau o tigancă bătrînă, Tudorina, mostenită de bunică-sa de la părintii ei, care făcea mîncare si aproape tot ce era mai greu prin casă, un argat bulgar, pentru cai, si pe Stanciu, un tigănus de 12 ani, pe care îl cîstigase taică-său la cărti anul trecut. În rest munceau fratii ei, care plecau cu taică-său să cumpere cai de prin Moldova si să-i revîndă apoi la Giurgiu ori la Brăila, muncea maică-sa, si mai ales Bojorina, care spăla de dimineata pînă seara maldăre de rufe frecate pe toate fetele în apă cu lesie si pelin. Ema nu spălase în viata ei, nici măcar masina automată n-o pornise, asa că prima dată cînd o strigase bunică-sa să se apuce de rufe o apucase rîsul: Lasă-mă, cucoană, vezi-ti de treabă că n-am de gînd să pun mîna pe izmenele asta împutite. Împuscă-mă dacă nu-ti convine! Si bunică-sa: Hai, Bojorino, mamă, că odată vine taică-tău si îti rupe spinarea, o să vezi tu cînd oi fi la bărbat cît de greu e, iar dacă nu-ti place du-te să plivesti grădina cu mamă-ta si speli mai încolo, dar tot tie o să-ti fie greu.
În primele zile Ema încercase să facă fată îndatoririlor de familie, mai ales că Bojorina era destul de amatoare de treabă, însă în cea de-a patra zi îi poruncise lui Stanciu să înhame calul la trăsurica penibilă, cu coviltir de papură, si mersese întins pînă la prăvălia Pîrvulesei. Nicolae perinda printre degete un sir de granate si privea spre usă ca omul care asteaptă. În stînga, un băiat de prăvălie măsura pînză pentru un bărbat pe care Bojorina îl cunostea, dar pe care Ema îl ignoră, îndreptîndu-se cam prea cu grabă spre tejgheaua mărgelarului.
– Ce s-a întîmplat, domnita mea, nu s-au potrivit mărgăritarele...?
Negustorul se aplecase peste tejghea, iar ochii Emei rămăseseră fixati pe cămasa verde, subtirică si asudată, peste care se furisa o suvită risipită din chica nemtească.
– Nu mă interesează mărgelele. Am venit să te întreb cîteva lucruri.
 Privindu-l avea sentimentul că el este legat de timpul ei istoric ori că stie de ce se află ea acolo. Voia să se adune si să pună întrebări cît mai exacte pe tonul cel mai convingător, cînd văzu pe tejghea o casetă ori o carte, pe care erau desenate litere rusesti.
– Ce e asta?
– E Viata Sfîntului Vasile cel Nou. Acum am primit-o de la tipografie pentru jupîneasa Stanca Pîrvuleasa.
Era o carte cu coperti de lemn, pe care Ema începu s-o răsfoiască uimită si dezamăgită de literele rămuroase si indescifrabile. Nicolae stia să citească, iar cartea era scrisă în româneste, cu alfabetul chirilic al Evului Mediu românesc.
– Are multe pilde frumoase, despre dragoste, despre suflet, dar si o poveste despre un călugăr si-o fată, îi spuse mărgelarul, privind-o ca un îndrăgostit. Si cum Ema voia neapărat să citească, rămase ca încă de a doua zi să vină la el după ce se închide prăvălia si să ia lectii în odaia din dos, unde e un felinar mare cu festilă.
Ema mai făcu un popas la cafenea, unde stătea în usă un băietan care o privea nerusinat si atît de insistent, încît Bojorinei îi pierise glasul. În fine, mai colindă pe cîteva străzi, încercînd să identifice locul pe care se afla Universitatea în anul 2006, si în cele din urmă ajunse la un han cu ziduri groase de jur împrejur. Socotind cît urcase de la Curtea Veche, ale cărei ruine mai există încă si azi, se gîndi că e posibil să fi ajuns la terasa Pescarul, unde o asteptase sau poate că o mai asteaptă încă Florin cu mami a lui. Pe lîngă portile hanului misunau bărbati cu haine lungi; unii aveau capetele acoperite cu pălării usoare de vară, unele ca niste baloane, altele simple cauce ori turbane din cearsaf alb. Cei mai multi priveau spre ea surprinsi, iar unii fluierau ori strigau golăneste. Pe Podul Mogosoaiei întîlnise si cîteva femei care cărau pe umăr cîte două cosuri atîrnate de un capăt si de altul al unui băt gros. Ema se astepta să se întîmple ceva spectaculos, să se deschidă o usă si să pătrundă din nou în lumea din care fusese scoasă. Cum nu se întîmpla nimic care s-o repună în existenta cea adevărată, se îndreptă agale spre Pantelimon, făcîndu-si planuri mărete ca să cucerească veacul al XVIII-lea.
 De cum intră pe poarta părintească avu sentimentul unei catastrofe. Apoi lucrurile se derulară atît de repede că Ema trecu prin ele năucită. Nici n-apucase să sară din saretă cînd unul dintre fratii ei o apucase de ceafă, apoi taică-său apăruse din grajd cu ochi furiosi, înjurînd cu voce pitigăiată si stridentă, încît Bojorina se gîndi fulgerător că se auzise pînă la tecarul din  poarta popii Zaharia: Cristelnita mă-tii de fată! O luaseră amîndoi, smucind-o de păr si de rochia largă, si-o duseseră pe sus în grajd, unde o dezbrăcaseră cu grijă, să nu-i strice hainele, iar cînd rămăsese numai în cămasă o bătuseră cu rîndul, cu o funie udă, pînă cînd lesinase.
Zăcuse două săptămîni pe o rogojină din odaia grajdului, apoi zilele curseseră fără deosebire pînă în septembrie; dimineata se scula cînd se crăpa de ziuă, dădea de mîncare la păsări si la porci, umplea jgheaburile cu apă, cărată căldare cu căldare din capul ulitei, frămînta pîinea, făcea focul în cuptorul din curte, apoi spăla pînă i se înroseau mîinile si pe urmă tivea servetele pentru nuntă. Nici prin gînd nu-i mai trecea să iasă singură prin tîrg.
În septembrie s-a măritat în biserica din mahalaua Silvestru, pe care o ridicase Letu, apoi s-a mutat la casa ei, adică într-o casă de pe lîngă Sfîntul Gheorghe Vechi, de unde vedea crucile cimitirului si auzea zgomotul străzii. Letu era aproape toată ziua plecat, căci acum ridica o biserică în mahalaua Pantelimon. Viata în noua casă părea ceva mai lejeră. În afară de socru, care erau un bătrîn suferind, întins pe prispa casei, nu avea pe nimeni care să-i tină socoteala. Într-o zi de noiembrie iesise pe la prînz, cu capul înfăsurat într-un sal lung, petrecut de trei ori în jurul capului si legat de-asupra urechii stîngi cu o fundă mare. Îsi luase un paner sub brat ca cineva plecat cu treabă, si coborîse grăbită pînă la Curtea Veche. Stia că Nicolae avea acum prăvălia lui, după ce se însurase cu fata unui negustor înrudit cu Pîrvuleasa. Era mai mult o maghernită, o clădire aproape lipită de cea veche, cu două încăperi: într-una avea tejgheaua, iar în cealaltă îsi tinea sipetul cu bani si o parte din marfă. Ema intrase în prăvălie rugîndu-se să-l găsească acolo si Dumnezeu o ascultase. Nicolae era singur si zîmbea cu aceeasi fată de om care asteaptă. Întîlnirea aceasta a fost ca o întoarcere acasă, ca o alinare venită după cîteva luni de robie si disperare. Mărgelarul o privea cu ochii înlăcrimati si cu palmele sprijinite pe tejghea si probabil că i-ar fi spus ceva frumos si memorabil dacă ea i-ar fi lăsat timp. De cum păsise în prăvălie, se îndreptase glont spre el si îl apucase de brat hotărîtă: Trebuie neapărat să vorbim, îi spusese ea si-l împinsese spre usa din spatele lui. Dincolo era o cameră mică, mobilată cu o ladă de lemn vopsită visiniu, o masă cu sertar, pe care se vedea catastiful de socoteli si un scaun cu spătar arcuit, făcut din nuiele curbate de alun. Ema se aseză imediat pe scaun, lăsîndu-i lui lada, pe care o credea mai confortabilă.
–  Numele meu adevărat este Ema si sînt născută în anul 1988, adică în viitor, într-un timp care se derulează cîndva, peste 250 de aici încolo.
El o priveste serios si cumva îndatoritor, ca si cînd ar fi ascultat o mărturisire de importantă natională.
– Imediat ce am dat cu ochii de tine, în ziua nenorocită de 7 iulie, cînd am deschis usa apartamentului meu si m-am pomenit aici, am stiut că întîmplarea asta este în legătură cu tine.
Mărgelarul se ridicase usor, ca un sal de mătase, si pe cînd Ema îsi termina fraza, îl văzuse unduindu-se atît de aproape că îi simtise răsuflarea caldă în ureche:
 –Exact asa m-am gîndit si eu.
Apoi o sărutase, ridicînd-o cu un singur brat din scaunul de alun, iar în sufletul Bojorinei, îngropat adînc, se spărseseră toate ferestrele deschise spre lume.
 După aceea se întîlniseră regulat, săptămînă de săptămînă, pe apucate, în camera din spatele prăvăliei ori într-un crîng de pe malul Dîmbovitei, în cortul pe care mărgelarul îl tinea vara în Tîrgul de-Afară sau chiar în grădina casei lui Letu. Ea îi povestea despre lumea viitorului, iar el n-o contrazicea niciodată, nu-i punea întrebări si nici măcar nu se mira de povestile ei. Nicolae era amantul prins de ea ca o ventuză, fără gînduri, fără planuri. El era prezentul continuu.
În fiecare zi Ema se gîndea că trebuie să facă ceva care să revolutioneze veacul si istoria, dar fiecare zi trecea cu treburi mărunte si imposibil de amînat, încît singurul fapt cu adevărat semnificativ din viata ei era să-l vadă pe Nicolae si să-l iubească. În 1744 născu primul copil, care era cu sigurantă copilul mărgelarului, iar această nastere o făcu să se simtă definitiv si fatal legată de Nicolae, pe care îl căuta din ce în ce mai des, rugîndu-se de el să-si lase nevasta si copiii legitimi si să se însoare cu ea, desi stia că toată averea si acareturile îi erau legate pentru totdeauna de zestrea nevestei lui.
Într-o zi de primăvară, prin 1748, după ce născuse cel de-al doilea copil, Bucurestiul fu cuprins de ciumă si timp de cîteva luni, aproape nu mai iesi din curtea învăluită în fumul galben, de bălegar. Atunci se hotărî să-si scrie povestea cu funingine diluată în tuică de zarzăre, pe două pagini rupte din caietul de socoteli al mărgelarului. Îi iesise o poveste scurtă, cu stersături, scrisă cu alfabetul latin si cu scrisul infantil al Bojorinei, ale cărei mîini se deprinseseră să scrie după doi ani de încercări zilnice. I-o citise lui Nicolae, căruia i-o si lăsase în păstrare.
Apoi se mai scurseră cîtiva ani de întîlniri secrete, copii, muncă si nefericire, pînă într-o zi, în care Letu venit pe neasteptate de la Tîrgoviste, unde zidea de cîteva săptămîni o biserică, o găsise dormind împreună cu Nicolae. Nici măcar nu-l auziseră intrînd. Dormeau fără grijă în patul strămosilor lui Letu, dezbrăcati si îmbrătisati.
Pe Bojorina-Ema o bătuseră pe rînd Letu, fratii si tatăl ei, apoi, conform legii, rămăsese fără zestre, fără copii si pe drumuri. Nicolae dispăru fulgerător, pur si simplu, îsi vîndu prăvălia si agoniseala si plecă din Bucuresti împreună cu familia lui si nu se mai auzi de el pînă la moartea Stancăi Pîrvuleasa, în 1787, cînd prin testamentul negustoresei, păstrat încă la Biserica Sfîntul Silvestru, mărgelarul a devenit epitropul averii ei si al bisericii pe care o clădise si s-a întors din nou în Bucuresti.
Dar Ema nu mai prinse acea vreme. Vreo doi ani se aciui la Biserica Sf. Gheorghe Vechi, curătînd morminte ori încercînd să vîndă tot felul de obiecte pe care le confectiona cu mare entuziasm, dar care nu aveau nici o căutare. Pe urmă se hotărîse să călătorească, însă nu ajunsese prea departe. În 1756, într-o zi de august potolit, în postul Sfintei Maria, îsi dete sufletul lîngă zidurile Mănăstirii Pasărea.
*
Cînd deschise ochii din nou, se afla în apartamentul din Bulevardul Dacia, privind pe geam silueta albă a Bisericii Sf. Silvestru. Nici nu se dezmeticise bine cînd începu să sune telefonul din buzunarul cămăsii verzi, iar cuvintele lui Florin sunară identic: el si mami sînt la terasa Pescarul unde o asteaptă neapărat. E obosită de viată dar în acelasi timp fericită să audă vocea calmă a lui Florin, să pipăie telefonul ei drag si să privească soarele de iulie de la etajul 8. Si dintr-odată se simte îmboldită să alerge la întîlnire, îsi caută cu fervoare hainele ei preferate, în special tricoul negru, îsi face dus, de data aceasta cu toată bucuria si cu toate frustrările pe care i le strecurase în suflet secolul al XVIII-lea, se piaptănă omeneste, îsi strînge părul cu legăturica vărgată si apoi o sună pe maică-sa, emotionată pînă la lacrimi să-i audă vocea din nou si să-i simtă fluxul creierului. E bine dispusă, abia a încheiat un contract la firmă, nici măcar nu se supără că ea merge la întîlnire, dar bineînteles, să nu stea mai mult de-o oră, să nu-si neglijeze pregătirea, să nu uite de mîncarea din frigider, să ia lecitina si vitaminele... în sfîrsit, mama ei ca o boare caldă de iulie.
Apoi deschide usa apartamentului si face ochii mari: în fata ei Letu si Elie fluieră pe zidul bisericii din mahalaua Silvestru. În spate a dispărut lumea cunoscută si reprezentatia începe din acelasi loc. Priveste în jos si îsi vede vîrfurile verzi de mătase iesind de sub poalele rochiei albastre, îsi pipăie mărgelele de la gît si se întoarce repede fără să mai astepte întrebarea lui Letu. Se aruncă în saretă, la umbra rogojinii uzate si priveste oamenii care se perindă pe drumuri, înduiosîndu-se de viata lor care a fost si viata ei. Cînd dă cu ochii de mărgelar o apucă o nefericire pietroasă si o revoltă fără margini. Se apleacă peste tejghea si în timp ce bunică-sa îi spune despre nuntă si mărgele, ea îi sopteste în ureche repede si distinct: trebuie să vii diseară să mă ceri de la ai mei. Am zestre bună si Pîrvuleasa te va ajuta cu sigurantă dacă ai să-i ceri, pentru că nu-ti refuză nimic.
Nicolae se uită la ea ca si cînd abia-i fusese măturată zăpada de pe ochii negri.
Alesese mărgelele, apoi, de la usă se răsucise lent si, potrivindu-si ochii în ochii lui, îi mai spuse, ca să fie sigură: să nu cumva să mă lasi!
Întoarsă acasă, Ema-Bojorina si-a anuntat familia că nu vrea să se mai mărite cu Letu:
 –Are năravuri rele, a spus ea, privindu-l pe taică-său cu subînteles. Si probabil că ar fi inventat o poveste mixată din toate filmele văzute noaptea, dacă n-ar fi apărut Pîrvuleasa cu Nicolae mărgelarul.
A doua zi, cu două ceasuri înainte de logodnă, Letu si popa Zaharia au plecat din Pantelimon înjurînd si afurisindu-l pe geambas cu tot neamul lui, iar pe Ema a cuprins-o din toate părtile disperarea Bojorinei, care se revărsa ca o otravă.
Si-a adunat însă fortele si s-a măritat cu mărgelarul care, cu zestrea ei, si-a deschis prăvălie si si-a zidit casă în marginea mahalalei Pantelimon. Viata Emei era ceva mai usoară ca înainte, iar Nicolae era tot asa îndrăgostit si cald. În 1744, a născut primul copil si s-a simtit definitiv legată de sotul ei. Prin aprilie, cînd copilul avea o lună, i s-a făcut dor de camera mică din dosul prăvăliei, unde nu fusese încă în această viată. A luat trăsurica de la ai ei si-a coborît spre Curtea Veche, gîndindu-se că de data aceasta chiar o să scrie o carte despre lumea viitorului, ceva gen Nostradamus, cu toate lucrurile importante care urmează să se întîmple, adică dusuri, cluburi, televiziune si muzici. Cînd a ajuns, în prăvălie nu era nimeni. A deschis cu emotie usa din spatele tejghelei si a intrat păsind ca în camera misterelor. Nicolae era deasupra unei femei tinere, care părea sufocată de hainele răsucite pe lîngă gît. Un picior alb, împiedicat la gleznă de salvarii mătăsosi, spînzura pe marginea lăzii visinii, iar ochii mărgelarului scăpăraseră spre Ema ca două stoluri de aripi negre.
 Din ziua aceea viata Emei a luat alt curs. Nicolae stătea mai mult pe la prăvălie ori prin tîrg, îi vorbea rar, iar cînd ea stăruia să stea de vorbă, mărgelarul o călca în picioare, fără grabă, privind-o mereu cu ochii lui îndrăgostiti, fără ură si fără încrîncenare. Apoi dispărea cîteva săptămîni, cam tot atît cît îi trebuia Emei să-si vindece rănile si să suporte bucuria ascutită a Bojorinei care urca în valuri din ascunzătoarea secretă în care continua să supravietuiască si să spere. 
La un moment dat, speriată că viata trece pe lîngă ea, înveninată si cuprinsă de mila de sine, Ema s-a hotărît să pună capăt vietii monotone, făcută din bătăi si vindecări. Uzînd de toată trecerea pe care o avea Bojorina pe lîngă tatăl ei, l-a convins să depună plîngere la episcop si să ceară desfacerea căsătoriei pentru păcatul grav al preacurviei. Nicolae a aflat într-o seară de august. Venise mai devreme ca de obicei si cu acea privire largă, pe care i-o cunostea si din cealaltă viată. Ema i-a spus c-o să fie liber, iar mărgelarul a privit-o ca si cînd n-ar fi auzit. S-a sculat încet, i-a mîngîiat părul, apoi l-a răsucit în jurul mîinii si a izbit-o, tot asa fără grabă, de tocul usii, o dată, de zece ori sau de douăzeci, pînă cînd totul în jur s-a risipit si s-a stins.
*
Stia că-a murit si îi era teamă că ar putea să nu fie adevărat si să se trezească în aceeasi lume de care îi era greată. Dar cînd a deschis ochii, a cuprins-o un val de bucurie. Pe geam se vedea biserica albă Sf. Silvestru, iar telefonul suna viu în buzunarul bluzei verzi.
– Ce-ar fi să veniti voi aici? Sînt singură, bineînteles, ai mei sînt la muncă si stii că învăt pentru facultate. Ar fi mai comod pentru mine să veniti aici; bem o cafea, stăm putin de vorbă... Ok, atunci, într-un sfert de oră vă astept.
Apoi si-a luat fără grabă niste haine, altceva decît ce îmbrăcase pînă atunci, nu, nici vorbă de tricoul negru ori de legăturica de păr, ceva cu totul nou, o rochie de casă lungă si usoară, slapii, părul lăsat pe umeri. Un dus rapid, cît se face cafeaua, si un strop discret de Alien.
Cînd aude soneria se repede spre usă. Vrea să se uite prin vizor, dar se abtine în ultimul moment. E nelinistită ca la examenul de bacalaureat. Scoate lantul si deschide usa: în fata ei se ridică zidul rosu si cei doi băieti care fluieră fără grijă. E prăbusită si nu vrea s-o ia de la capăt. Se gîndeste la un singur lucru: orice viată ar avea, să fie fără mărgelar.
– Nu te duci? o întrebă Letu, iar ea se întoarce imediat, fără să mai privească dintii lui Elie. Îi spune bunică-sii că nu mai merge, uite asa, mi s-a făcut rău si nu mai pot, nu mai am chef de mărgele.
– Bine, mamă, dar să nu-ti pară rău, pe urmă, cînd oi vedea mărgăritarele...
Se întoarce acasă pe jos, ferindu-si papucii verzi de pulberea albă a drumului si gîndindu-se cu duiosie la Bojorina si la iubirea ei pentru Letu, zidarul. De data aceasta se va duce direct la mănăstire, unde va mesteri o bicicletă, va scrie cărti, va compune cîntece. Ar putea chiar să deseneze. Să picteze zidurile chiliilor, încît să ajungă pînă în anul 2006 ruine cu picturi misterioase, ca la Pompei. Sau să ridice o statuie uriasă...  Cînd deschide poarta si dă să intre în curte simte răcoarea unui val care îi izbeste fata, parfumat si îmbibat de jale. Ar vrea să intre si ar vrea să iasă. Păseste pragul, dar gura nelinistită a lumii îsi înfige dintii în ceafa ei. Se întoarce fulgerător si-o ia la goană printre casele înfierbîntate de soarele de iulie, cu sentimentul că a ratat marele eveniment al existentei, că toate lucrurile importante se întîmplă în altă parte, fără ea. Coboară în goană pe lîngă tecarul cu zulufi fîlfîitori, apoi pe străzile strîmte si nehotărîte, ca printr-un labirint de foc. Ajunge la prăvălie, tocmai cînd bunică-sa pleca. Luase cele două siruri de mărgăritare si le împachetase în prosopul special adus de acasă. Stanciu părea să lingă coama calului sur, al cărui grumaz îl strîngea cu bratele subtiri, ca niste chingi ruginite.
Ema trece pe lîngă cosul de papură al saretei, tinîndu-si respiratia, fără să privească în jur, si intră glont în prăvălie. Din spatele tejghelei, Nicolae mărgelarul o priveste cu trandafirii ochilor lui  înfloriti, în care încap milioane de oameni.
*
Cînd s-a trezit din nou în apartamentul 51, din Bulevardul Dacia, era atît de stoarsă, încît imaginea bisericii albe îi apărea învăluită în ape. A scos telefonul si a vorbit cu glas stins: nu se poate, Florine, învăt pentru admitere, rămîne pe altădată. Nu-i vine să se miste, nu-i vine să ridice Economia lăsată pe covor, nici nu vrea să privească usa apartamentului. Are să stea în casă orice s-ar întîmpla. Apoi aude o bufnitură si se repede în hol. Usa de la intrare pare violată de o ploaie de praf. Ca un uragan se întind spre ea limbi cenusii, apoi totul se limpezeste: în mijlocul usii decupate de un cerc de plumb se deschide ziua luminoasă de iulie, cu zidul rosu pe fundal. Din stînga apare lent si difuz o pată de culoare, un buchet de flori, o siluetă înfăsurată în voal înflorat: Bojorina! Gîndurile Emei se risipesc brusc: e consternată si dezamăgită întrucîtva. Apoi, pe măsură ce fata înaintează spre ea, e străpunsă de întelegerea aspră a noii situatii. De neînvins, trecutul refuzat se întoarce în trombă. Bojorina intră repede, ca si cînd ar fi fost suptă, pune stăpînire pe fiinta si mai ales pe creierul ei. Acum este ea, Ema, care se îndreaptă spre oglinda din hol, dar nu Ema care rîde în oglindă, cu gingiile la vedere, trăgînd poalele cămăsii cu două degete, ci Ema cea cuibărită într-un sertar secret al fostului ei suflet. Prin ochii ei priveste Bojorina, care păseste cu putere pe parchet, ca un tanc. Se uită în oglindă si rîde; stie unde e, stie cine este Ema si care sînt sperantele ei, o cunoaste bine, din trei vieti anterioare, si, de asemenea, stie si ce ar vrea ea acum, ajunsă aici cu 250 de ani trecuti peste timpul ei. Priveste Biserica Sf. Silvestru de la etajul 8 si îsi face primul plan: să coboare în stradă si să cunoască lumea.