MESAJUL BRÎNDUSEI ARMANCA




                                                                                                                                                  Doina RUSTI

 

 
      În urma cu ceva timp, în vara lui 2003, un rector trecator prin lume i-a interzis Brîndusei Armanca sa-si sustina teza de doctorat sub pretexte ilare, si aceasta chiar în preziua sustinerii, dupa ce toate aprobarile fusesera obtinute. Scandalul a alimentat presa mai multe luni, timp în care împotriva Brîndusei Armanca a început o adevarata campanie de excludere. Pe atunci era sefa televiziunii din Timisoara, iar emisiunile ei deranjau puterea politica. Asa ca, în putina vreme, si-a pierdut catedra universitara, postul de la televiziune si chiar orasul.

În anul urmator si-a continuat doctoratul la Bucuresti, sub conducerea lui Nicolae Manolescu, iar o parte a tezei a reasezat-o într-o carte 1.

Volumul Mesajul lui Crypto. Comunicare, cod, metafora magica în poezia româneasca moderna da masura unei teze de doctorat cu poveste sumbra. Dar autoarea nu pomeneste nimic din toate acestea, nici macar în prefata sentimentala, în care explica aparitia cartii sale ca pe o datorie fata de vremurile în care intensitatea vietii a fost substituita de frisonul bibliotecii . Legata exclusiv de viata universitara timisoreana, în special de imaginea simbolica a profesorului Eugen Todoran, cartea Brîndusei Armanca este un eseu reprezentativ pentru o scoala literara si de aceea, cum observa si Mircea Mihaies, la lansarea cartii, interpretarea critica se circumscrie unei atitudini estetice care descinde din spiritul lui Eugen Todoran.

Volumul Mesajul lui Crypto . Comunicare, cod, metafora magica în poezia româneasca moderna este alcatuit din eseuri care urmaresc treptele metaforicului în creatiile unor poeti de referinta, precum Eminescu, Arghezi, Blaga, Barbu.

În maniera academica, autoarea sintetizeaza inteligent si cu usurinta reperele critice existente, fara sa omita nume actuale, si construieste o viziune interesanta asupra tipului de rostire poetica pe care l-au adus în literatura româna poetii mai sus mentionati. Analizînd situarea lirica eminesciana 2, respinge traditionala asociere dintre suferinta si genialitate, prin care este definita cea mai populara dintre ipostazele eului liric:

„Repaosul nu înseamna însa armonizarea cu Natura în sens dufrennian, nici reintegrarea în fluxul cosmic, ca în Mai am un singur dor sau în O, mama ..., ci abolirea vesniciei si curmarea suferintei produse de constiinta singularitatii” 3.

În viziunea Brîndusei Armanca, drumul spre Dumnezeu constituie atît o întoarcere spre sine, cît si o catabasa initiatica. Prin aceasta, ipostaza lirica din Luceafarul este înrudita cu cea din Oda [în metru antic] . În consens cu o idee a lui Dan C. Mihailescu, întoarcerea la eul exilat si posedat de învatatura mortii se produce în acelasi timp cu eliberarea de sine. Aceasta duplicitate a eului liric, reflectata si în poemul Gemenii , constituie în fapt principala emblema a confesiunii lirice eminesciene. Exista, prin urmare, o ipostaza a eului individualizat , singur si aflat în opozitie cu lumea, în sens romantic, si un eu care traieste chinul desprinderii de sine . Între aceste doua valori estetice se fixeaza discursul liric, iar analiza Odei (si a variantelor) o dovedeste cu prisosinta.

În contextul poeziei actuale, poezia lui Eminescu are capacitatea unui fertilizator, care justifica profetia maioresciana, iar impactul acesta, pe care autoarea îl numeste stihial , este alimentat de o geografie a imaginarului , consolidata de metafore magice, erotice si thanatice în acelasi timp . Pe aceasta baza lingvistica se alcatuieste peisajul „nocturn din tarîmurile închipuirii, sub semnul dublu - fecunditate si moarte – al credintelor arhaice” 4.

Daca în lirica eminesciana, metafora are cu precadere manifestari si functii duale, în cele mai multe cazuri, magia metaforei artistice se întemeiaza pe asociatii care au o sursa expresiva înrudita cu cea a imprecatiei. Capitolul al doilea al studiului de fata este dedicat acestui aspect si se intituleaza Blestemul: un prototip magic al comunicarii poetice .

Dupa un temeinic istoric al temei, sînt analizate pe rînd texte folclorice si culte, de la Dosoftei pîna la Labis. Autoarea porneste de la premisa ca motivul blestemului în literatura culta se întemeiaza pe un „model lingvistic popular, prezent de la textele bisericesti, la cronici si pîna la textele administrative” 5. Prin urmare, nu se pune problema unei prelucrari a folclorului în creatia culta, ci exista cu certitudine o infuzie ale carei urmari, de multe ori involuntare, au generat metafore de un tip special. Urmarind demonstratia lui Dan Horia Mazilu, din cartea O istorie a blestemului , pe care autoarea o considera un eveniment în domeniu , sînt identificate cele trei trepte ale imprecatiei – afurisenia, anatema si blestemul – în fragmente edificatoare, extrase din Psaltirea lui Dosoftei si din Istoria ieroglifica a lui Cantremir. Identificarea elementelor de descîntec în textul cantemirian, precum repetarea numelui, deschide posibilitatea unei fixari hermeneutice a analizei textului magic.

Constiinta tragica , Eminescu adopta blestemul în contexte create pe o traire dilematica si profunda:

„Blestemul, ca motiv literar eminescian, se raliaza întrebarilor pe care întreaga sa opera le pune în legatura cu un raport dramatic: vulnerabilitatea poetului în fata autarhiei cuvîntului. Nu întîmplator, Eminescu a introdus în antologia sa de literatura populara mai multe blesteme, act ce va avea repercusiuni asupra cîtorva poeme ale sale. Capacitatea de absorbtie este direct proportionala cu talentul, asa încît blestemelor de dragoste antologate li se intuieste spiritul si forta, dar influentele vor fi sublimate.” 6

Investigarea textelor folclorice cunoscute lui Eminescu devine teza pe care se întemeiaza ideea mai sus citata. Comentariul amanuntit si exemplele generoase conduc firesc la concluzia ca motivul poetic are la Eminescu functie novatoare. Prin blestem nu doar ca sînt puse în miscare fortele nevazute ale cuvîntului dar sînt deconspirate si latentele protestatare ale poetului.

În lirica lui Blaga, blestemul actioneaza epidemic, îmbolnavind universul întreg. Însa imprecatia este exclusiv rostita, caci pentru Blaga orice cuvînt spus, chiar si pe tonuri egale ori neutre, are forta magica. Cu atît mai mult cuvîntul amenintator are consecinte decisive. De aceea, Brîndusa Armanca observa cu justete ca blestemul declanseaza în constiinta lirica a lui Blaga o adevarata frica metafizica .

Tudor Arghezi, poet înclestat de cuvînt, cu certitudinea ca în el sta ascuns un demon, face din blestem un joc de paradoxuri , întretinut de violenta si fragilitatea imagistica. Analizînd Blestemele , autoarea demonstreaza ca amenintarea trece în metafora magica prin forta initiala a blestemului, conservata de Arghezi, dupa cum se stie, prin context.

Deosebit de interesanta este analiza motivului în lirica lui Barbu. În Riga Crypto si lapona Enigel , blestemul, ascuns în descîntec , se converteste în bocet sub apasarea sentimentului de vinovatie pe care regele ciupercilor îl traieste cînd întelege ca dorinta lui înseamna o ispitire a nasterii . Fiind scris în memoria stihaila a lumii, blestemul este de neanulat, iar poemul Dupa melci o dovedeste. Sub aspectul expresiei artistice, motivul poetic în discutie capata la Barbu o forma hibrida, ca amestec savant, între forma folclorica si cea elaborata. Prin aceasta se mentine o legatura subtila cu hierofaniile arhaice.

Cartea Brîndusei Armanca este un eseu amplu în care autoarea urmareste diferite ipostaze ale metaforei, cu precadere în latura ei magica. Desi foarte documentata si dovedind grija academica fata de exegezele critice anterioare, scriitura nu ramîne exclusiv între limitele specifice tezei de doctorat, ci este o carte cu trimiteri îndraznete la metafizica medievala (a lui Ficino) ori la studii de antropologie culturala (Lévi-Strauss, G. Durand), abordînd deopotriva si analiza hermeneutica, în linia lui Marino si critica impresionista.

Mesajul lui Crypto este o carte de sinteza culturala care urmareste un fenomen literar în relatie cu reperele traditionale si în spiritul scolii timisorene.

Brîndusa Armanca (n. 1954) este doctor în filologie, ziarista (director coordonator editorial la Ziua ) si profesor de jurnalism. A lucrat în echipe prestigioase la Radio Europa libera , la revistele Expres si Orizont , la TVR Timisoara, studio regional pe care l-a condus timp de sase ani. A publicat studii de mass media, între care volumele Televiziunea regionala în România (2002) si Ghid de comunicare pentru jurnalisti si purtatori de cuvînt (2002).

 

1Mesajul lui Crypto. Comunicare, cod, metafora magica în poezia româneasca moderna , Ed. Curtea Veche, Bucuresti, 2005

2 În cap. 3,op. cit., pp.148-161

3 ibidem, p.153,

4ib., p.165

5ib., p. 95

6ib., p.110