Doina RUSTI

   Cartea lui Gheorghe Enache, intitulată Călătoria cu roua-n picioare, cu ceata-n spinare (Editura Paideia, Colectia de studii si eseuri – etnologie, Bucuresti, 2006), este o teză de doctorat despre ritualurile funebre românesti, fără să păstreze forma rigidă a scrierilor din această categorie. Nu este un simplu studiu folcloric, ci o prodigioasă cercetare antropologică, sustinută de cunostinte solide în domenii anexe, precum istoria, literatura universală, sociologia. Astfel, analizînd cultul mamei ancestrale, autorul invocă descoperiri arheologice de ultimă oră, datate în perioada neoliticului, al căror simbolism atestă ritualuri funebre situate la baza patrimoniului folcloric românesc. De altfel, încadrarea istorică a temei dă soliditate abordării. Gheorghe Enache nu se multumeste cu analiza ritualului, ci abordează subiectul de pe principiile academismului traditional, adică urmărind istoric tema si alcătuind un cadru de analiză convingător, cu descrierea circumstantelor si a reperelor interpretative.
Schita antropologică debutează cu o prezentare a habitatului rural, conturat de obiecte si toposuri intrate în morfologia vietii, precum icoana, pragul, hotarul etc. Abia după această fixare spatială este abordată tema, urmărită ca o călătorie spre neant, asa după cum o sugerează si titlul cărtii, ca sens al parcurgerii misionare. Plecarea sufletului călător pe un drum înrourat si apăsat de ceată, în timpul pustiu al primelor ore din zi, se transformă într-o poveste fabuloasă, al cărei diegesis se derulează de la presimtirea magică a mortii spre imaginea lumii de dincolo si a celor rămasi. Autorul concentrează întreaga exegeză pe sensurile călătoriei, al cărei protagonist trece prin metamorfoze stabilite exclusiv de comunitate si de neamuri – făuritori distincti ai imaginii de dincolo de viată: „Pe parcursul ceremonialului funebru defunctul are calitate de pacient, fiind beneficiarul majoritătii practicilor rituale desfăsurate pînă la sfîrsitul perioadei de doliu, dar poate deveni si mediatorul unor mesaje ale celor de aici către răposatii anteriori. Cînd capătă statutul de agent, el se manifestă ca o fortă distructivă, malefică si se transformă în cele din urmă în strigoi” (p. 22). Prin urmare, misiunea principală a sufletului este de a păstra un echilibru convenabil între neamurile rămase în viată si cele trecute în neant. Iar drumul său între cele două lumi prinde contur în contextul celor trei factori, anuntati încă de la începutul cărtii: defunctul, neamurile si comunitatea. Obiceiurile de înmormîntare sînt sustinute de acesti trei factori, care conturează trei dimensiuni diferite dar aflate în strînsă legătură: călătoria sufletului, drama si datoriile neamurilor din viată si din moarte si legile comunitătii.
Ritualurile de trecere, minutios prezentate într-o sinteză care porneste de la Sim. Fl. Marian spre studiile recente (ex. Petru Ursache), sînt interpretate ca apanaj al unei călătorii purificatoare a sufletului eliberat de trup, pe care autorul îl defineste printr-o frumoasă imagine folclorică – dalbul de pribeag. Ipostaza aceasta de călător purificat si osîndit să rătăcească justifică si titlul cărtii, el însusi sugestia drumului greu si lung parcurs „cu roua-n picioare si ceata-n spinare”, adică în zorii zilei. În sprijinul acestei fixări temporale, autorul aduce o serie de texte funebre, intitulate Zorile,sau care se referă la hotarul diurn ca limită dintre viată si moarte. Defunctul iese din lumea vie la apusul soarelui (căci toate înmormîntările au loc în a doua parte a zilei) si iese în lumea mortii odată cu zorile noului timp, al eternitătii. Cîntecul Zorilor, răspîndit pe tot teritoriul tării si cunoscut si sub numele de Cîntecul ăl Mare, marchează iesirea si de aceea este cîntat afară din casă ori în poartă, numai dimineata. Comentînd acest aspect, autorul spune că: „Timpul si locul unde se face cîntarea, orientarea în spatiu si gestica interpretelor, obiectele rituale purtate uneori de acestea dau mai multă fortă invocatiei adresate Zorilor, a căror venire este menită astfel să înscrie plecarea dalbului de pribeag, pe un traseu aflat sub însemnele luminii si ale ordinii” (p. 267).
Drumul ascensional se află în acord cu sensurile salvării, ale urcării spre rai, de unde si asezarea sufletului sub semnul luminii si al mersului solar. Incantatiile, în mod unanim, au rolul de îndrumare si seductie, cu atît mai mult în cîntecul intitulat Zorile, a cărui functie explicită este aceea de a usura călătoria funebră. Pe această idee, Gheorghe Enache subliniază sugestiile mistagogice ale cîntecelor de înmormîntare, observînd că în credintele folclorice apare afirmatia că ele mint sufletul ca să-l bage la locul de odihnă (p. 274).
 Ofrandele mortuare, statornicite prin Biserica Ortodoxă sau mostenite prin traditie, între care pomenile temporare, pasărea rituală, obiectele de cult etc., se află toate în legătură cu sensurile separării de lumea viilor. Enache preferă termenul în locul consacratului ritual de trecere, întemeindu-si viziunea pe bogata scenografie magică prin care este subliniată functia hotarului. În acest sens, Zorile sînt un cîntec care sugerează intrarea într-un alt timp, neînceput si ivit la apusul altuia. Prin urmare, moartea constituie un act de separare, nu de trecere, iar aceasta se petrece ca actiune repetitivă. De aceea, analizînd ritualurile aflate în relatie cu viziunea hotarului dintre lumi, autorul insistă pe simbologia acvatică, pornind de la obiceiul slobozirii apelor, pe care îl explică, via Eliade, prin caracterul dual al mortului, care suportă succesiv descompunerea si reconstructia: „Credem că semnificatia de ansamblu a slobozirii apelor ar trebui corelată cu credintele si practicile referitoare la setea mortului” (p. 282).
Tot în sprijinul ideii de separare dramatică si obligatorie sînt analizate si actele de implicare a viilor: „În tot acest interval, familia este solidară cu el în măsura în care, progresiv, se delimitează de noua sa conditie, hotărîtă prin practici rituale specifice” (p. 284).
Dar si atingerea paradisului este văzută ca un act de continuitate, de întregire a neamului de dincolo. Si nici legătura cu cei rămasi nu trebuie întreruptă, pentru că defunctul trece doar printr-o experientă de separare, nu de despărtire definitivă. Iar acest salt în lumea de dincolo se întemeiază pe un vechi cult al carelor mortuare, pe care autorul îl asociază cu ritualurile celtice, solidar cu interpretarea lui Eliade (p. 315). Într-un număr impresionant de texte folclorice, catalogate si analizate în prezenta carte, este mentionat drumul carelor călătoare si mohorîte, ca în următoare secventă: „Pe cel deal îndelungat/ Mere-un cărut ferecat./ Caru-i negru, boi-s negri,/ Pogoniciu-i si mai negru” ( p. 316).
Motiv al trecerii fără putintă a întoarcerii, carul instituie călătoria mortii ca act irepetabil. Dar sufletul care a trecut hotarul nu trebuie să piardă constiinta separării, a unei transcenderi asezate pe un flux subtil si capabil să păstreze legăturile. În sensul acesta este interpretată si imaginea lumii de dincolo, în tălmăcirea căreia Gheorghe Enache porneste de la un material folcloric amplu, bazat în special pe un bocet din Drăgus. Topografia lumii de dincolo respectă în mare viziunea mediteraneeană, în special mitologia greco-latină, care a impus sensurile alegerii între cele două izvoare. În folclorul românesc, universul mortii oferă de asemenea două drumuri: „Calea din dreapta si, implicit, lumea de aici constituie un spatiu ce apartine culturii: este dreaptă, curată, cu boi albi arată, cu grîu sau cu flori semănată, cu grapa grăpată, cu mese întinse si cu făclii aprinse, cu neamurile etc.; cea din stînga tine de non-cultural, este strîmbă (cotită), natîngă (necurată), cu bivoli arată, cu spini semănată, cu mese strînse si făclii strînse, cu străini sau dusmani etc.” (p. 318). Este interesant, însă, că drumul din dreapta, numit si al dorului, presupune mentinerea legăturii cu cei vii, si prin urmare sustine teza separării aparente. De aceea este si calea indicată. Pe cîtă vreme în stînga se află drumul somnului, adică al uitării si al anihilării oricărei legături.
Viziunea despre rai este marcată de o serie de miteme, ale căror rădăcini se află în mitologia greacă, iar autorul descoperă analogii metaforice interesante, făcînd trimitere la surse clasice (Aristotel), dar si la texte mai putin cunoscute (Tăblitele de aur din Petelia). În bocetele românesti aflăm că există o bogată tipologie reprezentată prin diferiti mistagogi (lupul, calul, craiul sau crăiasa), dar si de personaje aflate în legătură cu elementele spatiului paradiziac, asa cum este Zîna Bătrînă. Iar alături de ele se regăsesc personajele crestine binecunoscute (Maica Precistă si Iisus). Drumul spre rai este consemnat în bocetele populare ca o călătorie cu peripetii, evocînd marile texte funebre ale Antichitătii.
Studiul lui Gheorghe Enache este o scriere solidă, redactată cu răbdare si bazată pe o uriasă muncă de sinteză. Nu lipsesc interpretările interesante, asociatiile de idei si, mai cu seamă, o aplicatie evidentă pentru textul eseistic.