Said al Wakil
                                                                                             

 

                                                                                                                        



         

Desi moartea mea nu e în paranteze

Totul era arcuit
Bărbatii erau arcuiti, si femeile
Spicele arcuite îmi amăgeau ochiul, de departe.
Metonimiile arcuite se retrăgeau temătoare în retorica-mi arcuită,
Iar razele soarelui treceau deasupra capului meu ca niste păsări întunecate, fără drum,
Si  oamenii lansau strigăte arcuite.
Nu eram sigur decît de un lucru,
Că sînt pe cruce, pleoapele mele atîrnînd lenes,
Cuiul lung – în ombilic – mă trăgea spre inima palmierului,
Iar eu sînt un arc pe cale să mă dezlăntui în eternitate.

20 august 1999

Cîntarea cîntărilor, care este-a mea

Iată, esti a mea!
Părul ti se răsfrînge peste trupul meu/ trupul tău,
O turmă de gazele pe uriasul munte al iubirii.
Iată-te!
Nu văd întreaga lume-ncremenită
Doar tu esti iapa mea rebelă,
Cum să-mi stăpînesc ritmul trupului de coarda strînsă (trupul tău)
Cînd se zguduie pămîntul cu mine?
Lasă-mă!
Cer permisiunea trupului tău să ezit
A-mi stăpîni agonia.

Să facem un popas în poala mea, iubito
La marginea lucrurilor,
Pînă capăt întelepciunea ta
Si intru în împărătia iubirii prin poarta ochilor tăi
(Acesti doi porumbei cuminti de pe umărul Mîntuitorului)

Să facem un popas împreună. Împreună
La limita extazului si a nebuniei,
La marginea strigătului si a ploii,
Între moarte si remuscare,
La distanta dintre două culori:
A ochilor tăi cînd mă privesc si a chipului meu cînd se lărgesc
La frumusetea privirii tale împrejur.

Tu esti intoxicată, iar eu nebun,
Cine ne va trezi din vis, iubito?

Strigătul strigătul
Nu mă trageti de mînă,
Nu-mi treziti iubita, căci visează la mine acum,
Iar eu stau la umbra ei si-mi umezesc gîtul cu fructe.
Au adormit păstorii, eu nu, nici turma mea n-a adormit,
Vino de prin păsuni, păstoare uimitoare de la munte!
Si voi, gazele, pe drumul pregătit de la picioarele iubitei mele!
Struguri i-au strecurat în mîini, spunîndu-i:
„Păstorul plînge si niciodată nu plîngea,
Sterge cu mîna-ti fîntîna lumii pîn-adoarme!”.

Ca turnul Babel e gîtul iubitei mele,
Moartea iubitului – primele jertfe ale ochilor ei.

Tu dormi, dar inima-mi e trează,
Deschide-mi, perfectiunea mea!
Ploaia mi-a udat părul si cuvintele de repros m-au dezbrăcat,
Deci cum să mă acopăr în lipsa ei?

Norocul tău, băiete ce-ai ales!
Îndrăgostitul îti poartă pică atunci cînd esti coplesit de plăceri.
Pîntecele ei e o cupă, dar vin nu-i lipseste,
Iar buzele ei rosii nu asteaptă căderea serii.

Să ne trezim devreme, iubito, poate via va da struguri înainte de vreme,
Si acolo îti voi dărui dragostea mea.
Totul îsi va stăpîni setea din marea iubire,
Iar colierele se vor bucura de ce-a rămas pe gîtul tău umed si darnic.

Nu mă trageti de mînă,
Nu-mi treziti iubita din vis, să doarmă cît va vrea,
Preferă pacea-n palma mea si strigătul s-asculte.
Păseste-ncet, privire-alunecîndă peste pieptul ei,
Rămîi putin pe buzele închise,
Eu voi urma ce-mi este scris.

 

Pe cei din fata usii mele îi voi aduce martori, dar si măslini, si struguri, si iubiri,
Cînd cu iubita voi intra în camera mamei, unde m-a alăptat,
Acolo voi înnopta, pe pieptul ei, dacă-mi va cere-o,
Si-i voi oferi fructele eului meu,
Mă voi naste a doua oară din uterul ei,
Si lumea va sărbători
Purtînd coroana eternitătii.

18 mai 1999

 

Lucruri mărunte

O celulă primitivă aruncată pe tărîm arid,
Lipsită de istorie,
Fără memorie,
Fără bucurie sau durere,
Trece peste ea noaptea întreagă... si rece,
Iar voi vă treziti.
O celulă primitivă aruncată pe tărîm arid,
Goală,
Fără memorie,
Fără bucurie sau durere.

Va sta mult pe toaletă,
Cu mîinile sprijinite în bărbie, timp îndelungat
Si respirînd cu greutatea obisnuită,
Gelos pe îngeri.

Cei doi au împărtit toate lucrurile
Gustul Cartea Prietenii Visul
Dar nu au împărtit Femeia,
Bijuterie radiantă.
Cînd îl sărută pe unul dintre ei,
Nectarul curge lin
Prin părul
                Celuilalt.
O tristete de un albastru închis
Ia forma unor insecte care sar una peste alta în spatiul dintre ei
               Pe patul îngust
               Spate în spate, lipiti unul de celălalt.
Si acolo
Departe
Cealaltă doarme pe patul ei întins
Visează             solitară
Cu picioarele.
Unul dintre ei
Doarme solitar în camera răcelii ei
De un albastru închis,
Iar celălalt
Doarme pe un pat îngust
Cu femeia lui.
Si o tristete de un albastru închis
Ia forma unor insecte care sar una peste alta în spatiul dintre ei.

Oprit în statia de autobuz
Caut cu privirea chipurile,
Apuc cutitul si un parfum ascuns respiră în plămînii mei,
Un bărbat cu gura deschisă si aspră,
Chipuri, unul după altul, fără armonie
                                        Sau legătură
Iar tu, pe scaunul din fata mea,
Dormi în pace.

26.11 – 28.12.1992

 

Născut în 1966 în Egipt, poetul Said al Wakil urmează cursurile de limbă si literatură arabă din cadrul Facultătii de Litere a Universitătii Ain Shams, Cairo. Îsi croieste drum în lumea literară cu titlurile de master si doctorat în critică literară (la aceeasi facultate unde este, până în prezent, profesor asistent), si dezvoltă în paralel o activitate publicistică însemnată. 
Debutul în poezie îl face cu poemul  Ashya’ Saghyra/ Lucruri mărunte, apărut în revista „Ath-Thaqaafah Al-Gadeedah” („Noua cultură”), în 1993. Volumele de poezie apărute ulterior îi confirmă statutul de “tânăr talent”, si mentionăm aici: Selectii din înscriptii de omul din Neandertal (Min mudawwanat insan Neandertal, 1999), Ce mi-au spus lucrurile: Poezii pentru băieti si fete (Qalat al ashyaly: Diwan li-l fatyat wa-l fatyan, 1999), pentru care a obtinut premiul Autoritătii palatelor culturii din Cairo, Ce i-a spus Layla iubitului ei infatuat (Ma qalat Layla li Magnun, 2000), si Trupul meu, cel care există acolo (Gisdy, dhalik allathy hunak, 2003), din care sunt traduse poemele de fată.
Said al Wakil încearcă să-si definească identitatea în cadrul mai vast al culturii, delimitând aceste două entităti (poetul si, respectiv, cultura) ca „trupuri” aflate într-o polemică permanentă, desi constructivă. Poezia sa se axează îndeosebi pe calitatea expresiei, de multe ori îngreunându-se cu un limbaj codificat, specific poeziei preislamice, dar presărat, la intervale calculate, de viziuni moderne proprii (care suportă, totusi, influenta filozofiei europene a secolului XX, asa cum s-a întâmplat cu poemul (Desi) moartea mea nu e în paranteze, în care poetul s-a inspirat din ideile fenomenologice ale lui Edmund Husserl).

Traducere si prezentare
Catrinel CHELARU