1. Trăgînd cu urechea la suferinta lumii

 

Destinul, meditează Stela (brusc fatalistic) în drum spre vapor, m-a făcut să comit două accidente. Primul m-a aruncat în bratele lu’ Albanezu’, care m-a făcut femeie de cazino, al doilea în bratele lu’ Har.
Trebuie să mă salvez. Cred că resursele mele, ca si ambitia de a le folosi, sînt tot parte din destinul meu: Am trei resurse: fizicul, inteligenta si libertatea. Trebuie să functionez ca o navă modernă: cînd unul din compartimentele calei e avariat intră apa numai în el pentru că compartimentele sînt izolate etans între ele. Asa se face că nava nu se scufundă.
 Izolează necazurile si tine-le în compartimente separate de rest. Nu le lăsa să-ti invadeze întreaga constiintă – de pildă femeile depresate mănîncă mult, neglijează sala de sport si sînt acre. Asta le sporeste depresia. Cerc vicios. Esti liberă… păstrează-ti liberatea cu orice pret, chiar dacă trebuie să omori pentru ea.
 Ancorează-l pe Petru ca să nu-l pierzi. Să nu se mai miste de lîngă mîna ta. Fură-i-l Marelui Căpitan că ăla are destui marinari pe nava lui.

În asteptarea ei, Har îl sună la Pitesti pe Dima ca să-l întrebe de cum merge cu actele de vînzare-cumpărare. Agentul îi spune că lucrurile „se miscă ca ochiul mortului pentru că-i vacantă juridică”. Îl asigură însă că are pe cineva care-l poate ajuta. Speră să fie gata într-o săptămînă.
În clipa următoare Har o vede Stela la usă si închide telefonul.
Zăpuseala nu le descurajează pe albine. Au ghicit că tocmai căldura face ca mierea din rulotă să miroasă atît de bine. Dacă le priveste mai atent Stela observă că sînt un roi compact, dar ea stie că acolo, printre ele, există o regină care le tine în frîu prin vibratii, dimensiuni, mirosuri si cod genetic de supunere neconditionată. Abia după ce a stat cu Har în pat vreo oră, află că DÎ e dedesubt, la curătenie. „Doamne, de ce m-ai pedepsit?” spune ea, scărpinîndu-se. „Sus albine, jos ghebosul, pe cur rîie...ăsta ar putea fi unul din peisajele din Infern”.
Har încearcă să-i abată atentia spre altceva. „L-am pus să curete pentru că turistii aruncă dedesubt ‘jdemii de lucruri, prezervative, baterii uzate, tampoane sanitare, jurnale intime. E mic de statură, se bagă peste tot”. Ea-i curioasă dacă DÎ face toate chestiile astea pe gratis. „Nimic nu-i gratis si cînd este, e suspect”.
„Să-mi plătească că se holbează la mine de cîte ori mă vede. Se înfruptă din imaginea mea pe de-a moaca”. DÎ a terminat treaba si s-a înfiintat la usă. Un fir de păianjen îi stă agătat în părul castaniu, rar, de om îmbătrînit prematur. Har i-l culege cu două degete, apoi îsi sterge mîna pe pantalonii de baie. (Asta-i „uniforma” lui la rulotă: tricou, sort, slapi) Băietandrul multumeste si pleacă încîntat că Har nu si-a dat seama că jumătate din timpul petrecut dedesubt a fost nu să curete, ci să tragă cu urechea.

Cînd Stela pleacă, Har n-o conduce, ca să lase bocitoarelor impresia că între el si Stela nu e decît o relatie profesională. Banda-celor-patru e sub pomul de lîngă rulota lu’ Marusea. Femeile se uită după asistentă. „De-am sti ce-a fost acolo, în pat!” face Colivia dusmănos.
„Ceofi, ce-auzi cînd te bagi dedesubt la el?” întreabă Salcie.
„Îl aud uneori cum geme”. Femeile dau un rîs scurt, o rămăsită din vremea cînd erau femei. „Îi apasă coloana”.
„Dar el, că ne răsuceste inima cu refuzul lui, nu ne face să suferim?”
Dar mie, că mi-a răsucit creatorul trupul, nu sufăr? gîndeste el.
Aude un cor imens, nevăzut, de vaiete si plînsete, de suferinti... ca si cum toată omenirea de cînd e pe lume, s-ar fi adunat într-o carieră precum cea unde Paloma speră ca aurul să-i usuce melancolia din ovar. Aurul...gîndeste el, uitîndu-se la negretele de lîngă el printre care si cea care l-a adus pe lume, e suferinta colectivă a acestei planete ciudate. Creatorul îi sopteste: Iubeste-te, căci în tine am ascuns o baghetă de detectat suferintele lumii. Desi Paloma e „prima” lui dragoste, se gîndeste clandestin să comită adulter: să facă dus-întorsul cu gîndul la asistentă. Dar, meditează el, nici asa n-ar fi complet: lu’ Paloma îi vede pulpele, dar sub rulotă aude trupul asistentei, fosnind cu a lui Har. Mult mai întelept ar fi să le combine! O să ia din amîndouă cîte ceva. Nu-i asta, la urma urmei, ceea ce numeste „Arta compromisului?”
Stă multă vreme cu ochii atintiti la ea, la zelul ei de a boci fără să sufere cu adevărat – ceea ce ar putea fi începutul unui bocetual în sine. Se uită din nou spre ea cu binoclul. Au fost zile în care s-a gîndit la ea atît de intens că a făcut febră si a trebuit să se ducă la Răscruce, să stea în bătaia vîntului dinspre Seaca, cel care te curătă de Duhul pentru femeia de neajuns. Slavă domnului, Na-na îi ridică poalele. Paloma are pe ea un chilotel ieftin, sau cel putin asa i se pare lui din cît vede prin binoclu. Intuieste bogătia jilavă a intimitătii ei si-l furnică o dorintă intensă, ceva care bolboroseste îngălat, dar persistent. Îsi dă drumul în bratele unui tobogan fantezist si-si imaginează că o muscă cu sărutări vorace, des-făcîndu-i hălci întregi de carne cu gura si cu mîinile, dis-locîndu-i organe întregi cu degete lacome, căutînd punctul de la care i-a pornit trupul ei, miezul, prima celulă. Vreme de cîteva secunde se zbate convulsiv sub asternut, apoi rămîne epuizat ca si cum ar fi avut o criză de epilepsie. Într-un tîrziu, încet, o „adună” la loc: îi lipeste zîmbetul pe buze, îi pune din nou în degete tandretea cu care mîngîia crestetul fetitei, îi pune la loc chilotii, o re-aduce la viată. „Jocuri de onanist,” cum ar fi spus Paloma.

 
 2. Lupul la oi

 

Cînd bea, Damocles spune vrute si nevrute. Asa s-a întîmplat la petrecerea dată cu ocazia decorării un ofiter superior din garnizoana orasului B. Ghinionul lui, l-a auzit colonelul Popa, pe care ca să-l perie aproape toti îi spun Gneral. Avînd simtul ironiei, colonelul s-a autoporeclit „General-cu-Ghilimele”. Acestuia nu i-a plăcut cum a comentat Damocles despre un personaj feminin dintr-un film care rulase de curînd la Clubul Armatei.
„Ce tin minte din film,” a spus locotenentul, „e că personajul principal feminin e o femeie coaptă, superbă. Si privind-o, am înteles încă odată că numai o femeie care simte cum adie bătrînetea pe lîngă sprîncenele ei, se dăruieste frumos: nu atît cu pasiune, cît cu melancolie. Dăruirea adevarată la femeie e tivită cu un pic de disperare, gen «e ultimul tren». Balzac a avut un gust dubios cînd a spus că femeia e bătrînă la 30 de ani”. Comentariul l-a pus pe gînduri pe „General-cu-Ghilimele”.
„Omul ăsta-i periculos,” i-a spus el căpitanului. „L-am dibuit eu, umblă după neveste coapte si stătute, cu 20-25 de ani de căsătorie în spate. Si ne întrebăm atunci, unde ajunge societatea, ca organism care tinde să se echilibreze continuu, dacă există astfel de elemente? Tine-l departe de cazuri cu femei că ne bagă-n bucluc. Nu vreau să pierd promovarea, m-am săturat de ghilimele”. Căpitanul, care nu vroia să piardă recomandarea pentru pozitia de Inspector la centrală, a mărturisit că Damocles lucra exact la un astfel de caz : să dibuie femei adulterine”.
„Esti nebun? Mută-l imediat si ia-i toate materialele. Ăsta ne fute tot judetul”.
„Îl mut, don’ general”.
„Pune-l să verifice dacă gunoierii scapă gunoi pe drum… ”
„… Sau dacă piata de legume-i spălată în zori”.
„Sau la amenzi pentru balcoane închise ilegal… ”
„Sau la… ”
„Desigur, desigur”.
Un duet perfect.

Lui Patruochi nu-i vine usor să-i spună adjunctului său că-i scos din ancheta Filofteia Iancu, cu atît mai mult cu cît, dintr-o inexplicabilă lasitate „Generalul” i-a cerut ca decizia să nu apară că vine de la el. Într-o seară, după plecarea locotenentului, schimbă parola la fisierul Filo. Cînd termină, respiră usurat. A-l fi lăsat să lucreze la cazul ăsta, ar fi fost sinonim cu a fi trimis lupul la oi, cum a zis Generalul care, probabil, va scăpa de ghilimele curînd. Dar nu cumva, are căpitanul o bruscă revelatie, aceste oite sînt de fapt cele care-l mănîncă pe lup?! Meditează: în orice societate si pe orice meridian al acestei planete năbădăioase va exista un anumit procentaj de sotii bovarice si kareninice (procentaj care creste galopant de la deceniu la deceniu, amenintînd textura intimă a vietii sociale), sotii care vor căuta în afara casei ceva care nu au… acasă! Lipsa poate fi reală sau imaginată, dar asta nu le micsorează cu nimic nefericirea. Aceste femei au nevoie de bărbati de genul lui pentru că-n dragoste e ca la dans: n-are haz să dansezi cu tine însuti. Nu stie pe cine trebuie să urască: pe femei sau pe Damoclesii acestei lumi. Cînd se prezintă a doua zi la birou si află, adjunctul său e siderat.
„Eu mă ocup de acest caz de acum înainte,” spune Patruochi. Damocles a rugat să i se spună si lui cauza acelei bruste izgoniri din rai. „Din rai!” a ricanat Patruochi îndurerat. „Citesc multe în exprimarea dumitale, locotenente, rînduri, printre rînduri. Rai! Raiul babetelor nefutute. Raiul usor. Raiul cînd aproape toate muierile devin flească”.
„Ei, nu chiar toate dar, cu un pic de efort, se dau pe brazdă. Vreau să spun, pe pat. Gluma la o parte, cu ce-am gresit?” 
„Ordinul nu se comentează, cu atît mai mult cu cît a venit de… sus. Dă-mi toate informatiile adunate. Dacă mai te atingi de acest caz, iau măsuri disciplinare”.
„Am înteles, să trăiti!”
“Asa te vreau. Dacă te porti salon, am să te iau cu mine la Bucuresti. Vreau ca pasiunea ta pentru femei vîrstnice să stea deasupra capului meu, he-he, ca o sabie a lui… Damocles!”

De cum ajunge la el în birou, locotenentul îsi cercetează, în ciuda interdictiei, notele de teren. Dar cu cît umblă mai mult prin ele, cu atît panichează mai mult, cum să-si găsească adulterinele lui drăgălase printre sutele de nume de acolo? Foile sînt de nedeslusit, pline de initiale, numere de telefoane fixe tăiate si înlocuite cu mobile, ore de întîlniri, locuri, nume adăugate pe spatele paginilor, săgeti acre leagă nume de botez de nume de familie… Nu se poate reface lista pentru că a folosit un stil de lucru în care niciodată n-a fost luată în calcul si posibilitatea că o să mai aibe vreodată nevoie de notele acelea. De îndată ce decidea că o persoană satisfăcea criteriile de a fi luată în vizor, o transfera în calculator si tăia cu carioca informatia din carnet. Se uită la un nume, Lucia Munte, a intrat în colimator? se întreabă el. Îsi aminteste că a aflat după o vreme că e divortată si atunci a scos-o de acolo… dar nu-i foarte sigur.
Un nume, însă, si-l aminteste cu precizie, Nuria Patruochi. Stie că, mai tîrziu sau mai devreme, căpitanul va da peste el acolo. Îsi aminteste că odată i-a spus că dacă-si prinde sotia cu altul o împuscă si apoi se sinucide. Urăste clipa cînd a abordat-o pe informatoarea de la Stomatolgie si a aflat că sotia Comandantului îsi înseală sotul la gardă. Să vorbească cu Nuria?!
Stă pe gînduri. Nu, pentru că, dacă numai si 1% există nesansa ca Patruochi să afle că a încercat să musumalizeze situatia, îsi cacariseste cariera.
La doi kilometri de biroul lui, o femeie curătă de praf un dulăpior dintr-un cabinet pe usa căruia scrie Pre-operatoriu. Interventii chirurgicale buco-manidibulo-faciale. Trage cu urechea. E liniste, doar de sus se aude murmurul de voci de la cei internati, dar acela e un alt etaj si nu-i pasă. Abandonează cîrpa si iese pe coridor ca să vadă dacă colega ei e pe acolo. O aude trebăluind prin bucătărioara de la capătul coridorului. Strigă, „Viorica, nu uita, mie fără zahăr, că am diabet”. Se întoarce în cabinet, scoate repede o cheită dintr-un sertar de la birou si deschide cu gesturi febrile dulapul metalic pe care scrie Accesul interzis persoanelor neautorizate. Caută ceva cu febrilitate. Găseste… ia trei cutiute si le pune repede în buzunar. Formează un număr la mobil. Răspunde un bărbat tînăr cu voce de copil.
„Primo, ce faci, mamă, ai mîncat ce ti-am lăsat pe aragaz?”
„Nu-mi mai zi Primo, că te pocnesc peste botul ăla unde o dădeau la cioc italienii!”
„Te-ai născut primăvara, ce-i rău cu numele tău? E numele unor oameni celebri, cum ar fi Primo Levi”.
„M-oi fi făcut cu-un mascaltone de Primo cînd curătai camerele la hotelele din Milano. Vreau să-mi schimb numele în Vader”.
„Tu-ti iei nume după răii din filme? Chiar si ratings-urile la americani arată că eun personaj detestat, au spus la TV. Pe cînd Primo, Primo înseamnă primul, dragul meu!”
„Vreau fiu ultimul. Ultimul Rău. Îti omor pisica dacă nu-mi aduci iarbă azi”. Femeia respiră adînc, sau poate oftează. Îi spune că tocmai a luat trei cutiute. „Trei!” urlă el. „Asta-mi ajunge doar pentru două săptămîni! Plus că am vreo doi aureolaci la care le sînt dator”.
„Îti cumpăr motocicletă dacă accepti să intri la clinica de detoxificare”.
„Mai ia două cutii că altfel îti încui casa si dormi în gară unde te fut drogatii”.
„Nu mai pot să fur, o să se vadă! O să se vadă!” face ea isteric. „E un anestezic special!”
„Voi faceti multe operatii acolo, n-o să se vadă… ”
„De cînd d-na Patruochi răspunde de Preoperatoriu, mi-e greu. Ulciorul… ”
„Mă pis în ulciorul tău. Du-te de mai ia două”. Clic. Femeia rămîne multă vreme cu telefonul în mînă. Colega apare la usă, intră, pune cafeaua pe birou si dispare. Cînd rămîne singură femeia se uită într-o agendă de buzunar, scoate iar mobilul si formează numărul de telefon a locotenentului Damocles. Scrie un sms.
„Am o problemă enormă cu fiul meu, se droghează… V-am mintit cu d-na Nuria Patruochi… N-am văzut-o niciodată cu doctorul acela, dar m-am gîndit că dacă mă prinde că fur anestezice o am si eu o pilă la politie. Mă simt pedepsită de dumnezeu pentru ce se întîmplă cu fiul meu si nu vreau să-l mînii si mai tare cu minciuna asta. Vă rog să mă iertati”.
Dar cînd să apese pe butonul de trimitere, o ia cu frică. Locotenentul o să urmeze de bunăseamă litera legii si va declansa o investigatie în legătură cu viciul fiului ei si cu anestezicele care i l-au alimentat. Sterge sms-ul si soarbe din cafea.
Da, e amară.
 
 3. În asteptarea aurului

 

Uriasul crater al carierei fierbe de căldură. Datorită spatiului concentrationar temperatura ajunge la peste 50 de grade. Ici colo, cîte o pasăre, care s-a încumetat să zboare spre fundul carierei ca să prindă muste năucite de căldură, se prăbuseste pe serpentinele de piatră, nemaiputînd să iasă afară.
Paloma continuă să vină la nudism, în speranta că va mai fi fiind ceva aur în adîncuri care să-i vindece ovarul. N-o deranjează nimeni. Nudismul a început să-i placă, simte o înfiorare cînd vîntul dobrogean, purtător de soapte si aducător de febre adulte, se năpusteste în Carieră si bîntuie, hălăduind, si-i mîngîie trupul indiscret. În ultima vreme însă, se întîmplă ceva ciudat ceva care o sperie, dar o si atrage hipnotic: de cum se întinde goală golută pe un cearsaf, aude un vuiet. E din ce în ce mai încredintată că cineva, o fortă ocultă, vrea să-i comunice ceva. Dar ce?
Nu stie, si de aceea vine ori de cîte ori poate ca să audă murmurul acela, vocile acelea care par a fi ale unui cor nevăzut...Să fie spiritele aurarilor de demult? Ale detinutilor care au trudit în carieră cu ani în urmă, la tăiat de caldarîm?
Aiureli. „Tu esti cam înceată la minte si-ti imaginezi tot felul de bazaconii”. Cine a spus cuvintele astea? Vreo profesoară cîndva la Tulcea, unde a copilărit. Sau părintii. Fratii. Vecinii. Fiecare se găsea istet. Mai bine că a venit inundatia că scăpat de ei toti. Scoate din sacosa înflorată un cearsaf de plajă si se lungeste goală pe cearsaf, cu fata în jos. Închide ochii. Slavă domnului că nu mai aude nimic – abia ce i-ar fi dat dreptate acelui cor de voci din copilărie, (si mai tîrziu, din adolescentă), care spunea Paloma, esti un pic întîrziată la minte. Uneori e plăcut să fii complet singură. Asteaptă. Se gîndeste la sutele de bărbati care au căutat aur acolo, în timpuri imemoriale. Mai recent, alte sute de bărbati transpirati si bronzati excesiv, detinuti politici, au spart stîncă acolo ca să facă dreptunghiuri de caldarîm pentru străzile oraselor, blestemîndu-si soarta.
Iar aude vuietul îndepărtat...iată, creste în intensitate, mai mult, si mai mult. Se ridică speriată în capul oaselor si ascultă. Nu îndrăzneste să se îmbrace si să plece. Îi e frică, desigur, dar nu vrea să plece. Se consolează că geamătul vine pentru ea...că e, într-un fel ciudat, o privilegiată. Totul e invizibil, doar vuietul acela... Nu, încearcă ea să se asigure, corul acesta nu spune că sînt fără noroc si înceată la minte...Acesti bărbati de demult s-au întors la viată ca să mă privească pentru că le place de mine.
Vuietul se aude tot mai slab si mai slab...Respiră adînc. În viata ei nu există iubire, dar are admiratia aceasta colectivă, a sute de bărbati aurari si pietrari. Nu e si acesta un alt mod de a trăi la înăltime ca Gogu pe catedrale? Rămîne cu fata în jos, cu spatele gol, expus soarelui. Pare o jertfă lăsată acolo pentru următoarea ofrandă adusă, dumnezeu stie cărui zeu păgîn. Aude un vaiet de departe....Îi place să creadă că aurul din adîncuri cîntă, fericit că poate s-o facă bine. Îsi pipăie genitalia, cam pe unde crede ea că ar fi ovarele. Există aur sub lespezile astea, socoteste ea gospodăreste, uitînd că astea sînt cuvintele lu’ Durdulia.
„Trebuie să fac două luni de expozitie la soare”. Simte că a gresit ceva si se corectează, „Expozitiune la soare. Unde nevăzute din aurul adîncurilor urcă la mine să mă vindece. Asa a zis Durdulia. Atipeste, dar numai pentru cîteva secunde căci mustele caută să se aseze cu insistentă pe locuri intime. Jap!, îsi trage ea o pălmută. Se întoarce cu fata în jos si-si lipeste trupul de lespedea de granit cald. Să tot vină emanatiile de aur.
Dar este aur în adînc?De sus, din grota lui, ascunsă în coasta carierei, DÎ o priveste prin binoclul zdrelit. Ce i-ar mai iubi soldurile pîrguite! Cît i-ar adora sînii care fug ba într-o parte ba într-alta ca niste zaruri rotunde cu care se joacă zeii! Vrea s-o vadă bine pentru că dacă se multumeste doar cu închipuirea, atunci imaginatia trebuie să-i lucreze si mai anevoios. Dus-întorsul e muncă mai ales cînd un-ti mai amintesti cu cine faci dragoste. Acum e bine....Cîteva muste se scufundă în sperma lui, se zbat cu disperare--o zbatere scurtă, căci legile fizice sînt tiranice: epuizate de efort, se opresc din zbatere si-si asteaptă moartea, resemnate.
E liniste ca la începutul lumii. Soarele bate fără milă peste pietre si viată. Sămînta risipită devine tot mai apoasă. Gîndul tiranic tipă la el: Du-te în rulotă. Mîngîie baza rotundă a lămpii de pe noptieră. „Mă duc peste o jumătate de oră!” se tîrguieste el. Acum, scîrnăvie, urlă gîndul tiranic. „Peste un sfert de oră..”. se tîrguieste el.
„Acum, lepădădtură, ori te trimit hăt, pîn’ la Busteni!” DÎ ascunde portavocele si binoclul sub o stîncă si pleacă. Cînd intră în rulotă, o găseste pe maică-sa privind la televizor, mîncînd seminte. În timp ce DÎ face ce i s-a ordonat, ea se uită la el cu luare aminte si pocneste tacticos seminte în dinti. Lîngă lampă e o fotografie cu ea cînd îl alăpta. Într-altă poză, e tatăl lui. D-l Salcie s-a luat cu altă femeie si a părăsit-o pe sotia lui, dar DÎ nu îndrăzneste să-l judece asa cum nu îndrăzneste să cîrtească nici contra gîndului tiranic. Gîndeste: Dumnezeu a făcut ca lumea să fie cu dus-întors. De pildă, ne dă totul si după aceea ne face să murim si astfel ne ia totul. Un fel de a zice: Duceti-vă la viată! Si apoi, Întoarceti-vă de la viată. Fiecare zi de viată pe care ti-o dă e în acelasi timp o zi din viată pe care ti-o ia. Prin geamul întredeschis se aude oarba. Acum e Love is in the air...
Aleargă înapoi, poate o mai găseste acolo pe Paloma. Ajunge gîfîind la locul unde a făcut dus întorsul. Constată că mustele se descleiază! Dau din aripi si se eliberează, uluite si ele de ce noroc au avut. Se uită perplex. Vede...mai mult decît se poate vedea cu ochii. Pe aripile lor, printre molecule de excremente, pe gurile lor hidoase si chiar si pe ochii lor cu sapte fatete, vede zdrente spermatice din semintiile tuturor celor care ar fi putut să se nască dar n-a fost să fie...Si acei nenăscuti sînt tot atît de nevăzuti precum e aurul din adîncurile carierei...si ei se vor fi întrebînd acolo, în Catacombele Nenăscutilor, „Nouă de ce nu ne-a fost dat să ne nastem?”
Cade pe gînduri: De zece mii de ani de civilizatie umană se asteaptă răspunsul.
Jos, în carieră, Paloma si-a terminat sedinta de aurire si se ridică că plece. Îsi ia cearsaful si o porneste pe trepte în sus. Trebuie să se culce devreme pentru că a doua zi are două înmormîntări.