Marie-Ange Sébasti (n. 1944) este poetã si patristicianã, înrãdãcinatã deopotrivã în peisajul lyonez, unde s-a nãscut si trãieste, si cel corsican, locul de bastinã al tatãlui si bunicilor sãi paterni. Am cunoscut-o la Sorbona, unde frecventam amîndoi, în ciuda diferentei de generatie, cursurile de patristicã greacã ale lui Monique Alexandre. Marie-Ange predã, ea însãsi, greaca si literatura crestinã la Lyon, lucrînd, în acelasi timp, în cadrul celebrului institut Sources chrétiennes. Surîzãtoare, fragilã, de o discretie simplã si caldã, personalitatea ei se rãsfrînge aidoma în tot ce face si tot ce scrie, în fiecare gest pe care abia îndrãzneste sã-l ducã pînã la capãt, în fiecare cuvînt pe care-l pronuntã. A pregãtit, pentru colectia Sources Chrétiennes, Scrisorile lui Firmus al Cezareii, episcop din sec IV-V, personaj important la Sinodul de la Efes (431), si se ocupã, de cîteva decenii, de opera lui Grigore din Nazianz (în special de poemul autobiografic). Paralel, a publicat poezie, evoluînd de la forma clasicã, a ritmului alexandrin, spre o expresie decantatã, esentialã, dar plinã de culoare, cãldurã, tristete si luminozitate. Dacã ar fi sã redau printr-o sintagmã trãsãtura specificã a poeziei lui Marie-Ange, aceea ar fi un oximoron: luminozitate obscurã. Cîteva titluri: Effleurements (1963), Paroles pour une île (1967), Comme un chant vers le seuil (1971), Contours apparents (1989), Presque une île (1997).
   (C.B.)

Cristian Bãdilitã: Stimatã Marie-Ange, un poet e poet din nastere. Si Dumneavoastrã ati fost poetã înainte de a fi ales patrologia ca specializare. Cum ati ajuns la patrologie ?

Marie-Ange Sébasti: Bineînteles cã eram poetã înainte de a fi patrolog. încã din copilãrie expresia poeticã îmi era familiarã, întrucît bunica mea din partea mamei era si ea poetã (ca de altfel si sora ei) si-i plãcea sã-si recite poemele tot timpul. Ea m-a învãtat sã scriu si sã citesc. I-am cunoscut foarte devreme pe romantici si pe simbolisti, pe care ea îi adora. A scris pînã la sfîrsitul vietii, pînã la 87 de ani. De fapt, toatã familia mea poate fi calificatã de „literarã”.
Cum am descoperit patristica? Datoritã cîtorva întîlniri si unor împrejurãri speciale. Dorinta mea de tinerete era sã devin scriitor si sã lucrez pe literatura francezã. Dar cum nu vroiam sã predau, am obtinut un post la Centre National des Recherches Scientifiques, în cadrul institutului Sources Chrétiennes, unde am descoperit cu adevãrat patristica. Am început sã lucrez pe acest domeniu, fãcînd mai întîi o tezã despre Grigore din Nazianz. Am fost entuziasmatã de imensul cîmp literar care merita exploatat în patristicã si, în mod special, de utilizarea culturii clasice si a genurilor literare pãgîne pentru exprimarea si transmiterea credintei.

Poezia dumneavoastrã e o poezie de esente si senzatii pure, care aminteste de Machado sau Ungaretti, dar care, trebuie s-o spun, are putine lucruri în comun cu discursul si viziunea teologicã a Pãrintilor Bisericii. Cînd scrieti poezie acesti autori-teologi dispar, îi uitati pur si simplu?

Nu stiu dacã-i uit în mod voluntar, dar stiu cã nu pot scrie liber decît dacã ei se lasã uitati, dacã „pleacã în vacantã” ducînd cu ei valizele de eruditie. Din nefericire, studiul lor erudit îmi ia foarte mult timp si adeseori regret (cuvîntul e moale) faptul cã mã las invadatã. Nu pot sã stiu dacã au sau nu vreo influentã asupra poeziei mele, dar o convietuire de treizeci de ani, se stie, nu poate sã rãmînã fãrã nici un efect. N-am fãcut niciodatã din teologie o specialitate, în sensul propriu al cuvîntului. As zice, mai degrabã, inversînd lucrurile, cã vãd lumea teologicã a Pãrintilor Bisericii ca poet.

Pe de altã parte, sînteti nãscutã si ati crescut în Corsica. E un privilegiu pentru un poet?

Da, de partea tatãlui sînt de origine corsicanã. E, probabil, un privilegiu, în mãsura în care Corsica este cu adevãrat o „insulã a frumusetii”, dupã expresia consacratã. Grecii o numeau kalliste, „prea frumoasa”. Esti impresionat acolo de splendoarea Creatiei, dar si de caracterul ei impresionant. Pe de altã parte, Mediterana, care o izoleazã, trimite la marile mituri poetice, la numeroase povesti si legende ale Antichitãtii. Acest „munte în mare” a inspirat de multã vreme barzi care si-au tesut „cîntecul”.

Vorbiti-mi, vã rog, despre revista „Laudes”, despre rolul dumneavoastrã în cadrul acestei reviste si, desigur, despre poetii publicati aici?

Public din cînd în cînd articole si poezii în reviste de poezie, dar mã implic mai activ în elaborarea revistei LAUDES  –  întemeiatã în 1966, la Lyon  –  pentru cã, din 1984, fac parte din ”comitetul de lecturã”. (Recent, prietenul meu Bernard Meunier, patrolog si el, pe care poate îl cunoasteti, a fost asociat acestei reviste. El nu e poet, dar aveam nevoie de o privire din exterior.) Rolul nostru, si al meu, este sã examinãm poemele inedite pe care le primim la redactie, sã scriem articole, cronici despre cãrtile de poezie trimise revistei. Directorul fondator, un preot poet, Jean Vuaillat, cu relatii în mediile scriitoricesti, rãmîne le maître d’oeuvre al revistei. Scopul sãu, atunci cînd a întemeiat-o, era de a face cunoscutã poezia de inspiratie crestinã din secolul al XVI-lea pînã astãzi. Scopul urmãrit si astãzi a rãmas acelasi, chiar dacã revista e destul de „deschisã” si publicã feluriti poeti, a cãror poezie nu e strict „crestinã” la prima vedere. LAUDES publicã regulat un text vechi al cãrui autor este mai putin cunoscut sau greu accesibil, cu o notitã de prezentare. Ea pãstreazã amintirea unor autori din trecut, dar mai ales a publicat pînã acum ineditele a peste patru sute de poeti contemporani, cunoscuti, precum Pierre Emmanuel, Patrice de la Tour du Pin, Léopold Sédar Senghor, Jean Grosjean, Anne Hébert, Marie Noël, Lanza del Vasto, Jean-Claude Renard, Claude Vigée..., sau mai putin cunoscuti...
De asemenea, publicã regulat studii bio-bibliografice despre poeti contemporani. Eu însãmi am redactat mai multe, lucru care mi-a îngãduit sã intru în legãturã si sã înnod relatii de prietenie cu cîtiva poeti despre care se vorbeste în Franta în acest moment: Anne Perrier, care trãieste la Lausanne, Jean-Pierre Lemaire, Philippe Delaveau, doi parizieni profesori de litere, care au obtinut, amîndoi, Marele Premiu de Poezie al Academiei Franceze pentru întreaga operã.

Care sînt Pãrintii si poetii pe care-i frecventati, pe care-i simtiti congeneri?

Despre poeti, e o întrebare dificilã, la care nu prea îmi place sã rãspund, pentru cã am lecturi destul de eclectice. Evident, îi apreciez si frecventez pe poetii care-mi par nãscuti (cu ritm si imagini „naturale”), si ale cãror scrieri au o putere imediatã de seductie, chiar dacã întelegerea „intelectualã” nu survine imediat. în tinerete am citit mult Rimbaud, Verlaine, Apollinaire si Rilke, pe urmã i-am descoperit pe Paul Eluard si Garcia Lorca si, mai cu seamã, pe Pierre Reverdy. Citesc, obligatã sau din plãcere, multi poeti si, chiar dacã prefer expresia concisã a unui Philippe Jaccottet, de pildã, pot citi si poeti mai prolicsi... care uneori se cred teologi.

Si în ce-i priveste pe Pãrintii Bisericii? Presupun cã în primul rînd Grigore din Nazianz...

Am lucrat mult pe opera lui Grigore din Nazianz si, e de la sine înteles, am o pasiune specialã pentru el, datoratã nu numai îndelungatei familiaritãti cu el, ci în primul rînd pentru cã este un adevãrat scriitor (si poet), care a stiut sã punã genurile literare si cultura pãgînã în slujba „misiunii” sale crestine. îi citesc cu plãcere pe Grigore de Nyssa si pe Clement din Alexandria, dar si primele scrieri crestine, Scrisorile lui Ignatiu al Antiohiei, de pildã.

Interviu realizat de Cristian BADILITA