Ion POPESCU-SIRETEANU

    Poet, eseist, traducător, George Popa reprezintă unul din intelectualii si creatorii proeminenti ai vietii literare actuale, publicînd numeroase cărti si colaborînd la importante reviste românesti si străine. Este din tinutul Vrancei, unde geniul anonim a conceput acel poem unic privind valorizarea ontologică a mortii, despre care George Popa a scris o originară exegeză.
Încă din perioada studiilor secundare la Seminarul din Roman îsi însuseste o variată cultură în domeniile filozofiei si literaturii. Urmează facultatea de medicină din Iasi, devenind profesor de medicină internă. În afară de publicarea a peste două sute de articole, mai ales în domeniul hematologiei, George Popa este autor a zece cărti de medicină A fost primul profesor al Clinicii de Urgente Medicale din Iasi, pe care a condus-o timp de peste un deceniu, iar cartea sa, Vademecum de urgente medicale (patru editii), a devenit lucrarea de bază în literatura de specialitate si în practica clinică. A participat la diverse congrese din tară si străinătate, iar între 1978-1900 a activat, în calitate de visiting professor, la Clinica de Hemato-Oncologie a Universitătii din Freiburg.
Paralel, George Popa desfăsurat o intensă activitatea literară, împlinind astfel o idealitate, si anume, satisfacerea a două valente complementare – vindecarea somei, a fizicului ca medic, iluminarea sufletului ca literat. Dintre volumele apărute, subliniem: cele patru lucrări de eminescologie – Spatiul poetic eminescian, Prezentul etern eminescian, Spiritul hyperionic, Libertatea metafizică eminesciană; un studiu cu o viziune proprie privind apriorismul cultural autohton – Repere în spiritualitatea românească; de asemenea, un Compendiu al spiritualitătii universale. O carte de aforisme, Însemnări ale unui oaspete al luminii, concentrează conceptia umanistului George Popa despre existentă în general, despre adevăr, etică, iubire, relatia cu divinitatea. În calitate de critic de artă, a publicat o monografie despre Auguste Rodin si un studiu privind structura spatiului în pictură. Ca traducător, a tălmăcit rubaiyatele lui Omar Khayyam (sase editii), Divanul lui Hafiz, patru culegeri de poeme din lirica lui Rabindranath Tagore, cele două capodopere ale lui Rainer Maria Rilke, Elegiile duineze si Sonetele către Orfeu; de asemenea, celebra lucrare a lui A. Coomaraswamy privind filozofia indiană, Hinduism si budism. Traducerile sînt însotite de ample exegeze.
*
George Popa a debutat în lirica proprie în Iasul literar, 1963. Între 1969-2002 a publicat volumele de poeme Laudă formei, Constelatia Hyperion, Orfeu si Euridice, Initieri, Înăltarea mai sus de sine, constanta poemelor sale fiind îmbinarea emotiei sensibilitătii cu emotia intelectuală.
După un îndelungat exercitiu al propriei poezii si după entuziastă ucenicie făcută la scoala poeziei dense prin traducerea robaiyatelor lui Omar Khayyam, George Popa a ajuns pe o nouă treaptă a creatiei sale, anume la catren. Cele patru volume apărute – Catrenele din Valea Vinului, 2002. Meditatii orfice, 2003, Vitraliile Bunei Vestiri, 2004, Învierea preludiilor, 2007, – ne înfătisează, dăltuite cu artă de bijutier si cu o perfectă stăpînire a cuvîntului, mănunchiuri bogate de poezie lapidară în vers frumos curgător. O linie suitoare conceptional – de la concretitudine la decantarea eterică – uneste aceste patru trepte.
Poetul stie că la temelia lumii stă cîntul, asa cum bradul pe munte îsi are rădăcina în Dumnezeu. Cîntă si omul si izvorul si pasărea, iar zilele noastre se preling pe tesătura unui cînt nesfîrsit. Este îndeosebi impresionat de peisajul montan: „Depline-acum sînt toate si-o formă au anume./ Înscrise cert pe-o pînză albastră de poveste./ Iar către seară Rembrandt ia aur de pe creste/ Si pune-aureole si suflete în lume.// Pămîntul se ridică în munti mai sus de sine,/ Izvoarele ne-mbie să fim din nou mereu./ Căci nu-i cu sine însusi egal nici Dumnezeu./ Mereu se re-nnoieste prin tine si prin mine”.
Îl fascinează lumea de basm si legendă a codrului si intră în vorbă cu zîna pădurilor. „Prin raristi de pădure trec nimfele luminii/ Plutind usor în briza ce joacă-n zbor frunzisuri”.
Dacă timpul este o goană necurmată către abis, „Trecutul reîncepe cu fiecare clipă./ Nici zeii nu-i pot smulge grăbita lui aripă./ Abia născut, prezentul se uită-n jur si moare,/ Iar în abis deschide drum clipei următoare” în schimb, vesnicia este o creatie a omului, o faptă a dragostei: Iubito, viata noastră nu timpul ne-o-mprumută,/ Ci noi creăm durata si-o dăruim veciei”.
Dictonul „carpe diem” îmbracă în catrenele lui George Popa vesminte diferite: „Atît să umpli vietii paharu-n orice zi,/ Ca si cum ar fi prima si ultima ar fi./ Iar ziua care vine primeste-o ca pe-un dar/ De-un înger cîstigată jucînd cui Domnul zar.// Fii sclavul unei zîne decît pe-un cer stăpîn./ Dă crinii din grădină pe crinul unui sîn./ Pe roza unui zîmbet dă zîmbetul de roze,/ Pe-un vers aprins de-un fulger, toate-ale vietii proze.
Multe din catrene sînt închinate divinitătii: „Îti multumesc, Părinte că Tu mi-ai dat viată/ Si-ti multumesc si pentru ofranda mortii mele./ De-am scris cu pietre rare acum cînd merg prin ceată,/ Prin beznă-am să scrie, Doamne, cu stelele căzute”.
Frecvent sînt prezente meditatii asupra vietii cu imagini de mare frumusete, precum: sînii fragezi ai luminii; a surmena cuvîntul; altar de rugăciune e sînul de fecioare; stau muntii-n rugăciune…
Versuri sau fragmente de versuri se constituie în cugetări de sine stătătoare:
Nu da cuvînt de aur acestei lumi zălude.// Iluminatul cîntec nu-l vinde-n piata mare.// Frumosul e-al luminii, al noptii e sublimul.// Nu e un zar viata să-l joci si-a doua oară.// Pe lauda multimii să nu dai nici un sfant,/ Minciunea e-o fecioară a mii si mii de-amanti// A exista e una, si alta-i a trăi.// Misterul vesniciei în clipă e ascuns.// Te nasti ca om, dar viata să ti-o trăiesti ca zei”.
Asa cum face un elogiu muntilor (O, muntilor, în mine erati de-ntotdeauna), la fel sînt elogiate cuvîntul, gîndul, clipa, natura, eternul feminin, cupa umplută cu lumină.

George Popa este un filosof si un întelept, iar drumul creatiei sale este un permanent urcus. Catrenele sale sînt concentrate luminoase de poezie-gînditoare si gîndire-poetică meditînd asupra întelesurilor si neîntelesurilor conditiei existentiale umane. Pentru că, afirmă autorul, menirea omului în lume este de a crea lumină – lumină poetică: „Am fost trimisi în lume să luminăm prin ceată/ Si raza Primei Zile s-aprindem mai deplină./ Cîtă lumină dărui, atîta ai viată/ Si-atîta vesnicie cît ai lăsat lumină”.
Cugetător delicat si profund, maestru al catrenului românesc, poetul poate fi un model de muncă si cunoastere deplină a limbii. În fata acestor catrene, comentariul devine aproape inutil si rămîi uimit la gîndul că cineva stie să vrăjească astfel cuvintele, încît acestea să-l asculte supuse, precum, de pildă, în acest catren autobiografic: „Cu litere de flăcări mi-am scris a Vietii Carte,/ Trăit-am sus pe creste extazul pur de-a fi./ Si dacă-am fost si jertfă, eonul meu va scri/ Cu slove de văpaie, în Domnul, mai departe”.