ANCHETA REVISTEI

 

 

                                                                                                                          Oana SOARE

      1-7. Din lista de istorii propusă de dvs., aleg să mă refer la singura integrală, si anume la Istoria critică a lui N. Manolescu. Este, deocamdată, singura istorie completă de după cea a lui G. Călinescu, din 1941. Postfata lucrării lui Manolescu s-ar fi putut intitula la fel de bine si Nostalgia călinescianismului. Fidel teoriei din Tehnica criticii si a istoriei literare, N. Manolescu nu uită că adevărata miză a unei istorii este aceea de a fi „în stare întîi de toate să stabilească valori”. În acest sens, adevărata postfată a lucrării, Nostalgia esteticului, este un apel percutant adresat, peste timp, si următorului „harnic benedictin” care să analizeze, poate, 6 secole de literatură. Totusi, Istoria lui N. Manolescu este călinesciană fără Călinescu: N. Manolescu nu este secondat – si nici nu-si propune să fie – de un prozator care să-l dubleze pe critic, si nici nu încearcă utopia aproape borgesiană de a inventa o literatură. Mizele lui Manolescu par altele: recitirea si regîndirea la două mîini a unei literaturi, recuperarea nostalgică a receptărilor si plasarea acestora, uneori, într-un joc ingenios cu propria sa interpretare, surprinderea profilurilor scriitorilor în nucleele lor dure, percutante. Cele mai bune capitole din Istorie (exclud, deliberat, partea deja cunoscută a lucrării, despre literatura medievală si despre cea romantică) sînt tocmai acelea în care cititorul simte prospetimea viziunii asupra unui autor despre care, între timp, s-au scris mai multe zeci de studii critice. De această favoare se bucură, în special, în opinia mea, literatura interbelică: poetii, de la Arghezi la Blaga, prozatorii, de la Camil Petrescu la Holban. Si, bineînteles, Călinescu: Manolescu arată că stie să-si aprecieze maestrii.
La lista extrem de generoasă a întrebărilor propuse de dvs., as adăuga o alta, la care o să si răspund în continuare: Care sînt acele interesante puncte în care se simt complexele criticului si istoricului literar? În privinta lui G. Călinescu, unde toti criticii sînt împinsi într-un pat al lui Procust totdeauna prea strîmt, este vorba de un complex al preeminentei. Mai mult, dacă personalitatea celuilalt era suficient de iritabilă – cum era în cazul lui Lovinescu – ea devenea figura centrală a unui document psihanalizabil. La N. Manolescu, complexul pare a fi unul al istoriei, si este cu atît mai semnificativ cu cît pare a avea efect de bumerang asupra trecutei efigii critice a autorului însusi. Structural lovinescian – Lista lui Manolescu este de fapt principala lucrare simbolică a criticului, o replică livrescă a însusi destinului său – Manolescu nu se teme de revizuiri. Desigur, N. Manolescu a recitit întreaga istorie a literaturii române, dar a revenit cu insistentă asupra unei părti a ei, cea a propriei sale generatii, a generatiei 60. Aici, mai cu seamă, criticul s-a temut să nu gresească – s-a temut, poate, că atunci cînd, alături de colegii săi de generatie (usor minimalizati, fără exceptie), ajutase la esafodarea ei, o citise cu o altă grilă, poate improprie. De fapt, impasul lui N. Manolescu a fost unul real, dar inesential pînă la urmă, si oricine a scris sau a meditat despre creatiile generatiei 60 s-a lovit de acest prag simbolic: scrierea aceasta, acest roman parabolic este valabil ca literatură sau doar ca document al epocii? Oare ar trebui schimbate criteriile, ar mai trebui inventată o altă grilă care să o dubleze pe cea estetică?
Cred că răspunsul este nu; se salvează exact acele scrieri care, prin antenele lor de hîrtie, bat mai departe în timp. Adică exact cele care asează problematica în scheme general umane. Pînă la urmă, un roman parabolic se salvează tocmai prin percutanta si generalitatea mesajului său. Poate tocmai că stia atît de bine să le demonteze ca documente de epocă, poate pentru că stia bine contextele aparitiei lor, lui N. Manolescu i-a fost teamă ca tocmai renumitul său fler să nu-i joace feste. Si atunci, a ales litota. Aproape toate profilurile generatiei 60 sînt arătate de două ori mai slabe. Toate portretele sînt riguros exacte, doar că dozajul este prea puternic. Încît observatia criticului că toate opiniile se verifică de cel care a meditat el însusi la operele în cauză se verifică fără gres, dar invers. De-abia după ce N. Manolescu  a afirmat cu atîta putere că Marin Preda este prizonier gîndirii realist socialiste, ne apare ca evident unul dintre cele mai mari mistere ale literaturii postbelice, si anume că Morometii nu reflectă prin nimic canonul realist socialist al epocii în care apăruse. De-abia după ce am citit că Lucian Raicu nu ar fi decît un critic onorabil, de aducem aminte de marea subtilitate a comentariilor acestuia. De-abia după ce aflăm că monografia lui Eugen Simion despre Lovinescu este consemnabilă doar bibliografic, ne dăm seama că este cea mai bună monografie despre criticul sburătorist. Si, tocmai cînd descoperim că N. Breban nu ar avea prea mult gust, ne dăm seama că este unul dintre marii romancieri români (si nu sînt prea multi acestia). Exemplele pot continua. Consider salutară această privire severă a criticului – ea reprezintă, de fapt, cea mai mare încurajare si cel mai sincer gest de salut adresat propriei generatii.