JUNIMEA , AZI



                                                                                                       Solomon MARCUS
                                                 


       

Textul de fată reprezintă versiunea revăzută a conferintei prezentate la Universitatea Al. I. Cuza din Iasi, la 25 octombrie 2011, ca urmare a invitatiei primite în acest sens din partea Rectoratului Universitătii Al.I. Cuza, invitatie de care m-am simtit deosebit de onorat.

 

Atena culturii românesti

 

Nu pierd din vedere niciun moment faptul că mă aflu în orasul care, pe bună dreptate, a fost considerat de-a lungul mai multor secole, „Atena culturii românesti”.

Voi aminti foarte fugar, din secolul al-XVI-lea, Scoala Latină de la Cotnari, din zona Iasului, marcată de influenta germano-polonă. În secolul al-XVII-lea încep Academiile domnesti la Iasi si apoi la Bucuresti, aflate de data aceasta sub semnul limbii grecesti. Acelasi itinerar si la unele si la celelalte. Mai întîi limbă si istorie, apoi literatură si, într-o a treia etapă, stiinta. În secolul al-XIX-lea, avem Scoala de Inginerie a lui Gheorghe Asachi, aici la Iasi si scoala de la Sfîntul Sava a lui Gheorghe Lazăr de la Bucuresti. De asemenea, Academia Mihaileană. Acelasi itinerar: istorie, limbă, literatură, stiintă.

Începînd imediat după Unire, în 1860, se precipită o serie de evenimente esentiale precum introducerea alfabetului latin, înfiintarea Universitătii din Iasi, începutul Junimii maioresciene, înfiintarea Universitătii din Bucuresti, începutul Societătii Literare Române, care este ulterior considerat drept nastere a Academiei Române.

Într-o expunere prezentată la Muzeul Literaturii Române, din Bucuresti, publicată în cartea mea Răni deschise, am arătat modul în care scoala matematică ieseană, initiată la 1910 de Alexandru Myller, se încadrează perfect în programul Junimii maioresciene. La o distantă de aproape 50 de ani după începutul Junimii, mai precis, în 1910, cînd Alexandru Myller a venit la Iasi, acesta prelua stafeta Junimii, dar nu constientiza acest lucru; asa se întîmplă, unele lucruri sînt întelese numai mult timp după ce s-au petrecut.

 

O interpretare actuală a Junimii

 

Îmi propun să merg mai departe si să concep o interpretare actuală a Junimii maioresciene. În această privintă, am fost ajutat în mod esential de un articol al lui Virgil Nemoianu, publicat în revista „Convorbiri Literare”, în aprilie 2010, unde încearcă sa extragă esenta Junimii si o rezumă în trei puncte: relatia dintre traditie si inovatie, relatia dintre libertate si ordine si relatia dintre local si universal. Să observăm că, începînd din secolul al XX-lea, scenariul istorie, limbă, literatură, stiinte, în această ordine cronologică, nu mai functionează. Ele vin toate concomitent iar această simultaneitate devine tot mai clară pe măsură ce ne apropiem de prezent.

Vom analiza acum, ca esentă a celor trei aspecte ale Junimii, problema identitătii. A identitătii persoanei, a identitătii nationale, europene, occidentale, planetare s.a.m.d. Există o întreagă tipologie de identităti.

 

Programul Junimii si problema identitătii

 

Într-o lectură contemporană, putem să citim programul Junimii prin „ochelarii” problemelor de identitate. Junimea, într-o lectură a zilelor noastre, a fost exprimarea nevoii de conciliere a componentei înnăscute a identitătii cu componenta dobîndită, prin interactiune cu mediul, cu lumea si care presupune anumite procese de învătare. Componenta dobîndită a identitătii nu vine peste noi cum vine componenta înnăscută, ci ni se dezvăluie prin procese de învătare. Este rezultatul proiectelor pe care reusim sa le construim si nu rezultatul întîmplărilor care vin peste noi. Lucrurile acestea abia în secolul al XX-lea s-au clarificat. Am aflat de procesele de învătare de tipul stimul-răspuns, iar primele modele matematice ale proceselor de învătare aveau la bază modul în care organismul uman răspunde la stimuli exteriori..

În a doua jumătate a secolului trecut, a devenit explicit celălalt mod de a concepe învătarea: ca interactiune a ceea ce este înnăscut cu ceea ce este dobîndit. Trebuie să găsim un echilibru între cele două moduri de a percepe învătarea. Toate aceste lucruri devin esentiale pentru felul în care învătăm să întelegem identitatea la toate nivelurile. Identitatea ar fi trebuit să se învete la scoală. Încă de la gimnaziu ar trebui ca elevii să fie initiati treptat în ceea ce înseamnă identitatea persoanei lor, identitatea lor ca membri ai unei familii, ca membri ai diferitelor comunităti mai mult sau mai putin locale, identitatea natională, europeană, occidentală, planetară. Nu se dă atentie acestei probleme.

Animalele confundă de cele mai multe ori, diferenta cu adversitatea. La fel si omul needucat are tendinta de a confunda diferenta cu adversitatea, iar rezultatul este vizibil.

 

Identitatea si alteritatea se învată împreună

 

Identitatea nu se învată cum trebuie,decît împreună cu perechea ei, alteritatea. Sau întelegem ambii termeni ai cuplului identitate-alteritate, sau nu întelegem pe niciunul dintre ei. Întelegerea alteritătii, capacitatea de a învăta modul în care trebuie să interactionezi cu alteritatea de toate felurile, sînt esentiale, ele fac parte din întelegerea relatiei local-universal, punct esential în programul Junimii. Conectarea la universalitate este si azi o problemă deschisă a culturii românesti.

Învătarea prin componenta dobîndită dă o statură intelectuală componentei mostenite; cele două componente se armonizează prin învătare, nu ca un act spontan.

Îmi amintesc de Proiectul Universitătii Natiunilor Unite de la Tokio, de prin anii 70 ai secolului trecut, în care conduceam echipa Universitătii din Bucuresti, ea se ocupa de partea matematică si trebuia să contribuie la tema: Obiective, Procese si Indicatori de Dezvoltare. Am avut acolo, ca parteneri, colegi din 30 de tări, care tineau de o alteritate de un fel sau altul, fiindcă aveau alte domenii de specialitate, alteritate din punctul de vedere al nationalitătii, religiei, culturii, vîrstei, etc. Am învătat că nevoile umane sînt în esentă de patru tipuri: nevoia de supravietuire, nevoia de protectie, nevoia de apartenentă la diferite grupuri sociale si, pe locul al patrulea, dar cea mai importantă, nevoia de identitate. Am putea spune că primele trei nevoi intră în componenta acesteia din urmă. Aceasta este esenta vietii umane, la toate nivelurile sociale.

 

Un termen de referintă, identitatea corpului uman

 

Dacă privim istoria, vom constata că termenul fundamental de referintă, în această nevoie de a învăta în ce constă identitatea, a fost reprezentat de identitatea corpului uman. În Antichitatea greacă, apoi în cea romană, corpul uman a functionat ca o metaforă fundamentală, a fost metafora dominantă în întelegerea identitătii. Am publicat un articol privind o tipologie a identitătilor corpului uman „Towards a typology of identities of the human body” in Comunicare, relatii publice si globalizare. coord. A. Rogojinaru, Ed. Tritonic, Bucuresti, 2007, p.17-28. Observînd identitătile acestuia, te clarifici asupra modului în care este posibil să întelegi identitătile pe care trebuie astăzi să le învătăm. De pildă, identitatea cea mai vizibilă a corpului uman este cea materială. Exact această identitate, desi cea mai vizibilă, este cea mai inconsistentă si mai amăgitoare, pentru că la fiecare cinci ani toti atomii din corpul nostru se schimbă. Cu toate acestea, cineva care m-a cunoscut acum 6 ani si mă întîlneste din nou astăzi mă va recunoaste, pentru că mai importantă decît identitatea materială este identitatea structurală. Nu natura alfabetului genetic defineste ereditatea fiecăruia dintre noi, el este acelasi în tot Universul, ci modul în care elementele alfabetului, cele patru tipuri de baze nucleotide, sînt ordonate în acizii nucleici. Într-o societate, casele se schimbă, oamenii mor etc. Institutiile sînt mai stabile si ele definesc structura.

 

România european ă , nici pleonasm, nici oximoron

 

Identitatea corpului uman are si o componentă dinamică (interactiunea cu mediul), si încă multe alte componente, cum ar fi identitatea genetică, cea managerială, cea computatională. Acest model ne ajută foarte bine să întelegem ceea ce nu prea se întelege, anume că identitatea mostenită si cea care rezultă din interactiunea cu exteriorul trebuie să se armonizeze, nu să se considere incompatibile. Aplicati acest lucru la problema integrării europene, aceasta înseamnă că expresia România Europeană nu este nici pleonastică, nici oximoronică.

 

Monarhia, un partener implicit al Junimii


S-a întîmplat ca invitatia pe care mi-ati adresat-o să mă aducă să vă vorbesc aici, exact în ziua si la ora la care Majestatea Sa, Regele Mihai I, vorbeste în Parlamentul României. Faptul acesta mă determină ca, înainte de a merge mai departe, să deschid o paranteză. Voi acorda atentie celor 90 de ani ai Majestătii Sale, nu doar pentru valoarea ei simbolică, ci si pentru modul în care ea ne permite să identificăm carente grave în modul în care se scrie istoria. Monarhia a fost, de-a lungul unei bune părti a istoriei ei, un partener fidel al Junimii, în puncte esentiale ale proiectului acesteia.

Cînd îl evocăm pe Regele Mihai I, ne referim în primul rînd la actul său de mare curaj de la 23 august 1944. L-am auzit atunci pronuntîndu-si mesajul la radio, de o claritate si de o clarviziune extraordinare.. Mesajul prin care anunta ruperea aliantei cu Germania nazistă, încetarea războiului din Est, încetare care a permis evitarea unor posibile noi sute de mii de victime în rîndul armatei române. Acest act si-a avut contributia sa si la redobîndirea Ardealului de Nord. L-am ascultat pe Rege si în ianuarie 1945, cînd a deschis anul universitar. Avea atunci alături pe cel care a fost primul Rector al Universitătii din Bucuresti după 23 august 1944, Simion Stoilow. Vă rog să cititi relatarea istoricului Dinu Giurescu, în volumul „Lumea Regelui”, care a radiografiat aproape zi de zi întregul comportament al Regelui în acea perioadă de mare criză, pînă în momentul în care a fost obligat să abdice. Veti vedea cu cîtă demnitate s-a eschivat în a executa măsurile cerute de puterea comunistă. De asemenea, vă invit să cititi cărtile lui Mircea Ciobanu, în dialog cu Regele Mihai. Veti lua cunostintă cu o personalitate culturală, intelectuală si morală ireprosabilă.

 

Cum e interpretat azi 23 august 1944

 

Dar să vedem cum anume este citit azi evenimentul de la 23 august 1944? Se spune numai că 23 august a fost o sărbătoare comunistă, că România a căzut la acea dată sub ocupatie sovietică si că este un moment de doliu pentru România.. În aceste conditii, nu prea mai rămîne loc pentru o referintă la Rege, poate doar în mod cu totul izolat. Am avut impresia că, la acest mod inacceptabil prin reductionism si unilateralitate, de a interpreta ziua de 23 august 1944, s-a putut observa complicitatea tuturor partidelor politice. Acum s-au trezit unele partide că au mare admiratie fată de Rege, deoarece această actiune a căpătat o coloratură politică. Noile generatii nu au mai putut afla din cărtile de istorie sau din alte relatări ce se întîmpla în România în acel an 1944, înainte si după 23 august. Aceste lucruri sînt trecute sub tăcere, dar mie mi se par esentiale. De aceea, voi aduce în atentia dumneavoastră două documente. Recunoasteti că este foarte important să stim care era starea de spirit dominantă în lumea universitară românească în 1944, care era mentalitatea dominantă, ce gîndeau intelectualii nostri în primăvara lui 1944, în apropierea datei de 23 august 1944 si imediat după această dată. .

 

Memoriul universitarilor către Maresal

 

Există un document, un memoriu adresat lui Ion Antonescu, semnat de 66 de universitari, în care se cerea iesirea României din războiul din Răsărit. Se pare că initiativa unui astfel de memoriu a venit concomitent din mai multe directii. Întîmplarea face ca eu, fiind student la matematică, să cunosc personal pe actorul principal, initiatorul Memoriului, marele geometru Gheorghe Vrănceanu. El este cel care, într-o zi, în Cabinetul de Geometrie de la Facultatea de Stiinte a Universitătii din Bucuresti, a chemat cîtiva colegi si le-a spus: „Ce ne facem, că se prăpădeste tara? Trebuie să facem ceva, să adresăm un Memoriu Conducătorului” De aici a pornit totul. Partidul Comunist a preluat imediat ideea lansată de Vrănceanu. Am putut urmări dosarul care se afla la profesorul Mihai Neculcea si a ajuns la mine, după ce el a murit. Ulterior am aflat, din Jurnalul lui Ion Hudită, secretar general al Partidului National Tărănesc, de o altă versiune, care dă impresia că se referă la o altă initiativă de acest gen, foarte diferită de cea initiată de Gheorghe Vrănceanu.

Se pare că există si o a treia versiune, care pretinde că la Universitatea din Iasi, refugiată atunci la Alba Iulia, s-a născut ideea unui astfel de memoriu. Numele principal evocat este cel al lui Grigore T. Popa. Vă voi citi numele unora dintre semnatarii memoriului, pentru a vă da seama de anvergura unora dintre aceste personalităti. Dintre cei 66 de semnatari,15 erau matematicieni: Gheorghe Demetrescu – profesor de astronomie, C. Pîrvulescu, Constantin Popovici, astronomi, Alexandru Ghika – profesor de analiză functională, Alexandu Myller, Ilie Popa, Emil Stihi, Nicolae Ciorănescu, Alexandru Pantazi, Radu Rosca, G. D. Constantinescu, Vasile Gorciu si, bineînteles, Gheorghe Vrănceanu, Simion Stoilow si Mihai Neculcea, care s-au ocupat de redactarea Memoriului si colectarea semnăturilor. Au mai semnat memoriul: Dimitrie Bagdasar, creatorul neurochirurgiei în România, Grigore T. Popa, medic la Iasi, Marin Enăchescu, fizicianul Serban Titeica, Danielopol, medicul, Alexandru Rosetti, lingvistul, Titel Petrescu, Constantin Motas, Dan Teodorescu, initiatorul chirurgiei maxilo-faciale în România, Mihai Ralea, etc.. Iată deci cine a semnat memoriul, crema intelectualitătii universitare românesti. De mentalitatea generală din acea perioadă nici nu se mai pomeneste, cu atît mai putin să se învete despre ea la scoală..

Maniu credea că, prin încetarea ostilitătilor, asa cum cerea Memoriul, se putea evita ocupatia rusă. Noi putem considera naive multe atitudini, care atunci nu erau deloc considerate asa. Trebuie să învătăm să nu confundăm modul în care evenimentele sînt văzute de cei ce le-au trăit cu modul în care sînt văzute ulterior. În versiunea lui Ioan Hudită, aflăm cu totul alte lucruri, pe care nu le mai dezvolt, dar vă invit să le cititi. Despre versiunea liberală nu am putut citi nimic. Problema mi se pare că rămîne deschisă.

 

Un fapt semnificativ pentru anul 1945

 

Un alt document esential pentru mine ne dă informatii despre starea de spirit dominantă imediat după 23 august 1944 si care este cu totul alta decît aceea care este imaginată uneori de noile generatii, care cred că imediat după această dată populatia României a căzut într-o stare de doliu si de panică din cauza pericolului invaziei bolsevice. La cîteva luni după 23 august 1944, ia fiintă Asociatia Română pentru Legături de Prietenie cu Uniunea Sovietică (ARLUS). Vă voi da, urmînd lucrarea lui Adrian Cioroianu, Pe umerii lui Marx , O introducere în istoria comunismului românesc, Ed. Humanitas, 2007, o listă de personalităti, care fără nicio ezitare si-au dat adeziunea la această Asociatie. În primul rînd cel care avea să devină presedintele acestei asociatii, Constantin Parhon, apoi George Enescu, Mihail Sadoveanu, Traian Săvulescu, Simion Stoilow, Andrei Otetea, Ioan Hudită, Radu Cernătescu, Cicerone Teodorescu, George Zamfirescu, Zaharia Stancu, Serban Cioculescu, Haig Acterian, actorul Ion Iancovescu, pictorul Marcel Iancu, arhitectul Octav Doicescu, medicul Stefan Milcu, Simion Sanielevici, Ionescu Mihăiesti, sociologul Dimitrie Gusti, Lascăr Catargiu, Maria Tănase, Mitită Constantinescu, guvernator al Băncii Nationale a României între cele două războaie, Perpessicius, Alexandru Philippide, Nicolae Lupu, Camil Petrescu, Constantin Balmus, Dimitrie Pompeiu, Grigore Moisil, Alexandru Myller. Sper că v-ati lămurit care era atmosfera dominantă în acea perioadă.

 

Un avertisment al lui Eugčne Ionesco

 

Acum închid lunga paranteză si mă mut în zilele noastre. Am să privesc problema actualitătii Junimii prin faptele de viată care m-au însotit de-a lungul anului 2011. În februarie, am făcut parte din delegatia Ministerului Culturii, la Tîrgul International de Carte de la Ierusalim. Acolo am organizat ceea ce ei au numit o „cafenea literară”, a cărei temă am ales-o: ”Are vreun viitor literatura?”. Punctul de plecare era un avertisment adresat de Eugčne Ionesco în 1966, în cartea sa Entre la vie et le ręve, „Între viată si vis”. Cartea se încheie cu un avertisment de genul următor: „În acest moment literatura moare, teatrul moare. Ele se mai pot salva dacă vor fi în stare să asimileze imaginarul stiintei si tehnologiei, pentru că în momentul de fată acest imaginar depăseste net imaginarul literaturii si teatrului”. El se exprimă astfel: Cine are suficientă imaginatie, nu mai are nevoie să meargă la teatru. Acest diagnostic, a fost pe deplin confirmat în deceniile care au urmat.

 

Scade audienta culturii

 

Toată lumea este acum de acord că audienta literaturii si teatrului a scăzut considerabil, cineva folosind expresia ”Avem o rezervatie de scriitori, într-o societate care pare că o ignoră”. Ionesco a văzut la timp ceea ce altii au văzut mult mai tîrziu, iar noi stim acum că asistăm la un spectacol mult mai grav; nu doar literatura si teatrul sînt amenintate, ci întreaga cultură. Are loc o metamorfoză pe care o putem vedea în ochii copiilor si adolescentilor de azi. Ei au de ales între mult mai multe variante decît cei din generatiile anterioare iar lectura nu se află printre cele mai atrăgătoare. Nici familia, nici scoala nu reusesc, mai grav, nici nu-si propun să educe foamea de carte, de lectură.

 

Totusi, un anumit reviriment se observă

 

La aproape 50 de ani de la acest avertisment, s-a produs în lumea occidentală o precipitare extraordinară a operelor literare, teatrale si de film, consacrate unor evenimente stiintifice si tehnologice. Toate marile teoreme matematice care s-au demonstrat în ultimele decenii si care au produs adevărate spectacole intelectuale: teorema celor 4 culori, teorema lui Fermat, conjectura lui Kepler, au beneficiat de spectacole de teatru. Multe dintre marile descoperiri si inventii din domeniul fizicii si al biologiei, au beneficiat si ele de opere literare si de spectacole, care la noi se pare că nu au ajuns. Vă invit să le căutati pe Google. Situatia a început să se schimbe, nu mai este aceeasi ca pe vremea lui Ionesco. Acesta pune în contrast situatia pe care el o trăia, cu aceea din trecut, în care mari opere literare au reusit să exercite un impact extraordinar asupra stiintei. De pildă impactul pe care Marcel Proust, prin romanul său, l-a avut asupra psihologiei nu mai este negat de nimeni, sau Muntele Vrăjit al lui Thomas Mann l-a avut asupra întelegerii timpului subiectiv.

 

Istoria are nevoie de astronomie si de geologie

 

Un specialist român în cosmologie si mecanică cerească, Florin Diacu, profesor la Universitatea Victoria din Canada, a publicat o carte numită The Lost Millenium ---Mileniul pierdut, tradusă si în româneste. În ea se poate vedea modul în care, în anumite probleme esentiale, istoricii sînt obligati să colaboreze cu geologii si cu astronomii. Pentru toate evenimentele mai vechi, datarea lor, din cauza lipsei calendarelor, se făcea prin referire la diverse alte evenimente, precum cataclisme naturale, cutremure de pămînt, alunecări de teren, eclipse de soare sau de lună etc. Toate neconcordantele dintre modul în care istoricii au folosit aceste evenimente ca referintă si modul în care ele au fost datate de astronomi si de geologi au creat probleme care sînt si azi deschise. Iată numai cîteva exemple în care stiintele grele si umanioarele se află în aceeasi albie. Separarea artificială a exactului de uman conduce la o întelegere fragmentară, locală, deci incompletă, numai una care face apel la integralitatea, deci la universalitatea cunoasterii oferă o întelegere plenară. Traditia ne obliga la fragmentar, numai înnoirea adusă de colaborarea disciplinelor răspunde noilor exigente. Sîntem în plin Proiect al Junimii maiorescienne.

Disciplinele cognitive schimbă relatia stiintei cu umanistica

În luna martie 2011, am fost invitat la un Workshop, organizat de unul din cele mai mari institute de cercetare matematica, Fields Institute din Toronto. Tema acestui Workshop a constituit o premieră. Niciodată pînă acum nu s-a întîmplat ca un institut de cercetare matematică fundamentală să ia initiativa organizării unei sesiuni dedicate relatiei matematicii cu umanistica. Acum, stiintele vin toate împreună. Unii glumesc, spunînd că disciplinele cognitive sînt eticheta sub care se vinde umanistilor un domeniu care altfel i-ar fi speriat, Inteligenta artificială. Fapt este că stiintele cognitive care au luat nastere pe la mijlocul secolului trecut, sub influenta emergentei paradigmei informationale si computationale, articulează în mod organic stiintele naturii, stiintele socio-umane si noile stiinte ale comunicării, informatiei si calculabilitătii. Tot acest conglomerat se unifică iar componentele sale nu se mai pot despărti. Obisnuinta de a mentine ca o polaritate esentială relatia dintre stiinte si umanistică, si-a trăit traiul si ea este împotriva spiritului Junimii, deoarece, atunci cînd Junimea afirmă nevoia legăturii dintre local si universal, nu ne putem limita la aspectul geografic, trebuie să cuprindem întreaga lume a cunoasterii. Localul în cunoastere este un anumit domeniu, un segment al cunoasterii, iar universalul este ansamblul cunoasterii. La această manifestare din luna martie a fost un tablou rar întîlnit anterior. În localul Institutului Fields, unde s-au perindat cele mai mari valori ale matematicii, se găseau acum matematicieni, informaticieni, psihologi, lingvisti, antropologi, pedagogi, semioticieni, filosofi, artisti. S-a înfiintat si o revistă cu titlul ”Matematica, stiinte cognitive, lingvistică”, ]n analogie cu titlul Workshop-ului. Problematica este recunoscută în lumea matematică drept una de o importantă crucială.

 

Globalizarea schimbă relatia localului cu universalul

 

În acelasi spirit, al globalizării cunoasterii, am prezentat, la Sesiunea de Semiotică de la Imatra, Finlada, iunie 2011, conferinta privind semiotica, sub provocarea globalizării, avînd în vedere că următorul Congres International de Semiotică, din octombrie, 2012, a adoptat sloganul Global Semiotics. Insist deci asupra acestei idei, a globalizării cunoasterii, care, împreună cu globalizarea informatiei si a comunicării, are drept consecintă plasarea la nivel planetar a proceselor de creatie si a monitorizării si evaluării creatiei de orice fel. Promovarea acestei noi mentalităti întîmpină deocamdată o rezistentă din partea unei bune părti a intelectualitătii noastre, este greu de iesit dintr-o lungă traditie păguboasă, rutina trecutului apasă puternic, dar aici se joacă în bună măsură spiritul Junimii, care cere deschiderea spre universalitate, asa cum apare ea acum, în conditiile internetului, integrării europene si globalizării.

 

Cum împărtim cultura într-o parte universală si alta natională

 

În vara anului 2011 am citit pe internet un memoriu adresat de un valoros lingvist de la Universitatea de Vest din Timisoara, care îsi manifesta nemultumirea fată de criteriile de evaluare adoptate de instantele de monitorizare a cercetării în disciplinele socio-umane. Nu discut aici legitimitatea criteriilor respective, s-ar putea ca într-adevăr ele să nu fie cele mai adecvate. Discut însă presupozitiile cu care lucrează profesorul din Timisoara, dar pe care le întîlnim frecvent.. Domeniile de cercetare sînt împărtite în două categorii. În prima categorie intră stiintele exacte si ale naturii, matematica, informatica, fizica, chimia, biologia etc., acestea se raportează la universal iar cercetările respective au ca limbă de exprimare cu precădere o limbă internatională. În a doua categorie, intră disciplinele socio-umane, ca literatura, lingvistica, istoria, teologia, domeniul juridic, filozofia etc., în care raportarea nu se mai face la universal, ci la national, iar limba folosită trebuie să fie predominant limba română.

 

Pe cine interesează problemele românesti

 

Se mai adoptă presupozitia conform căreia problemele românesti nu interesează decît pe români si numai în mod exceptional se găsesc unii din afara României care se specializează în anumite domenii românesti, cum ar fi limba română, literatura română, folclorul românesc, istoria românilor etc. Dintre acestia, se recrutează clientela cursurilor de limbă, literatură si civilizatie românească, organizate periodic în România. Această mentalitate este extinsă de unii spre filozofie si spre sociologie, care si ele ar fi marcate de puternic specific românesc, deci cadrul lor de exprimare trebuie să rămînă predominant cel românesc, deoarece si ele se adresează cu precădere specialistilor din România.

 

A-i cere unui istoric să-si scrie un articol în engleză

Ca argument împotriva publicării în limbi internationale se invocă si faptul că în domeniile socio-umane folosirea unei limbi internationale este mult mai dificilă decît în stiintele exacte si nu poti pretinde unui lingvist sau unui istoric să realizeze această performantă. Urmează că trebuie folosit un traducător si totul se complică. Traducerea costă mult, iar verificarea calitătii traducerii, în conditiile în care autorul nu o poate face, ridică mari probleme. Mai este si faptul că necunoasterea limbii engleze, azi limbă folosită la mai toate întîlnirile internationale, face dificilă, dacă nu imposibilă participarea la aceste întîlniri.

 

În ce limbă scriem despre problemele românesti

 

Să vedem ce temei ar putea avea revendicările de mai sus.

Mai întîi, eterogeneitatea domeniilor socio-umane nu permite punerea lor laolaltă. Literatura are un statut propriu, fiind legată într-un mod organic de limba în care ea este scrisă. Celelalte domenii socio-umane nu depind de limba în care sînt scrise, dar se deosebesc în ceea ce priveste natura mai mult sau mai putin românească a problematicii lor. Foarte puternică uneori în cazul lingvisticii sau istoriei, foarte slabă sau absentă în cazul psihologiei, stiintelor juridice sau stiintelor economice, în diferite situatii intermediare în cazul sociologiei. O situatie controversată o are în România filozofia, a cărei problematică este universală, dar căreia unii îi atribuie o importantă componentă românească.

 

Problemele românesti nu pot rămîne prizoniere ale limbii române

 

Traditia a acordat o atentie specială problematicii românesti, dar în conditiile unei slabe raportări a acesteia la universalitate. Slaba comunicare cu lumea, cu alteritatea, a creat obisnuinta de a se studia problemele românesti folosindu-se exclusiv limba română. S-a creat astfel impresia că aceste probleme n-ar putea interesa decît pe români si deci că cercetările relative la ele trebuie publicate aproape exclusiv în limba română. Această mentalitate s-a transmis de la o generatie la alta si iată, ne aflăm acum, la aproape 150 de ani de la nasterea Junimii, în situatia de a relua avertismentul maiorescian, dar într-o variantă contemporană, atrăgînd atentia lumii intelectuale că problemele românesti pot trezi interesul în limbi internationale, în publicatii internationale, cu conditia plasării lor într-un context cultural, stiintific si istoric adecvat. Există multe exemple care confirmă această afirmatie, pe unele le puteti găsi în cartea mea Răni deschise, Ed. Spandugino, Bucuresti, 2011. Emanuel Vasiliu si-a publicat un articol fundamental privind tipologia dialectelor limbii române într-o revistă occidentală, în limba engleză, iar lingvista Alexandra Cornilescu a procedat într-un mod similar. Ar fi de dorit, azi, ca, în domeniul stiintei, să realizăm un echilibru între ceea ce se publică în limba română si ceea ce se publică în engleză.

 

Să ne îndreptăm spre revistele cele mai exigente!

 

Dar atentie! Asa cum Maiorescu, Xenopol, Iorga, Haret, Myller si Lalescu au tinut seama de faptul că la vremea lor centrul lumii culturale si stiintifice se afla în Europa Occidentală, iar limbile de vîrf ale culturii si stiintei erau franceza si germana, azi trebuie să tinem seama de faptul că limba principală de comunicare în cultură si în stiintă este engleza si trebuie să avem curajul de a ne supune cerintelor revistelor de maxima exigentă ale Occidentului american si european, deoarece numai în acest fel putem intra în atentia si beneficia de consideratia celor mai buni specialisti ai domeniului nostru de activitate. Anumiti pasi în această directie s-au făcut, în unele discipline mai multi, în altele mai putini, dar, în general, predomină timiditatea.

 

Cum au gresit Blaga si Noica si la fel gresim azi

 

Blaga nu si-a dat seama că trebuia sa-si publice teoria sa a metaforei si într-o limbă internatională, într-o revistă occidentală, si nici Noica nu a făcut ceva similar cu filozofia sa. Filozofii români au continuat, în cea mai mare parte, să rămînă pedominant locali si în ultimele două decenii, la fel economistii, sociologii, juristii, lingvistii. Asa se face că ocupăm locuri periferice în monitorizările internationale si europene, în contrast cu superlativele pe care ni le acordăm în evaluările proprii, cum se poate vedea în rapoartele de activitate ale diferitelor institute de cercetare si ale universitătilor noastre.

Ne aflăm în prezenta unei insuficiente conexiuni între national si universal, incapabili de a depăsi o traditie păguboasă. De aceea, integrarea noastră culturală în Europa merge încet. Proiectul maiorescian al Junimii continuă să fie actual. Să-i acordăm atentia pe care o merită!