O REVISTÃ SI COLABORATORII EI




                                                                                                                                            Elvira SOROHAN

 

      Nu-mi pot reprima curiozitatea de a rãsfoi reviste vechi. în afarã de alte cîstiguri în informatie, am ascultat pulsul viu, cînd el exista si am încercat sã aflu cine îl induce, spiritul redactorului/directorului, colaboratorii, ori armonizarea lor.

     Experienta de cititor al presei literare românesti, în istoria ei, întãreste adevãrul cã au existat reviste conduse de personalitãti charismatice care, prin inteligentã, culturã si condei plin de talent, si-au subordonat colaboratorii pînã acolo încît numele revistei s-a confundat cu numele directorului. Este cazul „Convorbirilor literare”, al „Literatorului”, „Vietii românesti”, „Sburãtorului” si altor cîtorva. Exemple destule ne spun cã valoarea colaboratorilor poate lãsa în umbrã numele initiatorului revistei, dupã cum prestigiul îi poate situa într-un plan de egalitate cu acesta. însã cazuri de incompatibilitate între acesti doi parteneri, ce conditioneazã succesul unei reviste, sînt de-a dreptul rare, iar cînd existã, e vorba de foi cu viatã scurtã.
     În contextul revuisticii literare din perioada interbelicã, între alte publicatii efemere, dintre care unele au însemnat totusi ceva în viata culturalã româneascã („Vremea”, „Jurnalul literar”, „România literarã”, „Cugetul românesc” s.a.) fie prin programe datorate unor directori de opinie, fie prin colaboratori, se înregistreazã si „Floarea de foc”, apãrutã sub directia lui Sandu Tudor (Alexandru Teodorescu). I-am parcurs paginile în cãutarea adevãrului. Voiam sã vãd în ce mãsurã se confirmã imaginea poetului submediocru conturatã, la unison, de Lovinescu si Cãlinescu si dacã ea coincide sau e contrazisã de ceea ce dãdea conducãtorul de revistã, sporadic apãrutã în anii 1932, 1933, 1936 si abia amintitã în bibliografia finalã a Istoriei literaturii române de la origini pînã în prezent. Confirmarea a venit repede si s-a instalat definitiv dupã lectura articolului program, Prolog pentru ceasul acesta, semnat de Sandu Tudor. începe: „Ne-a biruit gînd curat, gînd bun” si continuã în stil cînd monahal, cînd pãsunist, cu asimilarea între „floarea de foc” si sufletul oricãrui tînãr ce cautã un sens în viatã, în ciuda „decãderii clipei de fatã”, mînat de dorinta de a auzi „cuvîntul statornic, cuvîntul liber, cuvîntul hrãnitor”. Peste toate acestea pluteste „glasul Mîntuitorului”. Gol de idei, exaltare la culme, strigãt pe aceeasi coardã, acesta e articolul director scris într-o frapantã sãrãcie de vocabular. Si este frapantã cu atît mai mult cu cît apare clarã fractura ce desparte posibilitãtile limitate ale directorului fatã de calitãtile colaboratorilor, prea cunoscuti si din paginile altor publicatii ale vremii. Ei sînt: Emil Cioran, Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Acterienii (Arsavir si Haig), Ovidiu Papadima, Camil Petrescu (în interviu), H.H Stahl, Octav Sulutiu (cu versuri), Dan Botta (cu eseu), Paul Sterian. Suficient pentru acreditarea substantei articolelor si pentru a-ti motiva continuarea parcurgerii revistei pînã la capãt. Numai dorinta de afirmare a acestora, foarte tineri atunci, poate explica prezenta lor într-o revistã a cãrei directie e vagã, dacã nu cumva lipseste cu desãvîrsire. Cioran avea abia 12 ani, iar Eugen Ionescu 23, ambii dornici sã-si domine teama de ridicol, cu încredere în sine.
     De altfel, Emil Cioran n-a publicat în „Floarea de foc” decît trei articole (Auguste Rodin, Reflexiuni asupra mizeriei, Individ si culturã) ce îsi sustin preeminenta prin problematica si profunzimea analizei, socotite a fi semnul maturizãrii lui culturale rapide. Asta se întîmpla în primele luni ale anului 1932. Astãzi ele pot fi la îndemîna oricui, mai ales a tinerilor publicisti veleitari, care au nevoie de confruntare cu repere de autenticã valoare, întrucît sînt recuperate în antologia Singurãtate si destin, alcãtuitã de Marin Diaconu la sugestia lui Gabriel Liiceanu.
     Colaborarea lui Mircea Eliade, deja concentrat atunci pe studiile sale de istoria religiilor si pe roman, este cu totul nesemnificativã pentru viata revistei. N-a fost captat decît cu douã articole. Cel dintîi, Pasoptism si umanism, era publicat într-un numãr tematic (Nr. 1, an II, 1933) închinat unei analize a ideologiei pasoptiste. Scrise cu un abia acoperit dezinteres pentru temã, rîndurile lui Mircea Eliade nu aduc nimic nou, de vreme ce bate monedã pe aceeasi idee veche a întîrzierii noastre în culturã si a împrumuturilor fortate, ineficace. Ar fi fost un numãr sortit esecului din pricina poliloghiei indigeste produsã de Sandu Tudor, care umple prima paginã cu „meditatii” pretentios intitulate Prolegomene: Omul negativ si a articolului semnat de Petru Manoliu (Filosofia pasoptistã), cu vãditã intentie a stergerii numelui Titu Maiorescu din istoria culturii. Dupã el, Maiorescu „a mintit lumea” si apoi a dispãrut „asa cum se sterg efemeridele”. Rizibil, dacã tinem cont dincotro vine opinia. Numãrul tematic e salvat de un articol de sociologia raporturilor între clase, semnat de H.H. Stahl, de o fisã documentarã despre J.J. Rousseau alcãtuitã de Horia Stamatu si, mai ales, de consideratiile interesante si astãzi ale lui Eugen Ionescu, acoperite de titlul Originalitate si pasoptism. Consideratiile lui despre romantismul românesc, dincolo de cîteva salturi caracteristice, sînt substantiale, atît la nivelul ideilor generale despre ceea ce e poezia si expresia ei originarã, cît si despre influente si actiunea lor, mãsuratã sau nu, în istoria literaturii române. Preferã, evident, influentele incitante care au „servit la ridicare, nu la acoperire” a originalitãtii. Nu e cu totul lipsit de adevãr jocul privitor la Alecsandri, perceput ca „român în Franta si francez în România”, „vãzînd româneste în Franta si frantuzeste în România”. Ca si prietenul sãu Cioran, Ionescu îl ridicã pe Eminescu în capul scãrii valorilor postpasoptiste. în multimea de subordonãri la influente, Eminescu îi apare ca un miracol, dovedind cã „un poet român poate subordona si depãsi perspectivele strãine”. Fatã de contemporani, pãstreazã tonul luat în analizele tot aici publicate. Articolul în discutie se închide cu verdictul cã Arghezi rãmîne un baudelairean, iar Ion Barbu un mallarmean. Ambitia sintezei nu e modestã: de la Alecsandri – la Ion Barbu.
     Dacã astãzi revista „Floarea de foc” meritã sã fie readusã în actualitate, e pentru cã în paginile ei, în general sãrace, stau închise cele mai multe dintre exercitiile critice pe literatura contemporanã (poezie si roman) adunate de Eugen Ionescu în mult discutatul volum Nu, scos la editura Vremea, în 1934. De retinut cã în revistã au apãrut fragmente din ambele secvente ale volumului: din tripticul Arghezi – Barbu – Camil Petrescu si din „fals itinerar critic”, dar nu si articolul, mai sus amintit, din care, tocmai de aceea, am extras ideea. Nimeni n-a spus si nici n-a gîndit, dar cu un oarecare efort de imaginatie care prelucreazã esenta, putem sã bãnuim cã în aceastã exhibare a inteligentei si în mobilitatea tînãrului ipostaziat în atîtea roluri se istovea trecãtorul Momus al criticii, promitînd nasterea marelui dramaturg. Numai cineva care avea de gînd sã facã exercitii critice din capriciu, dar cu o mare, de nimic zdruncinatã încredere în sine, ca orice inteligent capabil de autoironie, putea sã înceapã un articol astfel: „Criticul e un animal stupid”. Care tînãr critic de astãzi, abia trecut de douãzeci de ani, ar lãsa deoparte interesul personal sau de grup si ar scrie despre criticii literari, toti mari, si toti în viatã: „E întristãtor, Domnule Manolescu, e jenant, Domnule Grigurcu, e plictisitor, Domnule Simion. Cît despre dv. Domnule Alex. Stefãnescu, nu prezentati nici un persicol pentru cã stim cã nu puteti surprinde filiatiile...”, asa cum scria Ionescu atunci (despre: Cioculescu, Cãlinescu, Perpessicius, Pompiliu Constantinescu)?
     Fugã declaratã de cabotinism, cu o autoanalizã condusã de ideile lui Kierkegaard, acesta e continutul articolului Cumpãnã semnat de Arsavir Acterian, al cãrui condei destul de sigur se încerca si într-o recenzie la Elegii pentru fiinte mici, de Eugen Ionescu. Surprinzãtor de actuale observatiile lui Haig Acterian (Spectacolul în vremea noastrã) despre pierderea publicului de teatru în favoarea cinematografului. Dar, „teatrul n-a pierit”, încheie el.
     Nu vor însemna nimic numele pentru totdeauna îngropate în paginile acestei reviste, autori de versuri anoste, de atacuri dezgustãtoare (cum este unul care îl privea pe Lovinescu), de false lecturi la Eonul dogmatic al lui Blaga, cãruia i se reprosa ceva ce recenzentul n-a înteles. Lovinescu si Blaga au rãmas, detractorii mediocri NU.
     Rãsfoind revista „Floarea de foc” m-am întors la volumul Nu. Rãsfoind revistele vechi si cãrtile asisti plin de întrebãri la spectacolul revuisticii literare contemporane. Care dintre ele va mai tãinui un nume ca al lui Eugen Ionescu, încît sã fie redeschisã dupã sapte decenii sau un secol?