Arsavir Acterian. Jurnalul unui filosof timid
Citind eu zeci de jurnale de scriitori, am putut intui că există jurnale care acopăr adevărul intim al fiintei autorului si altele care, dimpotrivă descoperă, dacă nu tot, oricum foarte mult din ceea ce se poate numi adevărul personalitătii. Jurnalul lui Arsavir Acterian (1929 –l945 / 1958 – 1990), face parte din ultima clasă, ceea ce asigură calitatea, atractia si profitul imens al lecturii. Profitul fiind dublu, de cunoastere si învătare să compari, cinstit, ce a fost formatia solidă a unei generatii, cu ceea ce sînt epigonii de astăzi, neobositi în laude strict reciproce, grăbiti să se facă „vizibili „pe maculatură cu valoare temporară, incapabili să mediteze mai serios asupra miracolului existentei. Papagali care nu stiu decît o propozitie enumerativă rostită mecanic, cît mai des, cu numele a trei-patru amici, nesocotind restul. Cum era de asteptat, interesul mi-a fost trezit de ceea ce stiam despre Acterieni din Jurnalul unei fiinte greu de multumit, rămas de la Jeni, dar si de volumul Privilegiati si năpăstuiti (1992), în care l-am descoperit pe apolinicul Arsavir, foarte atrăgător prin cultura si prin rafinamentul stilului, pe măsură. Un intelectual fără încetare uimit de miracolul accidental al venirii si vietuirii lui în lume, acum si nu altă dată, aici si nu aiurea. Si acest volum amintit este tot un fel de jurnal, un „joc secund al memoriei”, în bună parte cuprins în acest ultim jurnal, cu discontinuităti, însă cu o exceptională coerentă a discursului, în partea de reflectie intelectuală a însemnărilor, cum rar se întîmplă cu jurnalele. A apărut postum (2008), la mare distantă temporală după disparitia autorului, cu două inspirate, complementare „Cuvinte de întîmpinare” semnate de Bedros Horasangian si Florin Faifer. Ambii l-au cunoscut pe Arsavir Acterian, au dialogat cu el, încercînd să pună în armonie omul oral cu cel care si-a scris jurnalul. Numai eticheta de „Oblomov muntean”, pusă de Horasangian, cu toată deplasarea geografică si de mentalitate, în consecintă, nu prea se lipeste pe profilul uman pus sub lupă.
Citim în cele peste 500 de pagini un bogat autoportret spiritual, scris cu o rar întîlnită modestie, reprezentînd generatia de aur a culturii noastre, în parte sau numai temporar pierdută, pînă au izbutit să se afirme într-o lume neconfiscată de ideologia comunistă. Ceea ce m-a tulburat cel mai mult, strict subiectiv, e că am recunoscut în Arsavir Acterian, la modul virtual, un filosof existentialit ratat. Mai interesent e încă gestul de a-si fi refulat această înclinatie vădită în paginile supradatate cu zilele anilor 1932. Absenta cronică a vointei de actiune are pe revers vointa puternică de a-si anula orice ambitie într-un mediu de ambitiosi cu îndreptătire, cheltuindu-se, în schimb, într-o generoasă laudă a congenerilor de la Criterion, risipită în însemnările repetate pe întinderea unei jumătăti de secol. E ca si cum el s-ar fi realizat prin ei compensîndu-si timiditatea anxioasă, reticenta de a se face celebru. Mostenise inteligenta tatălui si temperamentul hipotonic al mamei. Acest armean a fost un bun român, care nu stia armeană, în schimb era un strălucit, pînă la subtilitate, mînuitor al limbii tării în care s-a născut si a trăit, „Ospitaliera Românie”, cum singur a scris. Sintetizînd toate frazele răzlete despre contemporani, un cititor interesat de profilul total, poate recompune pretioase eseuri, pline de impresii si date exacte noi, de mare relevantă, despre Constantin Noica, Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Petru Comarnescu si, Nae Ionescu, Istrate Micescu, profesorul lui de Drept civil, Mircea Vulcănescu, Constantin Fîntîneru, Emil Botta, Sergiu Al. George, Dinu Pillat si altii. Dintre clasici, Eminescu e pentru el valoarea supremă, răscolitoare. A citit literaturi întregi si zeci de jurnale ale scriitorilor, însă cu nimeni nu s-a simtit îngemănat la fel cum s-a întîmplat cu Eminescu. „Fiece vers eminescian – se confesează Acterian – îmi vorbeste sufletului parcă mai emotionant. Le transcriu aici cu sentimentul că tîsnesc din mine, într-atît de viu mă regăsesc în ele”. Si transcrie, în întregime, Trecut-au anii si Odă în metru antic. Un fel de „în loc de..”. ceea ce ar fi spus el, fără metafore, însă exprimat esential. Prietenul său, H. Siruni l-a tradus pe Eminescu în armeană, iar ceea ce a scris el despre Eminescu, în 1969, nu i s-a publicat, desi „avusesem grija să mă cenzurez”, mărturiseste descurajat. Tristetea lui boemă nu-l lasă niciodată să se revolte. Nu numai că afli lucruri noi, însă de multe ori justetea opiniilor lui Acterian, cel care i-a văzut de aproape pe contemporani, ca prieten, îti zdruncină părerile făcute din lecturi. Vezi că ceva trebuie amendat. Era maestru în arta caracterologiei, fără să-si fi închis ochiul critic. E o lume culturală de o eminentă calitate ce nu s-a repetat si nici promisiuni că se va întîmpla în viitor nu sînt. I-a făcut plăcere lui Acterian să reproducă ceea ce Geo Bogza a spus despre generatia lor: „Ce fel de intelectuali români vor mai sta fată în fată cu intelectualii celorlalte neamuri, în deceniile ce vin?”
Jurnalul, nu este unica, dar este principala operă a lui Arsavir Acterian. Vocatie de familie? Citim în el o confesiune, cu bune pagini de filosofie existentialistă, ce desemnează numai suprafata intelectuală a autorului, bănuind noi ce a rămas în genunile spiritului frămîntat de constiinta că viata e o sală de asteptare ce nu are sens, predestinată fiind mortii. De aici, poate, find dedusă si gratuitatea efortului de a stărui în filosofarea pe teme existentiale a acestui introvertit,,anonim atlet al absolutului” bîntuit de angoase, după ce a mai dezghiocat si importanta notiunii de vid în budism. Fărîme din mirările si meditatiile de tinerete se reîntîlnesc, marcate fiind de noile, nemeritatele experiente de viată si în partea a doua a jurnalului din perioada postbelică. Oriunde ai deschide Jurnalul constati recurenta ideilor ce fac substanta meditatiei, la început ca neliniste aproape redundant reluată, iar către final, frazele scurte, pe aceeasi temă sînt scrise în nota resemnării accentuate. Oricum, jurnalul i-a fost refugiu si scop, un răspuns la nevoia de singurătate si de „gimnastică spirituală” exersată într-o educată (sau temperamentală?) disciplină a tăcerii. E un testimoniu rămas să fie singura urmă completă a unei vieti intens îngîndurate, topite în cerneală, trăită fără vanitate, ca pentru „întelegerea sinelui, care e prima conditie cerută pentru ca o persoană să se poată face înteleasă alteia, relevîndu-i-se”. Îsi gîndea, deci, jurnalul ca operă publicabilă, trimisă întelegerii de către cititori. Uită că pe prima pagină, acoperită la 22 de ani, voind să nu-si refuze mărturia vietii, programa să oficieze scrierea jurnalului „într-o intimitate care să nu fie violată de orice ochi neprietenos”.
Desi frustrat de libertate, în două rînduri, Acterian a depăsit cu discretie si calm nebunia vremurilor si „crasa banalitate” a existentei, cum ar fi spus Alexandru Dragomir, un apropiat al surorii sale, însă deloc amintit în contextul jurnalului, în mereu îndurerata evocare a inteligentei Jeni. Gîndind ca si Sănduc, elev al lui Heidegger, în februarie 1990 Acterian nota, în cascadă, trei propozitii ale filosofului german: „De ce există fiindul si nefiindul?”, „Toată filosofia mea este una a întrebărilor”, „Filosofioa este o nebunie”. Cunoscînd aceste auspicii si alte comentarii făcute sub aceeasi dată, către sfîrsitul jurnalului, nu mai cauti explicatii la renuntarea de a-si mai cravasa spiritul ca să mai filosofeze, pe teme de metafizică, în speranta atingerii absolutului. Pînă aici însă drumul e lung, de ani si decenii de căutări zadarnice, neputincioase.Frazele renuntării, pline de preteritii, rescriu vechile mirări. Vorbind la trecut, paradoxal, le reactualizează, cu tot cu gradul maxim al disperării, care a fost gîndul sinuciderii. A gîndit, dar n-a fost apt să urmeze calea samuraiului. Constientizarea mortii nu era decît un act de igienă mentală. Vorbind despre moartea lui Mishima, prin sepuku, nota: „Niponismul acesta e ceva ce poate merită admiratie, dar este străin felului meu de a vedea”.
Publicarea unor fragmente de jurnal, cînd abia trecuse de 25 de ani, într-o revistă a prietenului Lucian Boz, a primit o lectie dură din partea lui Petre Tutea, „geniul verbal al generatiei”. Tot atunci a primit îndurerat si filipicele lui Eugen Ionescu, cel care, după ce îl îmboldise să publice cîte ceva din însemnările zilnice, îi acuza „aiurelile” din „jurnalul unui dezaxat”, si din publicistica delirantă influentată de pacifismul lui Gandhi. După o jumătate de secol, în 1982, se vedea aproape lecuit de obsesia absolutului, fără să fi renuntat la admiratia pentru Kierkegaard, adesea amintit în jurnal si, în consecintă, la convingerile si mirările asupra existentei, la anxietatea si disperarea în fata necunoscutului. Retusîndu-si, tot în l982, eseul despre Mirare îsi constată inflexibilitatea consideratiilor vechi. „Ceea ce înseamnă – scrie Acterian – că n-am făcut nici un pas centrifugal fată de trecutul meu spiritual; n-am evoluat, n-am progresat. Aceeasi viziune despre viată si lume din adolescentă pînă azi”. Aceleasi gînduri si sentimente, de la care nu abdică, dimpotrivă, le subsemnează constant. Rămîne, asadar, fidel mirărilor existentiale din tinerete, lecturile agonisite si reflectiile l-au întărit în sinele său, exponent de bază al lumii interioare bine conservate si atunci cînd ruina fizică începe să-l îngrijoreze. Dacă cineva ar face un index de termeni: absolut, existentă, viată, moarte, mirare, absurd etc. ar constata frecventa lor relevantă pentru substanta gîndirii sobre si modeste, suferinde din pricina lipsei dorintei de afirmare si notorietate. Ca substantă intelectuală, coerentă a discursului si stil, asa cum o arată ceea ce s-a publicat pînă acum, personalitatea lui Acterian îsi legitimează încadrarea în generatie. El însusi se situa în interiorul ei. Indiciul îl avem în frecventa persoanei întîi plural (“noi sperăm, desi stim...), atunci cînd vorbeste, retrospectiv, „de generatia cu stea”.
Scrierea jurnalului a fost pentru Arsavir Acterian un balsam, ca si lecturile, plăceri răpite în cei nouă ani de detentie, asupra cărora se abtine să scrie. Doar cîteva aluzii. Incipitul la,,Jurnalul unui lenes”, e simplu: „Scriu ca să fac ceva”. Scrie ca să compenseze inactiunea, speriat că „microbii de spleen” i-ar inhiba cu totul vointa. Topite în cerneală, gîndurile vor supravietui fiintei trecătoare. Avea pasiunea jurnalelor, citise o întreagă bibliotecă cu astfel de însemnări lăsate de scriitori si filosofi, care nu erau nume oarecare. Începe cu Journal des Goncourt, continuă cu Stendhal, Amiel Novalis, Léon Bloy, Julien Green, Eugen Ionescu, pictorul Pallady, Strindberg, Jacques Borel, Mircea Eliade etc. Îsi reciteste si propriul jurnal reflexiv, subsemnînd la tot ce a gîndit în anii tineri. Nu se dezice de nimic. Jurnalele altora le aminteste si le comentează calitatea, părînd că, subînteles, se confruntă, că îsi anulează îndoiala asupra utilitătii jurnalului, găsindu-si un punct de sprijin ca să continuie, să se dăruiecu totul acestui mod de a scrie nu ceea ce face, ci ceea ce gîndeste, ca pentru sine. Gîndeste mult, dar scrie putin temător că dizertatiile lui ar putea să cadă în ridicol. Nu-l încurajează nici prietenul Costică Fântâneru cînd îi comunică opinia lui despre ceea ce ar fi trebuit să fie un jurnal, o „capodoperă de interes” pentru cititor. Cel care-l scrie trebuie să fie si poet si filosof, romancier si dramaturg la un loc, asa încît expresia vietii sale să fie a oricărei vieti. Judecă critic exigentele, se distantează mai ales de ideea jurnalului ca literatură, pentru că a scrie frumos deformează sinceritatea. Nu ia ca petitie de principiu ceea ce-i spune prietenul si totusi, dacă punem cap la cap fragmentele de meditatie existentialistă s-ar articula un lung text poematic, nu atît prin formă, ce-i drept, cît printr-un lirism grav si repetitiv al ideilor. Există, deci, cîte putin din toate, filosofie, poezie, dramatism interior, în paginile de autoscopie. Măcinat de îndoieli asupra a ceea ce este ori ar trebui să fie un jurnal, încă din tinerete face din asta o problemă de constiintă si desfăsoară o întreagă cazuistică asupra acestui gen de scriere. Nu crede în formula jurnalului ca literatură, însă citeste, cu un anumit interes, Jurnalul falsificatorilor de bani, spre a vedea cum pot să se implice astfel de note într-o compozitie romanescă si retine de aici o singură pagină, cea în care personajul cuprins de toropeală se plînge că nu poate face nimic. De-a lungul Jurnalului face o teorie a jurnalului, sedimentată într-un eseu en miettes despre acest tip de scriere, după el nonliterară. Si dacă mai multe fragmente eseistice există între aceste însemnări zilnice, merită să fie amintit eseul despre Sestov. În continut este un panegiric al gînditorului rus care, asemenea lui Acterian, „preferă filosofia profesiunii de avocat”. Înzestrat cu o sfredelitoare luciditate Sestov pune în lumină angoasele, îndoielile si „vointa iluzorie de libertate”, aceleasi idei ce frămîntau generatia criterionistă.
Jocul natural, nestudiat, al îndoielii asupra necesitătii de a scrie un jurnal se întinde pe durata a decenii de însemnări. E un fel de laitmotiv provocator, conditionînd continuarea. Din el se pot deduce trăsături statornice ale personalitătii simultan autodefinitorii pentru ceea ce este propriul jurnal, paradoxal insistînd pe lipsa ambitiei de a lăsa o operă, ambitie obsesivă pentru Noica, de exemplu. Cîteva fraze din jocul amintit sînt ilustrative si pentru plasticitatea expresiei. „Stiu că e caraghios să-mi însemn viata. Parcă m-am transformat într-un instrument de scris, prin care se scurge viata prefăcîndu-se în slovă. Trebuie să trăiesc mult, să scriu putin (s.n.)”. La o săptămînă distantă – tot la 25 de ani – cu aparentă nonsalantă, jocul îndoielii naste o nouă convingere: „Se vede că obiceiul jurnalului nu mi-a intrat în sînge. Lipsesc din el vreo cinci zile.... Trebuie să fii liber ca să te contempli în voie. Ce-ar fi să nu-mi mai scriu jurnalul? N-ar fi nimic. Cum nimeni si nimic nu mă solicită însă, de ce n-as
scrie?”. Profund originală este întelegerea jurnalului ca o contemplare a dimensiunilor sinelui, ori „rezumat al vietii” unui contemplativ inactiv, o viată cîntărită zilnic si nu fără severitate lucidă. Urmărit mereu de gîndul inutilitătii scrisului, face mereu ceva util: „Gîndesc uneori – deseori – că ceea ce fac e inutil... Dar înclin uneori să cred că, parcă din toate cele ce am făcut, fac si as fi putut face, aceste notatii de jurnal, făcute întîmplător, pot contine mai multe semnificatii, cînd nu te multumesti să-ti trăiesti viata pur si simplu... La drept vorbind, chiar si scrierea unui jurnal face parte integrantă din viată, tainică în toate dimensiunile ei”. Nu înseamnă că această frază ce pare să însumeze un răspuns la sentimentul inutilitătii va adormi cu totul neîncrederea. E numai o frază de interval ce pune în evidentă faptul că avem de a face cu o îndoială metodică, totdeauna fecundă. Desi constată inanitatea actiunii ca formulă de acceptare a neputintei de a fi altfel, contrariant, Acterian se lamentează de lenea care, dimpreună cu modestia îi anulează ambitia notorietătii, rămînîndu-i doar calmul contemplatiei. Însă starea de contemplatie e numai aparent inactivă, e uneori darul unei inteligente de a medita cunoscător asupra sinelui si nu mai putin activă în cunoasterea adîncă, întelegătoare, a celor din jur.
Nimeni din generatie n-a realizat portrete în miscare mai vii si mai obiective despre comilitonii din elita Criterion, cum a reusit Acterian. Contemplativitatea e la el o formă sui generis de activitate a spiritului, destul de sagace în observatie si de mare precizie în expresie. Rareori face trimiteri la aspectul fizic al contemporanilor. Dacă ele sînt, privesc fie pe cei ce nu i-au fost simpatici din punct de vedere al caracterului înfumurat (vezi Ion Marin Sadoveanu), fie sînt observatii melancolice despre decrepitudinea fizică a prietenilor ajunsi la senectute, la disparitia cărora asistă, îngrijorat de ceea ce va fi sfîrsitul său. În toate meditatiile repetate despre teama de moarte se dizolvă ideea versului eminescian preferat: „Iar timpul creste-n urma mea... mă-ntunec”.
Prietenii din tinerete, a căror evolutie o consemnează fără invidie, si admirativ si critic, sînt un fel de personaje ale Jurnalului, uneori mai vii decît ni se înfătisează autorul însusi, martor umbrit de cariera lor culturală de notorietate publică. Prietenii fiind pentru Acterian alesii, trăsăturile de ordin caracterial sînt putin relevate, ca si conduita socială. Îl interesează valoarea cardinală, definitorie a spiritului, cea care i-a impus, aici, în Franta sau America. Urmăreste pînă la capăt destinul celor cărora le-a supravietuit.
Este meritul celui de al doilea prefatator al Jurnalului, Florin Faifer, el însusi un portretist, de a fi ales, cu fin spirit selectiv, mărcile distinctive puse de Acterian pe profilurile umane, atît de numeroase, din lumea lui. O galerie de elită. De altfel, despre un promitător intelectual al generatiei (Stelian Mateescu), apreciat de Nae Ionescu, dar ratat în contextul post belic, publicase si Florin Faifer un medalion, scris cu talent, în volumul de eseuri Pluta meduzei, completînd valoric povestea tulburătoare spusă în Jurnal. Alături de Mateescu, pe „corabia cu ratati” se plasa si autorul Jurnalului. În ierarhia lui Acterian, galeria s-ar putea deschide cu Eugen Ionescu. Tot ce scrie despre autorul Rinocerilor se explică printr-o perceptie interpersonală, dedusă si din corespondenta citată fragmentar în Jurnal. În conditiile acestei speciale capacităti de
consonantă afectivă, Acterian intuieste trăsătirile inaparente ale personalitătii prietenului, calităti spirituale si umorale transferate involuntar în operă. Valoarea si evolutia acestui prieten – poate o alteritate ideală? – pare să-l fi preocupat chiar mai mult decît destinul lui Cioran, Eliade sau Comarnescu, desi nu i-a neglijat. Pentru Ionescu găseste în biografie explicatii ale psihologiei si reactiilor lui. Cu asta poate începe compunerea unui profil în mozaic, cvasicomplet, o biografie interioară in nuce, observată dinafară de un psiholog de mare finete analitică si stăpîn pe cuvînt. Acest profil se poate asambla din cele aproape cincizeci de însemnări despre originalul autor al eseului Nu. Citez cîteva secvente din motivul că totul este de retinut pentru biografia scriitorului: „Ceea ce au fost sîmbure si episoade de tragedie în viata lui Eugen Ionescu – sărăcia, despărtirea părintilor, o anume sentimentalitate contrariată, o candoare călcată de semeni în picioare si o violentă împotrivire structurală fată de anume forme tiranice de viată, precum si o propensiune spre glumă si sarcasm prin reducerea la absurd a unor situatii sau prin cuvinte de spirit ce erau de fapt niste jocuri de cuvinte caraghioase – s-au încorporat pînă la urmă, în circumstante favorabile, într-o operă de răsunet mondial, Eugen Ionescu stiind, cu un instinct de artă sigur, să îmbrace ademenitor si convingător un material psihologic si anumite intuitii spirituale revelatoare...”. Uneori i se pare că Ionescu a scris ceva ce el, Acterian, a gîndit, dar n-a scris. Aderenta este totală. Luciditatea se disolvă în sentimentalism atunci cînd notează impresia despre un testimoniu cutremurător lansat de Eugen Ionescu, un fel de
„ autobiografie fizică, psihică, metafizică si spirituală cum nu s-a scris pînă acum în chip deschis si fără reticente, fără ascunzisuri...”. Îi completa astfel scurta, esentiala biografie spirituală în 1988: „Am citit La Quéte intermitente de Eugen Ionescu, o carte pe care as subsemna-o aproape integral, poate cu excluderea jocurilor de repetitii ce caracterizează o parte din scrisul lui Eugen,nu lipsite de sens si elocintă, făcînd chiar farmecul plin de tragism al viziunii ionesciene, care pendulează între comic si răscolitoare dramă. E într-un fel mărturia testamentară a autorului lui Nu din prima junete”. Îsi aduce aproape prietenul continuînd cu o adresare în stil epistolar: „Dragă Eugen,... citindu-te m-am simtit [de] asemenea – dacă nu chiar la un loc cu tine – pradă acelorasi griji si nelinisti, acelorasi angoase si obsesii ale mortii ce nu-mi dau pace... Mă bucur că tragicomedia vietii mele e pe sfîrsite”. Si acum, la senectute, îl recunoaste pe Eugen cel din 1931, cu care adesea stătea la taifas: „Eugen – minunat de verde sinceritate. Fată de el, fată de lume”. Si asta nu e tot ce se spune. Profilul se completează treptat, dar nu se schimbă.
Mi-ar fi plăcut să scot din magma însemnărilor în special figurile lui Petru Comărnescu, „sufletul si organizatorul asociatiei Criterion”, „fecund articlier”, „torent de cuvinte nu prea mult zicătoare”, Cioran în ale cărui mirări existentiale cogitativul Acterian se regăseste, ca si în admiratia comună pentru Eminescu, sau Emil Botta si el văzut de Acterian ca unul dintre cei mai mari poeti români. Mai sînt si multi altii care, prin opera si proeminenta lor în miscarea culturală, tind să pună în umbră personalitatea autorului Jurnalului, ce n-a reusit să iasă din mărturisita stare de mirare. El pare să se retragă modest în umbra lor, părînd că se simte motivat să trăiască hrănit de notorietatea lor, consemnată admirativ,pînă la uitare de sine. Ultimele rînduri ale Jurnalului scrise în 1990, cu sapte ani înainte de sfîrsit, confirmă impresia. Ele sînt o apoteoză la „figura cu adevărat genială care a fost pentru mine, ca pentru atîtia altii, făptura minunată a lui Mircea Vulcănescu”. Orele petrecute cu el „parcă mă purificau sufleteste si mă înăltau spre cerul christic”. Disparitia absurdă a acestui prieten a mai adăugat cîteva cugetări la eseul despre Mirare pe care toată viata l-a migălit Acterian, găsind că aceasta îl exprimă plenar. Te miri de toate, că te-ai născut, că mergi, că gîndesti, că scrii si sfîrsesti prin a te mira că te miri.