DAMNAREA CĂRTURARULUI

                                                                                                                                              Elvira SOROHAN

 

       Caracteristica performantă, constitutivă, a lui Călinescu a fost spiritul, cu imensele sale rezerve de disponibilităti culturale, imaginative, adaptive, conditie a rezistentei active într-un climat permanent provocator. Totul poate fi modificat prin spirit si entuziasm, credea el, restul e hazard. „Spiritul e un fenomen adăugat” sau nu, la opera sculptorului, pictorului, muzicianului si literatului deopotrivă, cînd e vorba de creatie artistică. În sens larg cultural însă, spiritul păstrează valorile cîstigate prin lectură, folosindu-le apoi ca paradigme în actiunea sa în aria culturii. După al doilea război mondial, criza culturii provocată de proletcultism i-a creat lui Călinescu tensiuni ale spiritului atît de plastic si variat modelat, de asemenea, de spirite alese. Nefericirea lui de a trăi în două epoci cu ideologii generale diametral opuse e sporită de înclinatia de a nu fi total de acord cu nici una dintre ele. Cu precădere însă, a probat o rezistentă, cînd tăcută, cînd disimulată, fată de cea marxistă, exclusivistă. Într-o istorie a comunismului scrisă cu maximă obiectivitate, de o minte lucidă, Călinescu e victima torturată si spiritual si moral. A rezistat prin forta spiritului, neînfrînată de presiunea elementarului. Stăpînea foarte bine teoria generală a ideilor si filosofice si morale si sociale, care nu era a nici unui partid, dar ideile lui se organizau, conform vocatiei, pe terenul artelor si al culturii, în general.
Călinescu a avut ideologia lui, de la care n-a abdicat, de aici viziunea, sunetul propriu al cuvîntului, originalitatea si farmecul, atît de incomode, încît l-au predestinat si admiratiei si damnării din admiratie. Natură paradoxală, din motive diferite, receptarea lui. Conceptul de ideologie pentru el, ca estetician, se conformează plecînd de la artă spre „orice manifestare culturală care e ideologie”, cum scria în 1944, în articolul Psihologii profesionale, cînd presimtea alterarea reductionistă a termenului, îsi păstra consecvent conceptia despre ideologia artistului devenită creatie. Or, ideologia nu se formează decît prin cultură, iar consistenta operei de artă, dialectic, e dată de ideologia ei. Conceptia lui Călinescu era implicată si în pagina a doua, „Litere si arte”, o insulă de calitate în continutul general al ziarului „Natiunea”, condus de el. Era oficiosul Partidului National Popular (denumire nouă pentru Uniunea Patriotilor), al cărui membru era si Călinescu. Ei bine, exact această pagină era contestată, de pe pozitiile materialismului dialectic, de studentul Vicu Mîndra, încredintat de infailibilita­tea acestei ideologii, în articolul: Un buletin de scoală veche, publicat în revista „Flacăra”, în primele zile ale anului 1948. În orizontul îngust al deja îndoctrinatului V.M., crud ca forma­tie si condei, era criticabilă tocmai pagina de cultură a ziaru­lui „Natiunea”. Semnau, acolo, articole de nivel: A. Marino, Al. Piru, Dan Petrasincu, Ovidiu Papadima, Silviu Iosifescu, D.I. Suchianu, Valeriu Ciobanu, Octav Sulutiu s.a., toti de formatie culturală solidă. V.M. îl ataca pe director, care, „cu îngă­duintă nevinovată în aparentă, care s-a dovedit dintr-o dată in­amic”, Călinescu a acceptat să publice articole de istorie lite­rară, fără ca autorilor să li se ceară „aplicarea metodelor sti­intifice cu armele materialismului istoric”. Autorul unei astfel de acuze înlocuia conceptul general de ideologie, căruia i se pot subsuma ideile unei perioade istorice, în diverse domenii, cu marxism leninismul, sub cenzura căruia trebuiau supuse ideile oricărei epoci culturale. Marxismul, ca ideologie a partidului co­munist, era pentru el un fel de fac totum. În fata acestui unic „tribunal” trebuind aduse toate operele trecutului.
Pagina în discutie, din „Natiunea”, e blamată pe motiv că ar avea „pozitie ostilă” fată de orientarea nouă impusă artei, contribuind la „mărirea confuziei ideologice” în care se află unii intelectuali. Astfel de acuze, de nu era prestigiul lui Călinescu, recomandau colaboratorii, dacă nu închisorii măcar an­chetei politice, cum a si făcut, printre cercetători, acest V.M.. la Institutul de Istorie literară si Folclor. Îsi trata, acest V.M., Profesorul cu bunăvointă perfidă, prin formula intrată în tactica inchizitiei comuniste (Profesorul va refuza să-1 exa­mineze la Universitate, ca să nu fie acuzat de părtinire), atunci cînd scrie: „Noi (sic!) stim că d. prof. G. Călinescu a făcut în ultima vreme progrese” si „lectia” continuă. E scrisă de el sau nu, oricum morala e mediocră în stil si fanatică în idee. Se presupune că în spatele semnatarului stăteau îndoctrinatii la scoala cominternului, cei care desemnau din umbră „linia”. Însă, stiindu-si cota valorică, Profesorul îl provoacă la duel pe impro­vizatul critic. Călinescu se apără inteligent, cu un umor abia retinut atunci cînd a găsit argumentul zdrobitor. Superior în ton, cu răbdare de culturalizator în ale esteticului, cum în general era Călinescu atunci în aria publicisticii, scrie Un răspuns magistral. Pe motivul că-i ataca pe politruci cu armele lor, desfiintîndu-i si mental si cultural, articolul n-a putut intra în antologia Gîlceava înteleptului cu lumea (II), alcătuită de Geo Serban, publicată în 1974.
Călinescu intră ironic în jocul polemic, lăsînd să se în­teleagă că l-ar crede pe adversar, cînd spune că nu-si aruncă Profesorul de cealaltă parte a baricadei. Cu această formulă de captatio, Călinescu ocolea riscul de a se opune frontal opiniilor plecate din tabăra marxistilor. Cu aceeasi strategie retorică, amînă punerea la punct a problemei acuzate, cum că în pagina ziarului „Natiunea” se vorbeste numai de literatura trecutului, ca întoarcere la istoria cărtii. Călinescu nu răspunde direct semnatarului. Întîi generalizează, nu întelege „dispozitia ere­tică a unor tineri, care spun: ce ne interesează scriitorii de ieri si chiar cărtile?”. Îsi pregăteste terenul pentru atac prin exagerare: „Asta e curată neseriozitate si ar trebui să ducă la arderea bibliotecilor”. Imediat, aruncă în polemică ar­gumentele luate din tabăra adversarului. Este imbatabilă această tehnică a retoricii clasice, utilizată, cu succes scontat, încă din vremea Senatului vechii Rome. Cum se poate, începe Călinescu spulberarea lui V.M., ea un tînăr să acuze întoarcerea la cartea clasică, tocmai cînd, cutare căpetenie de partid, „face sfortări de alfabetizare a poporului, cînd căutăm alua pildă de la Uniu­nea Sovietică unde bibliotecile… sînt puse la îndemîna tu­turor, se află printre noi rătăciti care să protesteze împotriva rafturilor prea vechi ale bibliotecilor”. Dacă biblioteca e de­pozitarul culturii trecute, se miră Călinescu, „As vrea să stiu cum e cu putintă să fie azi un tînăr oarecare marxist, dacă raf­turile vechi n-ar fi păstrat operele, cronologiceste vechi, ale lui Marx, si cum poate să facă critică gheristă, fără cărtile vechi ale lui Gherea?”.
Găseste Călinescu prilejul, în ordinea logică a problemelor pe care polemiza, să întoarcă pe dos, împotriva oponentilor, re­prosul ce i se făcuse, că se ocupă de figuri istorice fără tangen­te cu ideologia comunistă. Era anul cînd era criticat din toate directiile. I se pregătea ceva si pentru că publicase articolul poematic 1948. În acelasi articol de răspuns folosea anafora, ca figură de stil, spre a-si ritma teatral frazarea: „Ce mă interesează – zice unul – d-na de Stael în anul 1948? Atunci ce mă interesează în 1948 revolutia franceză din 1789? Ce mă interesează lupta pentru popor din 1821 a lui Tudor Vladimirescu? Ce mă interesează în 1948 oamenii de le 1848, Bălcescu, Kogălniceanu etc.? Absurditatea sare în ochi”. Trimite împotriva lui V.M., ca pentru a-l initia, strivitorul exemplu al Rusiei: „Rusii – scrie el – fac editii din Puskin… traduc pe Balzac, studiază pe Belinski, scriu istorii ale literaturii ruse, tipă­resc si admiră pe Tolstoi. La noi s-a tradus de curînd din Gogol, Lermontov etc.”. Si atunci, logic, „cum poate o publicatie progresistă – adică „Flacăra” – întemeiată pe materialismul istoric si dialectic, care trebuie să stie că un critic marxist studiază conditiile istorice în care apare o operă”, să publice, deci, un astfel de articol. La un acest mod de a pune problema nimeni nu-i mai putea replica lui Călinescu. Nu se pune la îndo­ială că pe Călinescu 1-a costat enorm, mai ales psihic, o rezis­tentă de acest tip.
O altă acuză, aceea de a fi recomandat altă dată „critica pură”, invocîndu-l în ajutor pe Ralea, sintagma e cotată drept „sofism grosolan”. îndeamnă furios să-i fie citite mai atent expunerile de principiu si: „veti vedea că eu sînt mai progre­sist decît altii si încă mai demult”. Prin actul critic au­tentic, de artă fiind vorba, Călinescu mizează pe „realitatea perceptiei artistice”, fapt neînteles de „cenzorul meu”, care, continuă el malitios: „desi mă denuntă ostil îmi recunoaste gra­tios anumite însusiri. Va să zică nu poate să nu fie obiectiv din punct de vedere strict artistic”. Trimite insistent, pentru ini­tierea si chiar educarea simtului estetic al tinerilor, la Prin­cipii de estetică, operă care îl absolvă de acuza că ar fi prac­ticat neutralitatea, fugind de ideologie. Îsi învată cenzorul că „ideologia prin artă nu-i tot una cu ideologia pur si simplu”. Îi descoperă scurt nestiinta, sursă a confuziei între particular si general, pe de o parte. Iar pe de altă parte, cele două acceptii ideologie în general si ideologie din perspectivă estetică, una subordonată celeilalte, în vederile cenzorului sînt reduse la ideologia marxist-leninistă, busola lui, al cărei ac magnetic arată estul. De altfel, la noi, marxismul a venit via Rusia sovietică.
Cu răbdare profesorală, si exigentă autoanalitică a tot ce scrisese pînă la această dată, Călinescu sistematizează în 6 puncte alte acuze din articolul lui V.M. si le respinge cu o lo­gică ireprosabilă. Mai mult, spune că tot ce scrie acum e „pe linie” (ghilimelele îi apartin si au, fără îndoială, functie peiorativă). Îsi desfiintează preopinentul cu citate inspirat alese din Lenin. Încît după o astfel de demonstratie, V.M. ar fi trebuit eliminat dintre colaboratorii revistei „Flacăra”, ea însăsi de orientare leninistă.
Nu se poate să nu cităm, in extenso, finalul articolului, scris în notă călinesciană, inimitabilă, nici în spirit, nici în stil. E un fel de finis coronat opus al polemicii spirituale. Arată a nu întelege desfiintarea, cu orice pret si cu varii pre­texte, a „cadrelor literare progresiste”, cum sînt, cu totii, cei care semnează în pagina blamată de V.M. Drept care, în înche­iere invocă o situatie întîmplată unui poet francez în revolutie, situatie natural extrapolată la critică. Exemplul nu e ales la întîmplare, poetul cu pricina era si profesor de literatură la Collčge de France, cum încă mai era, în 1948, Călinescu criticul, la Univer­sitatea Bucurestii: „În timpul revolutiei franceze abatele Delille a fost arestat, însă un cetătean i-a luat apărarea zicînd «qu'il ne fallait pas tuer tous les poëtes, mais en conserver au moins quelques uns pour chanter nos victoires». Iar eu zic amicilor mei de la Flacăra, care în loc să mă invite să cola­borez, mă denuntă drept inamic literaturii desprinse din vieată: «Ne tuez pas tous les critiques mais en conservez au moins quelques uns pour louer vos écrits»”.
Răspunsul lui Călinescu nu-l descurajează pe tînărul pose­sor al amenintătorului slogan, „materialismul dialectic”, bun de desfiintat orice intelectual de formatie antebelică. Revine cu Reexaminarea unui buletin de scoală veche si tot în „Flacăra”. Îl acuză direct pe Călinescu pentru faptul că ar „parcurge numai jumătate de drum” alături de „lupta dîrză politică dusă de for­tele democratice”. Publicistul, comunist de ocazie, îsi afisează agravant ignoranta atunci cînd afirmă: „d. prof. Călinescu dă ideologiei un înteles eronat”, nu întelege că există „o singură ideologie cu adevărat progresistă”, aceea marxist-leninistă, a clasei muncitoare si că nu se poate diferentia o ideologie prin artă. Eiusdem farinae cu celelalte acuze. Vor trece numai cîteva luni si în septembrie, în preajma începerii anului universitar, acelasi V.M. va acuza metoda si continutul cursului Profesorului Călinescu, al cărui spectacol de idei ex cathedra făcea amfi­teatrele neîncăpătoare, cum nu se mai întîmplase de pe vremea lui Nae Ionescu.
Se poate presupune că sinergia atacurilor din „Flacăra” si „Contemporanul”, formulate în acelasi an 1948, era gîndită să-1 scoată pe Călinescu din scena publicisticii. Articolele lui de apărare a intelectualilor, pe tema că si ei, cu stiinta lor, clasă de mijloc fiind, aveau aceleasi idealuri umanitare pe care le nutreau si muncitorii de toate categoriile, începeau să aibă actiune socială. Ele anulau propaganda de atîtare a furiei proletare împotriva intelectualilor. Încă din 1944 dezvolta cu o logi­că impecabilă ideea că si intelectualul munceste, în felul lui: „Dacă mîinile nu se bătătoresc, creierul, în schimb, oboseste. Istovirea spirituală e mai gravă decît cea fizică” (Cărturarul). Argumentele sînt scoase si din istorie si din realitatea imediată. Sînt zeci de articole, în întregime sau partial pe această temă. Ele veneau să apere intelectualitatea, cum n-a făcut-o nimeni în acei ani, si să-i convingă pe muncitori că fără cultură si fără intelectualul care proiectează visător viitorul, soarta lor nu va fi mai bună. Nu încetează să dezvolte ideea despre Filosofia muncii, deopotrivă valabilă, ca principiu al unitătii în egalita­te umană, despre Progres interior prin cultură, imposibil de rea­lizat fără încredere între Muncitori si intelectuali. Cu articolul, care parafraza o veche lozincă, Intelectuali de tot felul uniti-vă (1945), miza pe efectul îndemnului patetic: „Frate lucrător! – scrie Călinescu – Intelectualul adevărat nu-i decît un mun­citor calificat, care are această slăbiciune de a voi să fie respectat ca un frate mai mare. Nu-l confundati cu patronul… Dar si tu lucrător intelectual, arată-te disciplinat si nu pregeta nici o clipă a-i lumina pe ceilalti…” etc. Simpla vedere a titlului articolului va fi declansat o alarmă între propagandistii comunisti. Continutul adîncea îngrijorarea asupra posibilei in­fluente a apelurilor lui Călinescu. Era exact ce nu se voia. Patetismul lui putea să producă stări emotionale de masă si putea să pună în primejdie doctrina dezbinării programate. Iar Călinescu vedea în această pledoarie conduita optimă în momentul acela, primejdios pentru intelectuali. Visa la solidaritate umană în cultul muncii intelectuale si fizice. Era, se poate presupune, o optiune afectivă născută din complexul originii sale, devenită însă convingere socială. Puteau fi primejdioase, pentru directia cultivată de comunisti, de aservire a multimii pînă la anularea constiintei de sine, frazele din articolul Voluptatea de a robi (1946). Căli­nescu voia ca din sufletul românului să se steargă sentimentul supuseniei, în favoarea demnitătii. „Adevărata democratie o vom avea – scrie el neted – atunci cînd vom căpăta simtul demnită­tii noastre si vom înfiinta, realmente solidari, totala mîndrie a oamenilor care gîndesc si muncesc”.
În aprilie 1946, cînd se pregătea încă o eliminare, din Universităti, a profesorilor valorosi, considerati indezirabili din punct de vedere politic, Călinescu scrie articolul Epurarea epuratiei. Acuză, curajos, sanctiunile excesive, fată de care ziarele partidelor vechi n-au luat pozitie. Dacă Ministerul Educatiei înfiintează comisie pentru epuratie, cînd se va gîndi, acelasi minister, se întreabă Călinescu, „si la revizuirea epuratiei?”, spre a se evita eroarea irecuperabilă de a goli învătămîntul superior de profesorii savanti. Cerea să se pună, „cu onestitate problema epurării epuratiei… Să fim judecători, nu călăi”. Propunea, deci, suprimarea acestui fenomen nociv pentru calitatea învătămîntului. Pentru eficienta pledoariei, spera el că e de-ajuns să-si împăneze concesiv fraza cu cîtiva termeni din limbajul im­pus: „democratie”, „gest politic”. Si încheia; „Reexaminarea cu atentie, fără gîndul ocult de a rezerva catedre libere, readucerea în învătămînt a savantilor si a profesorilor buni, dacă dau garantii de leală contritiune, este în momentul de fată o faptă cuminte superior culturală si un gest politic într-adevăr democratic si plin de tact social. Acesta e adevăratul aspect al chestiunii, înfătisat fără ocoluri si fără ipocrizie”.
Nici acest articol n-a intrat în antologia făcută de Geo Serban. Cenzura i-a lipsit pe contestatarii de astăzi ai lui Călinescu de texte care i-ar fi descurajat.
În anul în care tînărul înversunat în ideea că nu există decît o singură ideologie progresistă, cea marxist leninistă, un oarecare M. Bălănescu critica, de pe aceeasi pozitie cu V.M., opiniile lui Călinescu despre critică, despre frumos si despre talent. Or, Călinescu deja declarase ritos în articolul Adevăratul dusman, publicat la finele lui 1947, că nu poate lăuda pe cineva fără ca acela să aibă talent, subîntelegînd de aici că nu va lăuda la co­mandă scrieri axate în realitate, dar care nu au nici o tangentă cu arta. „Nimeni nu-mi poate desclesta gura cînd vreau să tac”. Nu voia să scrie cronică literară sub dictare. Spiritul lui, rezistent în plan estetic, nu avea o astfel de disponibilitate.
După asemenea situări pe o pozitie declarată, a început si a continuat damnarea strălucitului intelectual, un fel de război-psihologic dus si de o parte si de cealaltă. Numai că, dus de multi contra unul si de unul, erudit, contra tuturor politrucilor care aveau drept de semnătură. Posibilii apărători ai lui Călinescu nu aveau acest drept. Singur fiind, Călinescu a cîstigat pe termen lung, dar nu usor si nerecunoscut nici de adversarii de atunci nici de colportorii de azi ai cliseului obosit, devenit demult un stereotip nesuferit, acela al compromisului.