Cartea de filosofie

                                                        EVENIMENT: JURNALUL LUI PETRU COMARNESCU

                                                                                                                                                    Andrei STAVILĂ


      
          
    Recunosc, sînt un cititor împătimit de jurnale si memorii, cu o mică obsesie personală fată de cele scrise de personajele importante ale perioadei interbelice din România. M-as bucura să citesc, într-o zi, o reconstituire a acelei epoci strict prin prisma acestui tip de scriitură. Mi se pare mai mult decît captivantă o lectură comparativă între Jurnalul lui Mihail Sebastian (la care trebuie adăugate cele două romane ascuns autobiografice – De două mii de ani si Cum am devenit huligan) si cel al lui Mircea Eliade (plus Memoriile sale, cu adevărat remarcabile); între operele de tinerete marcate puternic de elementul autobiografic ale lui Cioran (vezi, în acest sens, excelenta monografie a Martei Petreu: Un trecut deocheat sau „Schimbarea la fată a României”) si nenumăratele pagini de schimburi epistolare între vîrfurile acelei elite. Emil Cioran, Mircea Eliade, Constantin Noica, Belu Silber, Dan Botta, Mircea Vulcănescu, Paul Sterian, Mihail Polihroniade, Sorana Topa, Marietta Sadova, Haig Acterian, Alice Voinescu si, nu în ultimul rînd, Petru Comarnescu (cel datorită căruia, după cum notează Mircea Eliade în Memoriile sale, a luat fiintă societatea Criterion) sînt nume cunoscute ale perioadei de care vorbesc, iar scrierile lor memorialistice, publicistica, epistolele si, în sfîrsit, monografiile de dată recentă ar putea conferi, într-o lectură comparativă, o imagine strict subiectivă prin caracter, dar universală prin constructie, a României (a „tinerei generatii interbelice”, a frămîntărilor politice si sociale, a unei Wetlanschauung) privite prin ochii celor mai respectate figuri ale acelei perioade.
    Pînă la o asemenea monografie cu adevărat necesară, nu îmi rămîne decît să semnalez elementele bio-bibliografice menite să ajute la constituirea ei. În acest sens, una din aparitiiile editoriale care m-au bucurat nespus este opusul în trei volume al lui Petru Comarnescu, Pagini de Jurnal.
    Jurnalul lui Comarnescu dezvăluie un individ cu totul diferit de colegii generatiei sale. Nu atît din cauza faptului că este recunoscut – inclusiv de Mircea Eliade – drept liderul acestei generatii, cît prin prisma caracterului său histrionic, al discrepantei dintre ceea ce este si ceea ce vrea să pară autorul. Din acest punct de vedere, remarc o asemănare si o diferentă între cele trei volume publicate. Asemănarea constă în faptul că  Jurnalul este, pe tot parcursul său, un volum scris pentru public. Comarnescu nu adoptă foarte des stilul introspectiv, nu pare întotdeauna sincer fată de sine însusi, asa cum o face Sebastian în propriul său Jurnal. Avem de a face, mai curînd, cu un joc de teatru – atunci cînd jocul respectiv nu se transformă în strategie de supravietuire. Însusi academicianul Dan Grigorescu, un apropiat al autorului, garantează în prefată că acesta din urmă a distrus anumite pagini scrise în anii ’60 si ’70, de teama unor perchezitii iminente. Astfel că, în primul volum al lucrării, cuprinzînd perioada 1923 – 1947, lectorul este plăcut surprins de stilul direct, categoric si mai ales liber al confesiunilor. Am ales, în această directie, cîteva caracterizări ale unor prieteni sau cunoscuti. Cînd Comarnescu avea 27 de ani, îl vede pe Eugen Ionescu fiind „grăbit, inhibat, dornic de succes prin orice mijloc. Desi si eu poate m-am comportat ca el, acum detest acest mod de a fi. Nu cred că acest băiat să aibă caracter. Merge, cum e acum, pe drumul «lichelei talentate» tip frecvent si român” (vol. I, p. 23). Peste doi ani, Comarnescu va nota, despre una din lucrările celebre ale lui Eugen Ionescu: „Ieri am primit acasă pe cîtiva prieteni: Eugen Ionescu, a cărui carte Nu o cetisem dimineată, cu curiozitate si cu un amestec de necaz si admiratie, dar si cu linistea că totusi nu-i o carte bine fundată” (vol. I, p. 106). Nici Sebastian nu scapă mai ieftin: el ar fi, după opinia autorului, un „om schimbăcios, despre care nu stii ce să crezi” (p. 26), în acelasi timp un prezumtios si îngîmfat, „care face pe pontiful ajuns la definitiva întelepciune” (vol. I, p. 59). Si mai surprinzător, „Eliade e ca o cocotă, în prietenie, în sensul că se comportă cu indiferentism, preferînd pe cei care-l preferă, că Eliade nu stie a fi prieten pentru că e prea egocentric” (p. 31). Cîtă seriozitate îi putem acorda autorului putem observa peste cîteva pagini, cînd spune că Sebastian si Eliade „sînt singurii la care tin acum” (vol. I, p. 34). Prietenii lui Petre Comarnescu sînt mai mult „prieteni intelectuali” (ce o mai fi însemnînd si asta!): Constantin Noica, Anton Golopentia – oameni cu care se află, spiritual, pe aceeasi „lungime de undă”. În schimb, consideră că lui Tudor Vianu democratia si umanismul îi sînt „exterioare” (vol. I, p. 110), iar N.D. Cocea, Păstorel si Topârceanu sînt „intelectuali semi-ratati, semi-glumeti strălucitori” (vol. I, p. 111).
    Nici referirile amoroase, foarte spumoase de altfel, nu lipsesc din primul volum – de departe cel mai interesant din cele trei ale Jurnalului. Comarnescu se însoară, într-un final, cu Gina Manolescu-Strunga, fiica liberalului Strunga, ministru al industriei si comertului în guvernul Gheorghe Tătărăscu. Un mariaj profund nefericit, întrucît Gina era îndrăgostită, încă de la 17 ani, de  N.D. Cocea – cu care va mentine legătura si după măritis, ajungînd în doi ani să rămînă însărcinată cu publicistul, spre disperarea lui Comarnescu. Legătura dintre cei doi soti este năbădăioasă, din cauza sotiei: „Cu Gina lucrurile s-au încurcat. După ce fata asta mă face să sufăr atît de mult, în cazul ei atractia mea e un conglomerat de iubire pură, orgoliu si interes, dar nu bănesc, ci social, – tocmai pentru că o zi e drăgută cu mine si alta e rece si pare că regretă a se fi angajat fată de mine” (vol. I, p. 111); „Gina cheltuieste ca o nebună ce are si ce nu are, vinde lucruri din casă, ce primeste de la tatăl ei cheltuieste, apoi cheltuim salariul meu si hai, împrumuturi. E dezechilibrată si cabotină în toate” (p. 121). Căsătoria durează însă numai doi ani, după care Petru Comarnescu se lansează într-un sir de aventuri mai mult sau mai putin ciudate, mai mult sau mai putin durabile. Fiind la Paris, scrie: „Am avut succes mare cu o fată italiană, nu cu cap frumos, dar tînără si splendidă la corp, care a făcut dragoste pe simpatie. Deci numai cu străine am reusit să fac dragoste pe gratis la Paris. O americană, o italiană, dar nu o frantuzoaică. Am adus-o la 3 noaptea acasă, după ce am dansat pasionat cu dânsa, asa cum mi-a plăcut si cum de mult doream. Amorul pe bani e penibil, căci nu simti mai nimic. A fost o clipă de multumire, de reală satisfactie” (vol. I, p. 181). Petru Comarnescu avea, pe atunci, 32 de ani.
    Spre deosebire de Jurnalul lui Sebastian, de pildă, sau de Memoriile lui Mircea Eliade, Petru Comarnescu nu scrie mai nimic despre perioada celui de al doilea război mondial. Cu foarte putine exceptii, Jurnalul său se întrerupe în tot acest timp, pentru ca lectorul să-l afle din nou pe autor după instaurarea comunismului: „E groaznic să vezi cum mereu, mereu ti se închid posibilitătile de exprimare, ti se anulează încrederea în anumite valori (…). Sunt deprimat de azi dimineată si simt cum mă amenintă însăsi nervii la stomac, căci la mine boala de stomac, eventualul ulcer ce-l am, sunt pe bază morală, mai precis nervoasă. Simt că nu-mi voi putea păstra independenta pînă la urmă, că va trebui să ader la un partid politic (Partidul Comunist – n.m., A.S.). În multe privinte am fost alături de stînga, dar pentru că am crezut, pentru că asa mi-a dictat constiinta. Odată înscris, simtindu-mă privat de liberul arbitru al meu, mă voi simti groaznic de angrenat si deci stînjenit. Libertatea intelectuală, independenta scriitorului, rămînerea în afara politicului – nu mai sînt nici tolerate în vremurile acestea grele, în care se duce un război al nervilor si constiinta individuală trebuie sacrificată unor viziuni colective” (p. 272).
    Spre deosebire de Mircea Vulcănescu sau (cel putin initial) Constantin Noica, însă, Petre Comarnescu este dispus să facă si concesii. Poate tocmai de aceea, următoarele jurnale (vol. II: 1948 – 1961 si vol. III: 1962-1968) sînt, în comparatie cu primul volum, absolut plictisitoare. Deja înscris în Partidul Comunist, încercînd să-si salveze, prin multe compromisuri, activitatea publicistică si stiintifică, Petru Comarnescu renuntă la dezvăluiri impresionante, la autonomia (nu sinceritatea, nu realismul!) deplină din primul volum al Jurnalului său. Citind ultimele volume, ai impresia, împreună cu autorul, că faci parte dintr-un grup al Rezistentei ascuns în munti, că citesti mesaje banale, sub aparenta cărora se ascund informatii esentiale. Din păcare, este numai o părere. De frică să nu fie si el condamnat la ani grei de puscărie, Comarnescu îsi rezumă notele de Jurnal la ceea ce se numeste, la modul propriu, „Jurnal de scriitor”. Citim, pe pagini întregi, proiecte de conferinte. Planuri privind următoarele cărti ce vor trebui publicate. Relatarea strictă, la minut, în ordine cronologică si/ sau ierarhică a unei conferinte, a unei petreceri, a unei luări de cuvînt sau a unui toast. Pe parcursul celor peste 1200 de pagini cumulate ale Jurnalului abundă informatiile scurte si pragmatice: azi, la ora X am fost la teatru; la ora Y am ascultat la radio două concerte de Bach; la ora Z am fost în vizită la prietenul cutare.
    Talentul literar al lui Petru Comarnescu este nul, asa încît diversele relatări ale locurilor văzute prin peregrinările sale în străinătate sînt oarecum „ingineresti”, foarte seci, relatate la minut, cu o acuratete a exprimării care inhibă încă din fasă orice avînt poetic. Una peste alta, Jurnalul  lui Petru Comarnescu ne dezvăluie un individ egocentric, incapabil de prietenii frumoase si stabile; un individ pentru care dragostea înseamnă, în primul rînd, parvenire socială; un ipohondru; o persoană chinuită de sentimentul ratării, dar în acelasi timp, paradoxal, convinsă de propria genialitate si deloc dispusă să acorde credit criticilor adversarilor; un om epuizat de gîndurile privind presupusele conspiratii universale împotriva sa; în sfîrsit, un individ mult dotat intelectual si bine format cultural, care vede însă lipsa genialitătii ca pe o consecintă a urii celorlalti si nu ca pe o rezultantă a contextului pe care el singur a acceptat să-l perpetueze.

Petru Comarnescu, Pagini de Jurnal, (Editura Noul Orfeu, Bucuresti, 2003, colectia „Destine refuzate”, în trei volume: vol I – 328 p., vol. II – 378 p.,  vol. III – 379 p.)