SERBAN CIOCULESCU
                                                                                                                                                   Alex. STEFÃNESCU

 

 


Luciditate malitioasă


Ca profesor la Facultatea de Limba si Literatura Română a Universitătii din Bucuresti, unde între 1965 si 1975 putea fi ascultat istorisind „trecute vieti de doamne si domnite” si ca director, în aproximativ aceeasi perioadă, al Bibliotecii Academiei, lume labirintică a cărtilor, imaginată parcă de Borges, Serban Cioculescu si-a creat o faimă de erudit de modă veche, ajungînd să figureze si în unele anecdote cu circulatie în mediul studentesc. Chiar si după ce a iesit la pensie, putea fi văzut în fiecare dimineată la sectia de manuscrise a legendarei biblioteci; acolo cerceta cu luare aminte si cu o sclipire ghidusă îndărătul ochelarilor căzuti bătrîneste pe nas hîrtii îngălbenite de vreme si tot acolo primea vizitele unor trimisi ai ziarelor si revistelor cărora le distribuia punctual plicurile, din vreme pregătite, cu articole scrise întotdeauna de mînă.
Spirit de formatie franceză (după absolvirea Facultătii de Litere si Filosofie din Bucuresti, a studiat, între 1926 ti 1928, la Sorbona ti la Collčge de France, iar în 1971 a publicat volumul Medalioane franceze), Serban Cioculescu era un rationalist convins, pe care nici momentele de exaltare colectivă nu l-au contaminat si nici primejdiile n-au reusit să-l transforme într-un anxios. A rămas un filolog epicureic, înclinat să-si îndulcească asceza zecilor de ani petrecuti în biblioteci cu fine voluptăti de colectionar si cu deliciile ironiei.
Pentru lumea comunistă, întruchipa – în mod miraculos – climatul intelectual din perioada dinaintea războiului. Nu întîmplător, în aproape toate interviurile care i se luau, reveneau obsesiv întrebări referitoare la vîrsta sa înaintată, la testamentul spiritual pe care îl va lăsa urmasilor si asa mai departe. Această curiozitate aproape indecentă se explica nu prin vîrsta propriu-zisă, ci prin sentimentul că istoricul si criticul literar apartinea altei epoci.
Îi apartinea, de altfel, chiar în mai mare măsură decît unii colegi de generatie, întrucît, prin personalitatea sa, o ilustra mai fidel si mai consecvent decît ei. Stînd de vorbă cu Serban Cioculescu sau citindu-i cărtile (exista o corespondentă perfectă între om si operă) aveai senzatia unei călătorii în timp. Într-un timp destul de apropiat calendaristic, dar ametitor de îndepărtat ca mentalitate.
Desi saturat de informatii si perfect articulat ca dezvoltare logică, scrisul lui este în mod evident rezultatul unui efort făcut cu plăcere. Chiar si azi, parcurgîndu-i textele, îl „vedem” pe Serban Cioculescu cum întoarce în tihnă filele cărtilor, cum îsi transcrie amuzat cîte un citat, cum consultă tacticos vechi lexicoane. Stilul pedant si digresiv folosit în redactarea comentariilor este acela al lui Odobescu din Pseudokinegetikos, noutatea constituind-o înlocuirea reveriei cu o luciditate malitioasă.
Individualismul cordial, dar ireductibil, de citadin cu simtul umorului, îl făcea pe Serban Cioculescu impropriu pentru orice fel de înregimentare, ca si pentru sustinerea unor campanii propagandistice sumbre si de lungă durată. Se pare însă că în combaterea gîndirii irationale si a spiritului gregar tocmai această atitudine relaxată dă rezultate. Gratia piruetei toreadorului este adeseori mai eficientă decît năpustirea nămoloasă a taurului cu ochii injectati de sînge.
În Titu Maiorescu si posteritatea lui critică, Eugen Lovinescu a recunoscut că, în absenta unei organizări a intelectualilor într-un front comun, actiunea capricioasă si aparent inofensivă a lui Serban Cioculescu s-a soldat cu izbînzi nesperate: „Ortodoxismul, misticismul, «criterionismul», «trăirismul», «pârvănismul», cu toate derivatele lui: getism, dacism, scitism, cimerianism, orice, numai fondul nostru roman nu, agită de mult tînăra generatie, convergînd spre scopuri previzibile; spiritele critice mai întelegătoare de scopurile lor ideale ar fi trebuit să se organizeze de mult pe un front comun împotriva adversarului ce se arăta la orizont [...]. N-au înteles totusi primejdia, în realitatea ei, si n-au luptat decît incidental. Mai înzestrat în această privintă, Serban Cioculescu a tras si el cîteva focuri de puscă si a nimerit. Articolele răzlete împotriva misticilor si a mistagogilor sînt cele mai bune, singurele care transpun lupta într-un plan ideologic, legitimînd-o”.
Este adevărat, în acelasi timp, că, în absenta oricărui exces, se ajunge mai greu la crearea unei opere monumentale. Serban Cioculescu însusi, în unele pagini confesive declară (si regretă) că i-a lipsit necesarul „grăunte de nebunie”. Contributia lui la afirmarea literaturii române constă nu o într-o întreprindere de mare anvergură, ci într-o prezentă spirituală difuză, fertilizatoare.
Cuvîntul „monumental” a fost uneori pronuntat în legătură cu monografia consacrată vietii lui Caragiale, însă cine parcurge cu atentie cartea constată că si aici initiativa intelectuală nu depăseste nivelul glosării pe marginea unor documente.
Aceasta a făcut Serban Cioculescu timp de peste o jumătate de secol: a glosat, pe marginea unor documente, a unor reviste, a unor cărti. A investit însă în îndeletnicirea lui modestă atîta competentă si atît farmec, încît pînă la urmă si-a depăsit conditia, cîstigîndu-si dreptul de a glosa pe marginea literaturii române însesi.

Un cititor solitar
Refractar la asocieri, aflat mereu într-o surîzătoare opozitie, Serban Cioculescu nu s-a dedicat impunerii unui curent anume sau descoperirii de noi scriitori. Spre deosebire de criticii de directie, care actionează asemenea unor regizori, intervenind direct în desfăsurarea spectacolului literaturii, el a rămas un spectator. (S-ar putea analiza, aici, modul cum si un spectator influentează spectacolul.) Iar în calitatea sa de privitor ca la teatru nu si-a sincronizat aplauzele si nici exclamatiile de dezaprobare cu ale celor din jur, ci a reactionat de fiecare dată pe cont propriu, asezat parcă singur într-o lojă. Scrierile lui sînt de fapt rezultatul unor reflectii de cititor particular, care nu se consultă cu nimeni înainte de a-si spune părerea si, în general, nu se conformează unui plan de edificare a constiintei publice.
În mod curios, Gheorghe Grigurcu a făcut la un moment dat, înainte de 1989, observatia că Serban Cioculescu „s-a oficializat”. Există însă numeroase dovezi, inclusiv respingerea sistematică (si, bineînteles, nedreaptă) a poeziei lui Nichita Stănescu, un poet aproape unanim acceptat, că el a continuat pînă la sfîrsitul vietii să citească literatura română în solitudine, refuzînd să devină un critic de stat.
Refuzul organic al oricărei forme de înregimentare nu exclude, însă, existenta unor „afinităti elective”. Doi sînt scriitorii care de-a lungul timpului l-au preocupat în mod special: I.L. Caragiale si Tudor Arghezi. (Monografia D. Anghel din 1945 este o teză de doctorat si n-a fost precedată sau urmată de lucrări cu acelasi subiect.)
După ce a îngrijit, cu admirabilă rigoare filologică, diferite editii Caragiale – Corespondenta dintre I.L. Caragiale si Paul Zarifopol, 1905-1912 (1935), Opere vol. IV-V (1938-1942), Opere vol. I-IV (în colab. cu Al. Rosetti si Liviu Călin; 1959-1965), Documente inedite I.L. Caragiale (1964) – si după ce i-a consacrat marelui scriitor cîteva cărti – Viata lui I.L. Caragiale (1940), I.L. Caragiale (micromonografie, 1967), Caragialiana (1974) –, Serban Cioculescu a început să fie considerat, pe bună dreptate, un „specialist” în I.L. Caragiale.
Nu este însă exclus ca, parcurgînd această impunătoare bibliografie, un cititor de azi să se simtă dezamăgit constatînd că în cuprinsul ei nu se configurează o interpretare de ansamblu a operei caragialiene. Nu există, cu alte cuvinte, un Caragiale în viziunea lui Serban Cioculescu.
Istoricul literar s-a multumit să sesizeze „aspecte”, cum ar fi ironia, sugestia, raporturile cu poezia, momentele patetice etc. De asemenea, a făcut o arheologie minutioasă pentru descoperirea si descifrarea a sute de documente, a polemizat elegant, dar insistent, pînă la obtinerea unei victorii depline, cu fiecare dintre detractorii marelui scriitor, a comentat cu sagacitate de psiholog iconografia existentă, l-a portretizat (în apă tare) pe răsfătatul de către posteritate Mateiu I. Caragiale si l-a evocat pe Luca I. Caragiale.
Impresia de constructie este creată, eventual, de faimoasa monografie Viata lui I.L. Caragiale, însă si aici putem vorbi mai curînd de o convergentă tematică a capitolelor decît de o unitate reală comparabilă cu suflul unificator care străbate lucrarea similară consacrată de G. Călinescu lui Mihai Eminescu. Este inutil, asadar, să tot încercăm – asa cum a încercat Mihai Ungheanu în articolul Critica simpatetică din volumul Pădurea de simboluri, 1974 – să demonstrăm că există o asemenea unitate. Finalitatea întreprinderii lui Serban Cioculescu constă în altceva decît în zidirea unui templu si anume în întretinerea interesului pentru opera lui I.L. Caragiale. Cu o curiozitate de copil rămas singur acasă, el deschide unul după altul sertarele acestei operei si se lasă absorbit de cercetarea măruntisurilor enigmatice pe care le găseste în ele. Prin atitudinea lui insuflă cititorilor sentimentul că biografia si creatia autorului Scrisorii pierdute sînt inepuizabile ca obiect de cercetare si îi molipseste de fervoare exegetică.
Serban Cioculescu poate fi însă considerat si trezorierul altei opere – al operei lui Tudor Arghezi. Nu avem în vedere doar cartea din 1946 – Introducere în poezia lui Tudor Arghezi –, care seamănă prin intentie cu Introducere în opera lui Ion Barbu de Tudor Vianu, ci si zecile de articole scrise de-a lungul anilor despre poetul „singur si piezis”. Sensibil îndeosebi la „diversitatea” acestei opere si la ingeniozitatea de ordin lingvistic, Serban Cioculescu a apărat-o mereu – împotriva unor adversari reali sau imaginari – de acuzatia că ar fi obscură, greu inteligibilă. Cu plăcerea dezlegării unei probleme de perspicacitate, a demontat, în mod demonstrativ, poemul Inscriptie pe un portret (în articolul O privire asupra poeziei noastre ermetice, inclus în volumul Aspecte lirice contemporane din 1942), ca si alte poeme considerate sau susceptibile de-a fi considerate „ermetice”. Plăcîndu-i să joace rolul de Sancho Panza si să i-l lase lui Tudor Arghezi pe acela de don Quijote, Serban Cioculescu a inversat adeseori, pe neobservate si poate fără stirea lui, rolurile.

Dreptul de a spune nu
O critică bazată pe un pozitivism filologic si profesată de un voluptuos al lecturii, cu un registru al preferintelor extrem de întins, de la calambururile de cafenea si pînă la romanele-frescă este, în principiu, mereu actuală. Si totusi, într-o oarecare măsură, critica lui Serba Cioculescu s-a demodat.
Faptul că o critică de maximă disponibilitate pare totusi, astăzi, rigidă se explică nu prin perimarea „metodei”, ci, pur si simplu, prin istoricizarea gustului estetic, pe care criticul si istoricul literar si l-a format, să nu uităm, la începutul secolului. Putem cu usurintă observa că referintele din scrierile sale nu depăsesc, cronologic, zona spirituală reprezentată de Victor Hugo si Charles Baudelaire, de Sainte-Beuve si Benedetto Croce. Singurele îndrăzneli constau în citarea unor reformatori ca Mallarmé sau Lautréamont. În literatura română, la fel, preferintele lui Serban Cioculescu se îndreaptă spre literatura „de altădată” (nu întîmplător, în Istoria literaturii române moderne, realizată în colaborare cu Vladimir Streinu si Tudor Vianu, a scris despre Vasile Cîrlova, Gh. Asachi, I. Heliade Rădulescu, Costache Negruzzi, Grigore Alexandrescu, M. Kogălniceanu, N. Bălcescu, Al. Russo, Vasile Alecsandri, D. Bolintineanu, N. Filimon, Al.I. Odobescu, B.P. Hasdeu si I. Codru-Drăgusanu), din perspectiva sa apogeul – irepetabil – fiind atins în perioada interbelică.
Cea mai bună dovadă că la mijloc este o problemă de gust si nu una de metodă o constituie faptul că tehnica de analiză si de validare teoretică a creatiei dinaintea războiului poate oricînd – asa cum a conceput-o Serban Cioculescu – să explice si să justifice si literatura din a doua jumătate a secolului douăzeci. Iată, ca exemplu, o frază teoretică a sa formulată în anii ‘40 pe care am putea-o folosi drept motto nu numai pentru interpretarea poeziei lui Arghezi sau Blaga, ci si pentru legitimarea poeziei lui Nichita Stănescu, adică tocmai a celui pe care Serban Cioculescu l-a considerat un reprezentant dezagreabil al ereziei moderniste:
„În locul peisajului exterior si al descriptiei obiective, poezia modernă propune impresii spiritualizate; în locul anecdotei, momente sufletesti ale duratei subiective; în locul sentimentelor gradate după normele procesive ale retoricii, stări morale discontinue”.
Si s-ar mai putea să existe o explicatie; aflat, ca de obicei, în opozitie fată de unanimitate (am văzut, deja, că pentru a-l sustine pe Tudor Arghezi a simtit nevoia să inventeze în prealabil o campanie împotriva poeziei acestuia), Serban Cioculescu a luat act cu mefientă de entuziasmul exploziv, asemănător cu o orbire, produs de literatura generatiei 1960. Ca si în cazul raporturilor cu G. Călinescu – a cărui triumfală Istorie a literaturii române  a cercetat-o tipicar, cu dorinta vădită de a găsi fisuri în marmură – el s-a prevalat de drepturile imprescriptibile ale unui cititor particular si a spus nu. Întîmplător a gresit, dar în principiu a avut dreptate.

CRITICĂ SI ISTORIE LITERARĂ. Corespondenta dintre I.L. Caragiale si Paul Zarifopol (1905-1912), Buc., FLA, 1935; Viata lui I. L. Caragiale, Buc., FRC, 1940 (ed. a II-a, rev., Buc., EPL, col. „Monografii”, 1969; ed. a III-a, Buc., Min., col. BPT, 1972, ed. A IV-a, repere ist.-lit. de Maria Rafailă, Buc., Min., col. „Patrimoniu”, 1986, ed. a V-a, Chisinău, Ed. Hyperion, 1992); Istoria literaturii române moderne (în colab. cu Vladimir Streinu si Tudor Vianu), Buc., Casa Scoalelor, 1944 (ed. a II-a, Buc., EDP, 1971, ed. a III-a, Buc., Em., 1985); Dimitrie Anghel: Viata si opera, Buc., Ed. Publicom, 1945 (ed. def., Buc., Min., col. „Introducere în opera lui..., 1983); Introducere în opera lui Tudor Arghezi, Buc., FRM, 1946 (ed. a II-a, rev. si ad., Buc., Min., col. „Introducere în opera lui..”, 1971);  Varietăti critice, Buc., EPL, 1966 (st. si art.; ed. a II-a, Chisinău, Ed. Litera, 1997); I. L. Caragiale, Buc., Tin., col. „Mici monografii”, 1967 (cu ilustr., portret si facs.; cupr. si o bibl.); Medalioane franceze, Buc., Univ., 1971 (st. si art.); Aspecte literare contemporane, 1932-1947, Buc., Min., 1972 (st. si art.); Itinerar critic, Buc., Em., vol. I – 1973, vol. II – 1976, vol. III – 1979, vol. IV – 1984, vol. V – 1989 (st. si art.); Caragialiana, Buc., Em., col. „Bibl. Em., 1974 (st. si art.; ed. a II-a, ad., 1977; ed. a III-a, 1987); Viata si opera lui Teodor Vîrnav, discurs rostit la 3 febr. 1975 în sedintă solemnă de acad. Serban Cioculescu; cu răspunsul acad. Al. Philippide, Buc., Acad., 1975; Poeti români, Buc., Em., 1982 (st. si art. despre V. Alecsandri, M. Eminescu, Al. Macedonski s. a.); Eminesciana, Buc., Min., 1985 (st. si art.); Argheziana, Buc., Em., col. „Bibl.  Em”., 1985 (st. si art.).
MEMORII, CONVORBIRI. Amintiri, Buc., Em., 1975 (ed. a II-a, rev. si ad., 1981); 13 rotonde prezidate de Serban Cioculescu, Buc., Muzeul Literaturii Române, 1976; Dialoguri literare, Buc., Min., 1987.
*
Serban Cioculescu a îngijit editii din opera lui I.L. Caragiale. A scris prefete la cărti de Tudor Arghezi, Aurel Baranga, V. D. Barnovschi, Al. Bădăută, Ion Biberi, Lucian Blaga, Al. Claudian, Emilian Constantinescu, Irena Daskevici-Puschilă, N. Davidescu, Valeriu Dinu, Mariana Dumitrescu, N. Filimon, Virgil Gheorghiu, Ioan D. Gherea, Domnita Gherghinescu-Vania, Bazil Gruia, Ion Heliade-Rădulescu, St. O. Iosif, Barbu Brezianu, Robert Merle, Constantin Monea, Mihai Mosandrei, Gr. Sălceanu, Al. Pelimon s. a.
Figurează cu un studiu, alături de Mihai Beniuc, Teodor Vîrgolici s.a., în antologia Lenin si literatura, alcătuită de Mihai Novicov, Buc., 1970.