G. CĂLINESCU (II)
                                                                                                                                                   Alex. STEFÃNESCU

 

 

G. Călinescu, E. Lovinescu, N. Iorga

Luînd probe din Istoria literaturii... a lui G. Călinescu si analizîndu-le apoi în eprubetele ei pline de acid, Ileana Vrancea (în volumul Între Aristarc si bietul Ioanide, publicat în 1978) ajunge la concluzia că reteta de fabricatie este extrem de simplă: G. Călinescu = E. Lovinescu + N. Iorga. De la E. Lovinescu „bietul Ioanide” si-ar fi însusit perspectiva axiologică asupra literaturii române. Iar de la N. Iorga ar fi împrumutat – asa cum se împrumută o umbrelă – arta literară. „Dacă mentorului de la Sburătorul – îsi întăreste Ileana Vrancea afirmatiile -, Călinescu îi era îndatorat în aceeasi măsură cu oricare alt critic de aceeasi formatie [...], în schimb, lui Iorga, Călinescu-istoricul literar îi datora aproape totul: el îsi clădeste opera pe teren lovinescian, dar constructia astfel înăltată poartă în ea, de la temelii si pînă la creneluri, pecetea viziunii artistice pe care Nicolae Iorga o proiectase timp de jumătate de secol în cursuri universitare si tomuri de istorie literară”...
Fără îndoială, G. Călinescu, ca oricare mare spirit, a valorificat tot ce se putea valorifica din experienta predecesorilor. El însusi a mărturisit aceasta în cunoscutul paragraf al prefetei la Istoria literaturii..., care începe cu propozitia: „Prezenta operă nu iese din goluri.” Dar imensa cantitate de cultură absorbită este tratată ca o materie primă si devine altceva prin prelucrarea ei de către o constiintă artistică voluntară.
Ce importantă are, de pildă, faptul că si E. Lovinescu a folosit ca unic sau ca principal criteriu de selectie si de promovare a valorilor criteriul estetic? În primul rînd, utilizarea acestui criteriu reprezintă, pentru un critic literar, aproape o obligatie profesională, constituind forma sa de adaptare la specificul obiectului supus cercetării. În al doilea rînd, nu este, oare, clar ca lumina zilei că G. Călinescu răspunde într-un mod propriu, inconfundabil dezideratului pe care nu numai E. Lovinescu, ci si Titu Maiorescu si alti critici de seamă l-au considerat esenta profesiei lor?
G. Călinescu a radicalizat folosirea criteriului estetic în judecarea literaturii, transformîndu-se el însusi într-un homo aestheticus si detectînd valoarea chiar si acolo unde nimeni nu s-ar fi gîndit s-o caute, din cauza unor vechi prejudecăti: în scrieri cronicăresti, în epistole, în discursuri. Uneori, curajul lui de a regîndi totul dintr-o perspectivă artistică a produs mutatii în întelegerea unor texte arhicunoscute. Asa s-a întîmplat, de exemplu, cînd a făcut observatia spectaculoasă că Glossa eminesciană îsi exercită seductia asupra cititorilor nu prin „filosofia” din cuprinsul ei, ci prin tonul grav si solemn, prin cadenta oraculară.
Cititor pasionat, G. Călinescu a experimentat pe propria sa sensibilitate – si aceasta conferă o autenticitate aproape dramatică criticii sale – efectul oricărui text. Totul este retrăit, totul poartă însemnul personalitătii lui. Găsim oare impresii străine implantate în vreun comentariu? Desigur, putem găsi un da sau un nu care să coincidă cu da-ul sau nu-ul cine stie cărui precursor. Însă lucrul acesta este inevitabil. În schimb, actul propriu-zis al receptării constituie de fiecare dată un eveniment unic, de neuitat. G. Călinescu are chiar un fel de reactie alergică fată de orice definitie consacrată, punînd-o aprioric la îndoială si preferînd întotdeauna să meargă el însusi la sursă. El citeste în această manieră nu o carte, nu un autor, ci întreaga literatură română, ceea ce dă  coerentă si o spectaculoasă originalitate reprezentării sale.
Nimeni nu neagă darul de a evoca si de a portretiza al lui N. Iorga. Însă faptul că si G. Călinescu se manifestă strălucit în această directie nu înseamnă nici pe departe că a „preluat” arta de evocator si de portretist de la prestigiosul lui contemporan. Cu o asemenea logică am putea ajunge să credem că G. Bacovia n-a făcut decît să-si însusească melancolia lui Eminescu, că Liviu Rebreanu a împrumutat vocatia de observator al lumii satului de la Ion Creangă sau că Nichita Stănescu s-a aprovizionat cu ingeniozitate lingvistică din rezervele lui Ion Barbu. Dacă totul ar fi atît de simplu, cine ar mai ezita să se înfiinteze la oficiul literaturii române, ghiseul „N. Iorga”, pentru a-si ridica partea cuvenită de talent literar?
G. Călinescu a dovedit, ca si N. Iorga, însusiri remarcabile în ceea ce priveste reprezentarea în miscare a caracterelor si reconstituirea atmosferei unor epoci cunoscute doar din documente, însă stilul lui este inconfundabil. În timp ce mentorul directiei sămănătoriste are o viziune profetică, justitiară asupra literaturii, autorul Istoriei... din 1941 priveste literatura ca pe o comedie umană. Curios si inventiv, G. Călinescu „desface” orice mecanism al creatiei sau al comportamentului omenesc, plăcîndu-i să-i afle secretul de functionare. O ilustrare a acestei jubilatii în cunostintă de cauză o constituie analizele din Universul poeziei (preambul teoretic al Istoriei...).
Componenta principală a artei literare călinesciene rămîne demonstratia-spectacol, bazată pe paradoxuri, pe asocieri neasteptate de cuvinte, pe referiri la viata cotidiană, accesibile tuturor. Spre deosebire de N. Iorga, adept al discursului inspirat, mesianic, G. Călinescu este profund laic si intelectualist.

Profesor de estetică al întregii natiuni

G. Călinescu a privit întotdeauna detasat si în treacăt circumstantele istorice, luîndu-le în considerare doar ca să evite accidentele biografice (cam asa cum înregistrează cineva aflat la volanul masinii semnele de circulatie de pe marginea soselei). N-avea timp de prea multe analize si deliberări. Strîngea surîzător si grăbit mîinile celor din jur, scria rar scrisori, si acelea de numai cîteva rînduri, rezolva expeditiv – si fără să-l intereseze cu adevărat – problemele de ordin practic. Ca si celebrul lui personaj, arhitectul Ioanide, îsi investea întreaga energie în crearea unei opere monumentale.
Atitudinea lui de om care stie ce are de făcut si care, în esentă, rămîne indiferent la preocupările de fiecare zi ale semenilor nu putea să nu provoace antipatii. În 1941, cînd s-a tipărit lucrarea sa nu doar de mare anvergură, ci de-a dreptul grandioasă, Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, uimitoare si aproape neverosimilă prin capacitatea de sinteză, printr-o fervoare artistică inepuizabilă (mentinută la maximum pe parcursul tipografic a aproape o mie de pagini format mare), contemporanii au întîmpinat-o cu o neascunsă enervare. Era război, atîtia autori sterili îsi găsiseră în sfîrsit o scuză acceptată de toată lumea pentru lipsa lor de productivitate, si iată că apărea cineva care demonstra, inoportun, că nimic, nici măcar un cataclism mondial, nu poate împiedica spiritul creator să se manifeste. Ce putea fi mai sfidător?
Angajat într-o cursă contracronometru – începuse, cum singur mărturisea, prin a citi cărti, se obisnuise, apoi, să citească autori si ajunsese în cele din urmă să citească literaturi –, G. Călinescu n-a avut timp nici să înregistreze dovezile de inamicitie, nici să savureze succesele. A făcut, în mediul universitar si în cel literar, si putină politică locală, dar mai mult ca să se amuze, ca să-si verifice în practică teoriile fanteziste referitoare la relatiile cu oamenii si, probabil, ca să dea impresia că este la curent cu ce se întîmplă în jur. Manevrele cu pretentie de abilitate, pînă si intrigile lui sufereau de un iremediabil diletantism, de lipsa unei implicări reale. Adevărata sa participare sufletească s-a consumat exclusiv în planul creatiei intelectuale si artistice.
Asa se explică de ce, în conditiile dramatice de după război, G. Călinescu n-a rămas în expectativă, mut de stupefactie, ci s-a aruncat cu si mai multă energie, cu un patos parcă de operetă, în munca sa. Îndepărtat de la Universitate, el a devenit, prin cărti si articole, profesor de estetică al întregii natiuni. La New York sau într-un trib din Africa, la Paris sau în Alaska, ar fi actionat cu aceeasi încredere stenică în valoarea lucrului făcut, dus pînă la capăt. A stiut, ca nimeni altul, să valorifice împrejurările, întelegînd – ca artistii care au pictat si au sculptat pentru biserică în evul mediu – că pînă la urmă, în artă, nu contează atît de mult „subiectul”, cît maniera în care îl tratezi. Ceva trebuie, oricum, să reprezinti, astfel încît ar fi o mare pierdere de timp să cauti – indecis, circumspect, refractar la influente – ceva anume.
Literatura nu spune ceea ce spune. Mesajul ei este metaenuntiativ. Pesimistele poezii ale lui Eminescu transmit cititorului un îmbătător optimism fiind extraordinar de frumoase si demonstrînd, practic, că fiinta omenească este capabilă de incredibile performante, ca si cum ar avea în sine ceva zeiesc. În mod similar, textele scrise de G. Călinescu pe teme obligatorii în anii stalinismului devin, prin exuberanta cu care sînt concepute, pledoarii pentru libertatea de gîndire.
Un foarte devotat si demn de încredere cercetător al vietii si operei lui G. Călinescu, Ion Bălu, a publicat în 1975 o bio-bibliografie exhaustivă a marelui scriitor; cele aproape 8000 de titluri pe care le cuprinde lucrarea oferă o imagine impresionantă a vastitătii creatiei călinesciene si ecourilor ei în epocă. Parcurgînd-o, îti vine să te gîndesti la un vapor care a trecut impetuos printr-un golf linistit si a făcut să se clatine toate ambarcatiile mai mici sau mai mari din apropiere, iar unele valuri să ajungă chiar pînă pe tărm si să-i stropească pe vilegiaturistii cuprinsi de toropeală de pe plajă, fără nici o ambitie în materie de navigatie. Rareori un om de cultură a reusit să infuzeze atît de multă energie spirituală în epoca sa.

Geniul ca personaj de roman

Ideea că nu se poate face personaj de roman dintr-un geniu a fost sustinută de G. Călinescu în repetate rînduri (nu numai în legătură cu Romanul lui Eminescu de Cezar Petrescu). Iar argumentul a fost de fiecare dată acelasi: pe un prozator îl interesează personajele tipice (arivistul, seducătorul, ipocritul etc.), nu indivizii exceptional înzestrati care, desi realizează performante într-un anumit domeniu, au biografii banale, lipsite de semnificatie literară.
În mod surprinzător, în 1953, G. Călinescu publică un roman, Bietul Ioanide, al cărui protagonist, Ioanide, este un arhitect genial, atipic.
În roman există si ceea ce autorul obisnuia să numească o „umanitate canonică”. Este vorba de personajele care gravitează în jurul lui Ioanide: Saferian Manigomian, bogatul colectionar de obiecte de artă, cu vocatie de amfitrion; eruditul, dar neproductivul Bonifaciu Hagienus (ori de cîte ori încearcă să redacteze un text, cizelează la nesfîrsit prima frază si nu poate trece mai departe, ca Joseph Grand al lui Camus); arivistul Gonzav Ionescu, care jinduieste la catedra universitară ocupată de Ermil Contescu si se bucură (prematur) cînd acesta face un atac de apoplexie; ceremoniosul Ion Pomponescu, de profesie... ministru, constient de ratarea lui ca om de stiintă; Dinu Gaittany, un om stilat la prima vedere, căruia îi place, însă, să conducă institutii numai ca să aibă cui porunci; lenesul Sufletel Panait, dedicat unei activităti stiintifice inutile; si ceilalti.
Însă, repetăm, personajul central al romanului este un unicat, un subiect de apologie si, pînă la urmă, un alter-ego al romancierului. În nici un caz – un nume pentru o serie. Cum se explică această nerespectare flagrantă de către G. Călinescu a propriei lui teorii?
Prin faptul că la el orice teorie este improvizată din necesităti de moment – pentru a justifica o impresie, pentru a-l lăsa fără replică pe un adversar de idei sau pur si simplu pentru a uimi asistenta.
Să ne amintim. Dintr-un fel de răsfăt de copil teribil, în plină ofensivă a modernismului, G. Călinescu pledează pentru realismul balzacian. Si în timp ce toată lumea are obsesia actualitătii, el este în mod sfidător „inactual”. Scriitorul nu renuntă la o atitudine estetică provocatoare nici în primii ani de după război, cînd toate mňdele sînt scoase în afara legii si se instituie o „modă” unică, obligatorie, aceea a realismului socialist. Nu întîmplător, romanul Bietul Ioanide, străin de realismul socialist, atrage fulgere si tunete din partea criticii oficiale, desi autorul, prevăzător, a inserat în ultima parte a cărtii, ca dovadă de bună purtare, un pamflet la adresa legionarilor.
Criticii de serviciu din epocă pretind că insubordonarea romancierului fată de normele realismului socialist constituie un scandal. De fapt, adevăratul scandal, demn de înregistrat de istoria literaturii, îl constituie inaderenta lui G. Călinescu la ceea ce se întîmpla pe plan literar în Europa: romanul Bietul Ioanide nu are legătură nici cu avangardismul, care, ca o stafie (vorba lui Marx) a bîntuit continentul în primele patru decenii ale secolului douăzeci, si nici cu existentialismul, în plin avînt după terminarea războiului.
În loc să conteste enunturi ritualice, de genul „marchiza iesi la ora cinci...”, G. Călinescu le foloseste cu ostentatie, ignorînd si, implicit, ridiculizînd „luptele seculare” ale avangardistilor cu vechile conventii literare. După cum, în loc să refuze literaritatea si să facă din roman un document existential, el exhibă caracterul literar al romanului.
De fapt, Bietul Ioanide este un roman livresc (cel mai bun de acest gen din literatura română). Spre deosebire de modernisti, care voiau să impună antiliteratura, si de existentialisti, care profesau nonliteratura, G. Călinescu face o literatură foarte literatură. O literatură de gradul doi.
G. Călinescu are oroare de tot ceea ce este biografic, accidental, neliterar. El transformă automat si integral asa-numita „experientă de viată” în literatură. Din punctul său de vedere, o trăire omenească este literatură sau nu este. În mod similar procedează în ipostaza de critic si istoric literar, cînd face din literatura citită o superliteratură.
Recitind Scrinul negru, roman apărut în 1960, ni-l  imaginăm pe autor spunîndu-ne nu „am să reconstitui, pentru voi, aventurile sentimentale ale unei femei, Caty Zănoagă, din protipendada societătii românesti de altădată”, ci „am să vă arăt cum se poate fabrica un roman din scrisori”. Totdeauna cînd scrie, G. Călinescu nu scrie, ci arată cum se scrie. Romanele sale sînt demonstratii de scriere a unor romane. Poemele sale sînt demonstratii de scriere a unor poeme. Chiar si demonstratiile critice sînt demonstratii de scriere a unor demonstratii critice.
Înainte de război a avut mare ecou strădania lui Camil Petrescu de a acredita un stil anticalofil, strădanie culminînd cu ridicarea în slăvi – pentru expresivitatea lor involuntară – a Amintirilor colonelului Lăcusteanu, scrise la sfîrsitul secolului nouăsprezece. Autorul romanului Patul lui Procust, în care sînt inserate scrisori tot ca expresie a preferintei pentru „documente”, se angaja însă în acest demers cu toată gravitatea, ca si cum ar fi pornit într-o cruciadă de recucerire a autenticitătii. Nu cu acest scop si nu într-o asemenea stare de spirit recurge G. Călinescu la un montaj de texte epistolare. El propune, de fapt, cititorilor un elevat si instructiv joc de-a creatia literară.
Cui se adresează? Unui public care, în epoca „realismului socialist”, nu mai există de multă vreme. Sau, dacă există, există clandestin. Cititorii... oficiali ai romanului, vigilentii critici proletcultisti ai epocii, nu înteleg nimic din acest joc. Ei formulează obiectii infantile, întrebînd de exemplu cum este posibil ca o persoană să vîndă un scrin fără să verifice, întîi, dacă n-au rămas în el scrisori. G. Călinescu trebuie să coboare la acest nivel si să explice că, uneori, o servitoare poate fi neatentă etc.
Scrinul negru este marcat de cele mai mari si compromitătoare concesii pe care G. Călinescu le-a făcut regimului comunist si, totusi, nu are parte de o primire aprobatoare din partea oficialitătii. În zadar l-a descris autorul pe Ioanide discutînd de la egal la egal cu muncitori si activisti ca Dragavei, Cornel sau Leu, în zadar a imaginat incendierea – de către „dusmanii regimului” – a teatrului monumental construit după planurile arhitectului, în zadar a prezentat caricatural aristocratia românească. Încercarea sa de a scrie în stil comunist a scos în evidentă – în mod jignitor pentru adeptii comunismului – o incapacitate structurală de a scrie astfel.
G. Călinescu crede, cu candoare, că o flatează pe o muncitoare ca Marioara Dragavei atribuindu-i trăiri elevate, de inspiratie livrescă:
"Cînd dimineata dădea drumul robinetului în fata marii chiuvete de portelan în forma unei scoici baroce, piesă adusă din Italia, avea sentimentul că un izvor de munte gîlgîie într-o fîntînă orientală. Îi plăcea să-si înmoaie astfel părul albit cu sampon în această chiuvetă si să-l scoată afară ca nins de flori de cires. În dormitor se afla o mare oglindă venetiană, rămasă de la vechii proprietari, care, coborîndu-se pînă aproape de parchet, arăta imaginea întreagă a privitorului, de la cap pînă la picioare. Marioara, dezbrăcîndu-se în fata ei si rămînînd în cămasă scurtă de mătase, era uimită de a se descoperi frumoasă.”
În realitate, o femeie simplă, lipsită de educatie estetică, nu se recunoaste într-un asemenea portret. Feminitatea sofisticată care i se atribuie o insultă. Putem fi siguri că dacă l-ar avea în fată pe autor i-ar da cu cartea în cap.

Poezie postmodernă în anii '60

Volumul de versuri Lauda lucrurilor, din 1963, are valoarea unui volum de versuri, dar si valoarea unui manual practic de poezie. G. Călinescu face la scenă deschisă o demonstratie de extragere a lirismului din teme consacrate, atemporale (care erau la modă pe vremea lui Horatiu!). El „laudă” materia, fiinta umană, soarele, luna, aerul s.a.m.d.
Lectia ia uneori turnura unui număr de iluzionism. Profesorul, extravagant, începe să aibă gesticulatia unui scamator, dovedindu-ne că se poate face poezie din orice, din pepenele verde sau chiar din prozaica pastă de dinti.
De unde stim că poetul joacă rolul cuiva care laudă materia si nu o laudă propriu-zis? Din faptul că elogiul este sarjat, teatral, practicat cu sentimentul relativitătii oricărei optiuni estetice. Din faptul că elementele proslăvite au în mod evident caracterul unor exemple (puteau fi si altele). Si, în sfîrsit, din faptul că autorul îi parafrazează în mod frecvent si deliberat pe alti poeti, fiind preocupat nu atît de „trăirea” lui, cît de situarea într-un context cultural.
O tentă parodică, uneori discretă, alteori usor de remarcat, au aproape toate versurile călinesciene, chiar si cele erotice, care ar presupune o mai mare angajare sufletească:
„Ades în casa mea mă-nchid,/ Si plîng ca regele David/ Pe fiul său Avesalom/ De plete spînzurînd în pom,/ Cu gîndul la Otilia,/ Cu părul ca vanilia./ S-o torn în aur de Ofir,/ Punîndu-i soclu de porfir,/ Sub un împodobit tavan/ Din lemn de cedru de Liban?/ Pustiu e muntele Sion!/ Unde ti-e templul, Solomon?” (Apa vie).
În mod evident această lamentatie amoroasă este „jucată”, scrisă de cineva care stie că există – si nu ascunde faptul că stie că există – Cîntarea cîntărilor.
Modelele nu sînt, deci, urmate, ci parodiate. Însă parodiate în scopul de a le da o nouă viată, de a le repune în circulatie. Promotorii modernismului în literatură foloseau parodia pentru a discredita textele clasice, pentru a se emancipa de sub tutela lor tiranică. Ei aveau fată de autorii de altădată un fel de complex al lui Oedip. G. Călinescu îi priveste pe părintii săi spirituali, paradoxal, cu o duiosie... paternă. Îi „întelege”, îi acceptă asa demodati cum sînt, le recunoaste întîietatea într-un mod declamativ, ca o compensatie pentru faptul că, în realitate, au pierdut-o de multă vreme. Atitudinea sa fată de cultură este lipsită de orice complex. Si seamănă – surprinzător de mult – cu atitudinea postmodernilor.
Nu ne-am propus să facem din G. Călinescu un postmodern numai pentru a găsi o justificare a atitudinii sale postmoderne. Dar aceasta e realitatea.
Sentimentul că ne aflăm în fata unui postmodern se accentuează dacă citim poemele călinesciene în corelatie cu eseurile din Universul poeziei. Si unele, si altele fac parte, s-ar spune, dintr-un cuprinzător, sintetic text postmodern, combinatie de teorie si practică a scrisului.
Multe texte din Lauda lucrurilor sînt concepute – s-ar spune – ca material ilustrativ pentru teoriile din Universul poeziei. Imnurile lirice închinate elementelor preiau chiar unele „idei” din această poetică, redactată sub forma unui dialog între un profesor si un student.
În Universul poeziei, profesorul afirmă, de exemplu, că există o analogie,  „uitată” de omul modern, dar plină de sugestii pentru poezie, între aer si apă:
"Noi de multă vreme nu mai percepem aerul si ca atare n-avem nici senzatia justă a apei. Pentru pestele din mare, apa e un aer inspirat si respirat, pentru noi vizibil si totdeodată oribil prin densitatea lui. Dar pestele care esuează pe uscat e speriat de sicitatea aerului nostru, care pentru el e o apă corosivă, arzînd viscerele. Marea este într-un cuvînt atmosfera fiintelor acvatice, aerul este oceanul nostru."
În poemul Aerul regăsim acest joc de perspective:
"Fluid, subtil, indiscernabil aer,/ Tu dintre începuturi element,/ Pămîntului în flăcări aliment/ Cînd s-a stîrnit primordialul vaer.// Prin guri de pesti sorbim această apă,/ Pe fundul tău căzuti ca-ntr-un ocean/ Cu valul urias si diafan/ Din care sufletele vii se-adapă."
Poezia lui G. Călinescu este de fapt o lectie de poezie. Chiar si în fulminantele sale declaratii de dragoste în versuri, autorul are aerul că ne demonstrează posibilitătile liricii erotice. De aici – sunetul săltăret de parodie:
"Am în acest album/ Un fir de-aur curat,/ Din părul tău – un fum/ De mult evaporat -/ Am în acest album.// Consult toti filosofii,/ Pe Platon si Socrate,/ Să stiu dacă pantofii/ Sînt semn c-ai existat./ Consult toti filosofii.” (Consult toti filosofii).
Pare greu de crezut că a avut capacitate anticipatoare un critic literar cunoscut pentru rezerva si chiar mefienta sa fată de tot ceea ce a însemnat în vremea lui avangardă. De fapt, el nici nu a avut o asemenea capacitate. De postmodernism îl apropie însăsi conditia de critic, asumată de G. Călinescu integral, transformată în adevărata sa existentă. În fond, postmodernii aceasta sînt, scriitori-critici.
Romanul Adela al lui Garabet Ibrăileanu nu valorifică aproape nimic din experienta criticului si istoricului literar Garabet Ibrăileanu. Este un roman psihologic, pe care îl putea scrie si un prozator exclusiv prozator. Proza si poezia scrise de G. Călinescu sînt însă forme de valorificare exuberantă si parodică a experientei lui de cititor profesionalizat.
*
G. Călinescu s-a exprimat nu printr-o afirmatie sau alta, ci prin totalitatea creatiei sale eruptive sau, mai exact spus, prin însusi caracterul eruptiv al creatiei. Stilul intelectual si artistic călinescian, imediat remarcabil prin  surprinzătoare asocieri de idei, paradoxuri, formulări elegante si decise, ca niste noduri de cravată făcute în fata oglinzii, a avut propriul său mesaj, fundamental antidogmatic. Profesînd libertatea de gîndire si bucuria de a crea într-o perioadă în care scriitorilor li se cerea să fie dogmatici si plictisitori, „oportunistul” G. Călinescu a fost de fapt marele inoportun al momentului. Putini autori s-au dovedit atît de eficienti ca el în păstrarea amintirii literaturii adevărate, în asigurarea unei continuităti între boom-ul literar interbelic si fenomenul literar românesc de după război. Relativa liberalizare survenită în deceniul sapte a fost cu atîta promptitudine valorificată de scriitori si datorită faptului că oameni ca G. Călinescu si, în primul rînd, G. Călinescu însusi au făcut timp de aproape două decenii operă de educatie estetică, pregătind constiintele pentru mult asteptatul moment de deschidere.

CRITICĂ SI ISTORIE LITERARĂ. Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, Buc., FR, 1941 ? Istoria literaturii române, compendiu, Buc., Mecu, 1945 (ed. a II-a, rev., 1946) ? Caragiale despre alegerile din trecut în tara noastră, Buc., ESPLA, Col. pt. răsp. st. si cult., 1952 ? Scriitori minori, Buc., ILF, col. „Ist. lit. rom. în monografii”, 1954 ? Nicolae Filimon, Buc., ILF, col. „Ist. lit. rom. în monografii”, 1954 ? Gr. M. Alexandrescu, Buc., ILF, col. „Ist. lit. rom. în monografii”, 1955 ? Nicolae Filimon Buc., St., 1959 (cupr. ample adăugiri în comparatie cu mon. din 1954) ?  Gr. M. Alexandrescu, Buc., EPL., 1962 (cupr. ample adăugiri în comparatie cu mon. din 1955) ? Viata lui Mihai Eminescu, editia a IV, rev., Buc., EPL, 1964 ? Ion Creangă (viata si opera), ed. nouă, rev., Buc., EPL, 1964 ? Studii si cercetări de istorie literară, pref. si note de Al. Piru, text îngr. de Eugenia Oprescu, Tin., col. „Bibl. scolarului”, 1966 ? I. Eliade-Rădulescu si scoala sa, text stab. si adnotat de Al. Piru, Buc., Tin., 1966 ? Ulysse, pref. de Geo Serban, Buc., EPL, 1967 (studii si eseuri).
PROZĂ. Trei nuvele. „Iubita” lui Bălcescu, Catina damnatul, Noi vrem pămînt, Buc., col. „Contemporanul”, 1949 ? Kiev, Moscova, Leningrad, Buc., EPLA, col. „Scriitorii nostri contemporani”, 1949 (impresii de călătorie) ? Bietul Ioanide, roman, Buc., ESPLA, 1953 (ilustr. de Corneliu Baba) ? Am fost în China nouă, Buc., ESPLA, 1959 (impresii de călătorie) ? Scrinul negru, roman, Buc., EPL, 1960.
POEZIE. Lauda lucrurilor, Buc., EPL, 1963 (cupr. versuri scrise în per. 1938-1963).
TEATRU. Sun sau Calea neturburată, mit mongol, Buc., Ed. Gorjan, 1943 (ed. a II-a, Buc., ESPLA, 1953, cu un cuv. în. din partea autorului).
*
În perioada 1941-2000 au fost reeditate masiv si în repetate rînduri aproape toate scrierile lui G. Călinescu. Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent s-a aflat sub embargo pînă în 1982, cînd Al. Piru a retipărit-o cu omisiuni si completări (atribuite autorului, care, nemaifiind în viată, nu  putea să le confirme sau infirme). Între timp, în România pătrunseseră (discret, fără publicitate) transe mari dintr-o editie realizată în străinătate, de Iosif Constantin Drăgan, prin fotocopierea editiei princeps. Editia din 1941 a fost retipărită, fără modificări, si de Fundatia „G. Călinescu” din Onesti (presedinte: Constantin Th. Ciobanu), în 1998.