ION NEGOITESCU
                                                                                                                                                   Alex. STEFÃNESCU

 

 

    Ion Negoitescu s-a născut la 10 august 1921 la Cluj, ca fiu al unui ofiter de carieră, Ioan Negoitescu, si al sotiei acestuia, Lucretia Negoitescu (născută Cotutiu, fiică a unui preot ortodox, memorandist). Precocitatea sexuală si homosexualitatea i-au răvăsit copilăria, făcîndu-l să descopere (mai devreme decît alti scriitori) că nu este un om-standard. A urmat cursurile liceului „Const. Angelescu” din orasul natal, pe care le-a încheiat în 1940. Licean fiind, s-a simtit atras, temporar, în disjunctie cu individualismul si estetismul pe care le va profesa toată viata, de miscarea legionară. În 1937 a debutat cu versuri, publicate într-un ziar local, „Natiunea română”. Ca student al Facultătii de Litere si Filosofie din Cluj (1941-1946), s-a refugiat, o dată cu această institutie, la Sibiu, în timpul Dictatului de la Viena. A devenit, ca si alti studenti ai lui Lucian Blaga – Radu Stanca, I. D. Sîrbu, Cornel Regman, Stefan Aug. Doinas, Nicolae Balotă, Eugen Todoran – membru al Cercului literar de la Sibiu. În numele grupării, a redactat celebra scrisoare deschisă către E. Lovinescu, semnată cu pseudonimul Damian Silvestru si publicată la 13 mai 1943 în ziarul bucurestean Viata, aflat sub conducerea lui Liviu Rebreanu. Scrisoarea, gest de solidarizare cu E. Lovinescu, promotor al democratiei si apărător al exclusivitătii criteriului estetic în evaluarea literaturii, a provocat indignarea vehementă a publicatiilor nationaliste, care i-au acuzat pe tinerii de la Sibiu de antiromânism „trebuie să li se înscrie patriotismul cu biciul pe cosul pieptului”, scria ziarul Tara). Ion Negoitescu a fost redactor al „Revistei Cercului literar”, pe tot parcursul aparitiei acesteia (ianuarie-iunie 1945).
În 1947 a obtinut Premiul scriitorilor tineri al Fundatiilor Regale pentru volumul în manuscris Poeti români.  Între 1950-1952 a fost bibliotecar la Filiala din Cluj a Academiei Române. Din 1961 pînă în 1964 a făcut închisoare, din motive politice. După eliberare, a lucrat ca redactor la „Luceafărul” (1965-1967) si „Viata Românească” (1968-1971). Volumul Poezia lui Eminescu, scris încă din 1953, i-a apărut abia în 1967, cînd cenzura comunistă a fost, pentru scurt timp, mai îngăduitoare.
În 1968 a publicat, în „Familia”, sumarul unei proiectate Istorii a literaturii române, care a suscitat numeroase controverse si, mai grav decît atît, a trezit – prin insubordonarea fată de punctul de vedere oficial – circumspectia autoritătilor. În 1977 s-a solidarizat, printr-o scrisoare deschisă, difuzată de postul de radio Europa Liberă, cu Paul Goma; drept represalii a fost arestat de Securitate si amenintat cu un proces pentru homosexualitate, astfel încît a fost nevoit să publice un text de „spălare a păcatelor”, Despre patriotism.
În 1979, a plecat la un festival de poezie, în Belgia, si, beneficiind de diverse invitatii si burse, si-a petrecut mai multi ani în Occident. În 1983 a hotărît să nu se mai întoarcă în tară si s-a stabilit în Germania. Istoria literaturii române, publicată în 1991, la Editura Minerva din Bucuresti, a fost oarecum o dezamăgire, din cauza caracterului ei fragmentar (se referă doar la perioada 1800-1945), desi cuprinde multe pasaje inspirate.
În ultimii ani de viată a început să-si scrie Autobiografia, despre care credea că va fi marea lui operă, obsedat de gîndul că nu va avea timp să o ducă la bun sfîrsit. „Singurul esec care mă mai poate astepta – se confesa el în 1991 Martei Petreu – este acela de a muri înainte de a-mi termina Autobiografia.”  A murit la 6 februarie 1993, la München. Din Autobiografie a reusit să scrie numai primele două capitole, Rochia de bal si Convocat la director, care au apărut postum, sub titlul Straja dragonilor, în 1994, cu concursul Martei Petreu.


O operă lăsată în dezordine

Opera lui Ion Negoitescu arată ca o cameră perchezitionată de Securitate si lăsată vraiste. Nimic nu este dus pînă la capăt, iar ansamblul nu are o logică.
În cărtile de poezie se găsesc si reflectii, traduceri etc., iar în cărtile de proză pot fi citite versuri. Culegerile de articole au sumaruri eterogene. În volumul Lampa lui Aladin sînt analizate texte de Dan Botta, Stefan Aug. Doinas, Mircea Ivănescu, Toma Pavel, Virgil Nemoianu, Mircea Ciobanu, Sorin Titel, Florin Gabrea, Sebastian Reichmann, Daniel Turcea, Marin Mincu si Tudor Vasiliu, scriitori între care nu există nici o legătură. Istoria literaturii române a rămas nu numai neterminată, ci si neîncepută, întrucît autorul a hotărît ca literatura română veche să o trateze într-o addenda a volumului următor, consacrat literaturii române contemporane (iar acest volum, bineînteles, nu a mai fost scris). Autobiografia, intitulată Straja dragonilor, este si ea incompletă.
Singura carte cu adevărat încheiată este Poezia lui Eminescu, dar nici ea nu este o monografie în sensul traditional al cuvîntului. Poate fi considerată mai curînd un poem critic, avînd unitatea pîlpîitoare – si orbitoare – a flăcării de magneziu.
Personalitatea lui Ion Negoitescu este de fapt aceea a unui poet damnat. Si va rămîne în veci inexplicabilă strădania acestui poet, care îsi injecta literatura în vene ca pe un drog, de a fi critic si istoric literar.
Stîngaci cînd intră în rolul de instantă critică, el face, în compensatie, exces de solemnitate. Stilul său scriptic-pretios trădează timiditatea celui aflat într-o situatie inadecvată.
Ion Negoitescu a avut nesăbuinta să promită că va scrie o istorie a literaturii si apoi, pînă la sfîrsitul vietii, s-a simtit hărtuit de asteptarea interogativă a celor din jur, ca de prezenta unei guri flămînde de lup. A căutat justificări pentru tergiversarea lucrării, a mai temperat din cînd în cînd nerăbdarea publicului oferindu-i fragmente în avanpremieră, iar în cele din urmă a confectionat, din texte disparate (unele de o valoare eseistică exceptională), ceva care doar seamănă cu o istorie a literaturii, mai exact cu un volum dintr-o istorie a literaturii.

Criticul literar căzut din lună
Ion Negoitescu a trăit solitar si neînteles în societatea românească. Avea o existentă estetizată, incompatibilă cu grosolănia fortată la care fuseseră condamnati românii de ocupantii sovietici. Era lipsit de nerăbdarea indecentă de-a se afirma, si aceasta tocmai în mijlocul vietii literare, spatiu al ambitiei duse pînă la isterie. Tinea la identitatea lui de homosexual într-o tară încă pudică, refractară la experiente fără legătură cu scopurile naturii.
Simtindu-se străin în lumea în care se născuse, a încercat de mai multe ori să se sinucidă. O dată în perioada adolescentei, din cauza lipsei de comunicare cu părintii. Altădată, în 1961, ca detinut politic („voiam să le «fac figura» tartorilor mei si să distrug obiectul plăcerii lor sadice”). Altădată, în 23 august 1974 (zi aleasă simbolic), în semn de protest fată de cenzura care nu-i permitea să-si publice cărtile. Si altădată în 1977, după ce se solidarizase cu Paul Goma si fusese anchetat într-un mod brutal si umilitor de Securitate.
Dar nici sinuciderea nu si-a asumat-o pînă la capăt. Sinuciderea presupune o tehnică si o eficientă de ordin practic pe care nu le-a avut niciodată. În copilărie i-au lipsit jucăriile, care sînt, cum el însusi explică, o bună „scoală a mîinilor”. Mîinile sale nu stiau decît să întoarcă filele cărtilor sau să se dedea, în întunericul sălilor de cinematograf, unor atingeri perverse.
În postura de critic literar, făcea impresia unui om căzut din Lună. Nu tinea seama de tesătura de prejudecăti si interese din cauza căreia ierarhia de valori literare părea de neclintit. Dădea verdicte care contrariau. Se lăsa condus, cel mai adesea, de dorinta de a trăi un moment de beatitudine estetică. Cînd era în criză de heroină literară, se multumea si cu un text slab, pe care îl folosea, recurgînd la autosugestie, ca pe unul valoros. Iubea atît de mult profunzimile, încît le inventa.
Marea lui plăcere – dacă ar fi avut multi bani – ar fi fost să citească numai cărti virgine, nici măcar răsfoite de altii înaintea lui. Plictisit de antumele lui Eminescu, frecventate de o lume pestrită, ca Cismigiul vara, s-a refugiat în păduroasele postume. Cartea sa despre poezia eminesciană a socat, prin intensitatea paroxistică a trăirii critice. Lectura întreprinsă de Ion Negoitescu părea una dintre acele experiente nebunesti, după care experimentatorul se trezeste cu părul alb.
Proiectul de istorie a literaturii române  pe care l-a publicat în 1968 a provocat o adevărat furtună în presa literară a momentului, dar istoria propriu-zisă a aterizat în România abia în 1991, ca un balon dezumflat, fiind mai mult un colaj de articole decît o sinteză. Vechea obsesia a diversilor comentatori legată de desconsiderarea de către Ion Negoitescu a literaturii noastre vechi a rămas, în aceste conditii, aproape fără obiect. Lenes, mai exact, incapabil de o muncă sistematică si – biografic – nepunctual, Ion Negoitescu n-a putut duce la bun sfîrsit proiectul îndrăznet, întrevăzut într-un moment de inspiratie (desi pagini critice de o mare densitate intelectuală si poematică se găsesc în volumul apărut).

Invitarea cititorilor pe un teritoriu interzis
Autobiografia Straja dragonilor (asa neterminată cum este) reprezintă tot ce a scris mai bun acest autor febril si inegal, după eseul consacrat lui Eminescu. Ea se remarcă însă nu numai în contextul operei lui Ion Negoitescu, ci si în al întregii noastre literaturi. Este pentru prima oară cînd un scriitor român se analizează cu o luciditate dusă pînă la ultimele consecinte, chiar cu un fel de cruzime, făcînd mărturisiri pe care altii nu le-ar face nici sub tortură. Miron Radu Paraschivescu (în Jurnalul unui cobai) este necrutător cu semenii săi, nu si cu sine, Livius Ciocîrlie (ca autor de jurnale), chiar si cînd vorbeste despre sila de a trăi, rămîne în limitele unei decente livresti, Mircea Cărtărescu (cel din Travesti), evocînd obscure trăiri homosexuale sau transsexuale, le transformă într-un poem fantasmagoric si astfel le face mai putin socante. În divulgarea vietii sale secrete, Ion Negoitescu are ne-rusinarea unui cadavru care stă gol, cu picioarele desfăcute, pe masa de disectie. O nuditate atît de brutală nu s-a mai practicat la noi si uimeste. Dar si atrage.
Senzatia că pătrundem pe un teritoriu interzis este accentuată de natura homosexuală a erotismului trăit în copilărie si adolescentă si descris-analizat de memorialist la bătrînete. Unele relatări au suspense  tocmai din cauza oprobriului pe care îl manifestă în mod curent societatea fată de homosexuali. Scriitorul povesteste, de pildă, cum, copil fiind si aflîndu-se într-o sală de cinematograf, a simtit dorinta irepresibilă de a mîngîia sexul bărbatului tînăr de lîngă el, măcar prin pantaloni. Probabilitatea ca acel bărbat să consimtă era foarte mică, din cauză că homosexualitatea constituie o exceptie si încă una  sanctionată de opinia publică. Si totusi copilul, asumîndu-si riscul,  întinde încet mîna. El joacă un fel de ruletă rusească a dragostei. Încordarea este atît de mare încît ajungem să răsuflăm usurati cînd necunoscutul acceptă jocul erotic si chiar colaborează, descheindu-se la pantaloni.
Dar să revenim la sinceritatea memorialistului. Nu este vorba, de fapt, de o sinceritate frustă, ci de una cucerită prin cultură si prin experienta scrisului. O sinceritate a bătrînetii, plină de farmec.
Afirmam că, divulgîndu-si cele mai intime dorinte si plăceri, Ion Negoitescu are ne-rusinarea unui cadavru de pe masa de disectie. Trebuie să revenim acum, precizînd că el are mai curînd nepăsarea unei statui. A unei statui pe care o putem examina de jur-împrejur, fără jenă, întrucît nuditatea ei beneficiază de imunitate artistică.
Totul este frumos în autobiografia lui Ion Negoitescu, chiar si ceea ce este urît. Autorul a ridicat relatarea la alt nivel decît cel cu care ne-au obisnuit atîtia autori de memorii si jurnale. Avînd o mare miză estetică, scrierea sa ne obligă să o citim într-un registru al trăirilor înalte. Cititorul animat exclusiv de o curiozitate prozaică se simte dezamăgit si o abandonează (asa cum abandonează obsedatul sexual o carte de Freud).
Singura parte ternă este aceea în care Ion Negoitescu face genealogia familiei sale. Nume care nu ne spun nimic sînt inventariate cu o constiinciozitate neobosită si – inevitabil – plictisitoare. Si totusi chiar si această parte se dovedeste pînă la urmă a fi scrisă cu un frison care ni se transmite. Întelegem că scriitorul, alertat de presimtirea mortii, vrea să salveze (în sensul dat acestui cuvînt de operatorii de la computere) tot ce-si mai aduce aminte despre ascendentii lui.
În general, însă, autobiografia se impune ca un text admirabil, nu numai prin sinceritatea elaborată si radicală despre care vorbeam si care constituie o noutate în literatura română, ci si prin ampla desfăsurare de nuante ale trăirilor afective, comparabilă cu aceea din În căutarea timpului pierdut. Iată ca exemplu scena – antologică – a pregătirilor pe care le face mama copilului Ion Negoitescu pentru a participa la un bal. Copilul devine un straniu Pygmalion, vag incestuos, care, ajutîndu-si mama, o creează vestimentar:
„Balul, rochiile acestea mă surescitau la culme. Trăiam un vis aievea. Tot ce văzusem prin filme ajunsese acum la îndemîna mea. Traviata si Bal mascat fără cortina care subliniază si demistifică iluzia, înlocuite cu realitatea imediată, în mijlocul căreia se afla mama. În timpul probelor îmi dădeam mereu părerea, perfectionist cum nu se mai poate, fascinat că urmăresc modul în care, sub ochii mei, prind contur cele două rochii, una de voal roz, cu volănele la poale, alta simplă si dreaptă, de dantelă neagră. De la alegerea modelelor, în reviste de modă frantuzesti, pînă la detaliile lucrării, începeam de la o zi la alta să mă comport ca expert, ferm convins că ajutorul meu va contribui ca mama să fie cucoana cea mai elegantă la bal. Eram atît de băgăret, încît croitoreasa, inoportunată si agasată, s-a văzut nevoită să protesteze, asa că maică-mea mă punea si ea din cînd în cînd la punct, desi cred că amestecul meu exaltat si precoce o flata”.
În urma dezvăluirilor din Straja dragonilor, începem să întelegem altfel si unele dintre cărtile mai vechi ale lui. Aceea despre Eminescu ni se înfătisează, de exemplu, ca documentul unei pasiuni homosexuale peste timp, al unei pasiuni ultraspiritualizate, avînd totusi o fervoare care se intensifică necontenit, pînă la obtinerea extazului. Asistăm – cu sentimentul că nu este nevoie de noi, că mai mult stînjenim prin prezenta noastră – la o contopire intelectuală orgiastică între exeget si fiinta de cuvinte din secolul nouăsprezece:
„De frumosul păstor Endymion s-a îndrăgostit Luna, care îl contempla arzînd de dorintă în fiecare noapte. Si sub dorul ei de vrajă, androginul Selenei rămase nemuritor, cu tineretea nestinsă, prins de somnul care îi purta voluptatea prin eternităti. Destinul lui Eminescu se înaltă în umbra de palori sublunare a acestui mit, pe care el însusi l-a atins, numind păstorul, în poezia Diana. Asa cum se desprinde din versurile sale, din cîntecul lui de doruri neizbăvite si melancolii fermecînd veacul, imaginea poetului e una cu chipul lui aievea, acea figură a tînărului cu trăsături ce amintesc de leagănul Spiritului, de Asia, de Indiile dorului de nefiintă, si în care contemplativitatea si erosul, voluptatea si somnul se unesc să dea magia expresiei. Si pe el l-a iubit Luna, ca pe păstorul de altădată, l-a «legat» cu firul îndrăgirii ei plină de otrăvuri si el a cîntat-o halucinant; iar profilul său se desprinde, cu această aură magică, din somnul fără de moarte care cîntă «blînd si rece», care împrăstie văpăi de gheată din versurile lui si care strecoară în sufletul nostru amarul si pe figura noastră paloarea plăcerii”.
Nimeni, nici Veronica Micle, nu l-a iubit pe poet atît de intens si tragic ca Ion Negoitescu.

CRITICĂ SI ISTORIE LITERARĂ. Despre mască si miscare, Sibiu, 1944 * Scriitori moderni, buc., EPL, 1966 * Poezia lui Eminescu, Buc., EPL, 1967 (ed. a II-a, Buc., Em., 1970) * Însemnări critice, Cluj, D., 1970 * E. Lovinescu, Buc., 1970 * Lampa lui Aladin, Buc., 1971 * Engrame, 1975 * Analize si sinteze, Buc., Alb., 1976 * Alte însemnări critice, Buc., CR, * 1980 Istoria literaturii române, vol. I (1800-1945), Buc., Min., 1991.
POEZIE. Povestea tristă a lui Ramon Ocg, Sibiu, 1941 [prezentat ca „roman”, textul este de fapt un poem în proză, de factură suprarealistă] * Sabasios, Buc., EPL, 1968 * Poemele lui Balduin de Tyaormin, Buc.,1969 * Moartea unui contabil, Buc., 1972 * Viata particulară, Buc., CR, 1977.
CORESPONDENTĂ, MEMORIALISTICĂ. Un roman epistolar, Ion Negoitescu – Radu Stanca, 1945-1961, Buc., Alb., 1978 * Ora oglinzilor, pagini de jurnal, memorialistică, epistolar si alte texte cu caracter confesiv, editie îngrijită, prefată si note de Dan Damaschin, Cluj, D., 1997. * Straja dragonilor, editie îngrijită si prefatată de Ion Vartic, epilog de Ana Muresanu, Cluj, Ed. Apostrof, 1994 * Dialoguri după tăcere, scrisori către S. Damian, Buc., Ed. DU Style, 1998.
PUBLICISTICĂ POLITICĂ. În cunostintă de cauză, texte politice,  Cluj, D., 1990 [culegere de articole difuzate initial prin intermediul posturilor de radio Europa Liberă si BBC si al unor reviste românesti din Occident].