Tu,
îmi spunea Adina, începutul lui mai e cel mai frumos moment
al anului. Vacanta e aproape, o simti cã a pornit spre tine, si
totusi e încã destulã vreme pentru ca sã o poti
gusta anticipativ pe îndelete si a pregãti si ti-o închipui
în fel si chip. în fel de feluri si chipuri. Promisiunea e,
nu-i asa, mai bogatã si mai plinã de posibilitãti
decît realizarea efectivã si nici un Canaan, oricît
de bogat în miresme, nu va fi mai tulburãtor – mai tulburãtor
si mai generos cu împãrtirea tihnei si împãcãrii
– decît asteptatul pãmînt al fãgãduintei…
Da,
îngînam eu, da Adina, da iubito…
Nu
lua însã aminte la întreruperea mea si continua cu debitul
ei rapid si-n stilul nostru studentesc, sofisticat si cultural, atît
de altul decît cel de astãzi încît pare a veni
de pe altã lume, care nu se poate sã nu fie acoperit de praf
si de buruieni si mai roditor de fiinte ca zglobia Stella Nãdejde
ori ca admirabilul tãu prea încîntat de sine Teodor
Goldman decît de lapte si miere… Tu ai vãzut ce mai ceafã
groasã ca Rubio ? Are o ceafã de animal si teoriile lui au
si ele o încãpãtînare dobitoceascã într-însele…
dar ferice de el cã studiazã medicina, oamenii ãstia
care învatã o disciplinã pozitivã sînt
mai fericiti decît noi, nespus mai fericiti, lucreazã un numãr
de ore într-un laborator sau într-o fabricã si apoi
gata, se-ntorc la domiciliu, nu le mai pasã, la revedere, pe cînd
noi nu scãpãm nici o clipã, sîntem frãmîntati
mereu, ne ducem profesiunea si îndatoririle cu noi ca pe o cochilie
de melc, nu ne învrednicim de pauze…
–
Da, Adina, albastrul rochiei tale nu se deosebeste deloc de al cerului,
cît se vede printre norii cestia albi si pufosi.
–
… Nu-i asa cã aici, în jurul Cismigiului, se concentreazã
toatã frumusetea Bucurestilor? Nu-i asa cã în cartierul
ãsta al nostru e orasul mai provincial, mai dulce, mai adunat în
jurul unui „parc”, unui punct central, si mai dispus sã adãposteascã
visãri patriarhale? Nu-i însã deloc urbe de provincie,
fiindcã mai încolo stim si simtim cã sînt strãzi
cu duiumul, forfotã, lume, bulevarde, magazine, viatã multã
si intensã si biblioteci si teatre si facultãti, si noi sîntem
la mijloc, în centru, la întretãiere, cum e mai bine…
–
Da, neadormita mea frumoasã…
–
… Ai observat-o pe Stella cînd a intrat la curs, ieri, cu întîrziere
fireste, nici cã se putea, îsi împodobise capul cu o
pãlãrie turtitã si rotundã ca un capac si era
îmbrãcatã în rosu, nu-i de mirare cã am
auzit soptindu-se: colac peste pupãzã… Vezi, în orasele
mici de provincie, oricît ar fi de fermecãtor, niciodatã
nu te poti rãtãci, nu te poti pierde ori ascunde, esti mereu
la vedere, asta-i obositor si e si o jignire, o fiintã omeneascã
trebuie sã aibã dreptul sã disparã pe cîtva
timp dacã vrea, pe cînd în marele-oras lucrul e posibil,
poti oricînd trece dincolo de cartierul tãu si intra în
anonimat, în multime, deveni disponibil, singur, te retrage din imaginea
pe care si-a format-o colectivitatea despre tine, eventual te înnoi…
–
Dece singur, Adino, dece singurã?
Pentru
o perioadã, pentru cîteva clipe ori cîteva putine clipe,
ori deloc, dar ca sã ai posibilitatea, sã stii cã
o poti face oricînd, în provincie ori la sat nu se poate, acolo
esti mereu în casa de sticlã, la vedere, urmãrit, diferenta
dintre trib si societate asta e, din societatea urbanã te poti izola,
poti iesi nitel la aer, dincolo însã nu, în trib esti
mereu cuprins, înconjurat, stãpînit, esti la vedere…
–
Ce urechi mici ai Adina!
…
Mai mult decît orice îmi place sã mã plimb primãvara,
cînd plouã usor si liliacul e înflorit… Tu nu stii ce-i
liliacul pentru mine, e totul, e copilãria, e viitorul, e romantismul
german naiv si-i cel mai sofisticat empirism englez, cînd vãd
liliacul stiu cã voi studia totul, cã voi fi fericitã,
cã fericirea nu mã va ocoli, mã îmbatã,
însã decent, duios, discret, e cea mai rafinatã si
mai inocentã morfinã…
–
Sã te plimbi cu mine Adina?
[–
… Nu-i asa cã aici, în jurul Cismigiului, se concentreazã
toatã frumusetea Bucurestilor ? Nu-i asa cã în cartierul
acesta al nostru e orasul mai provincial, mai dulce, mai adunat în
jurul unui „parc”, unui punct central, si mai dispus sã adãposteascã
visãri patriarhale? Dar nu-i deloc urbe de provincie, fiindcã
mai încolo stim si simtim cã sînt strãzi cu duiumul,
forfotã, lume, bulevarde, magazine, viatã multã si
intensã si biblioteci si teatre si facultãti, si noi sîntem
la mijloc, în centru, la întretãiere, cum e mai bine…
–
Da, neadormita mea frumoasã… [...]
Cartierul
nostru, al copilãriei mele si apoi al Adinei (veniserã de
undeva de prin marginile Cotrocenilor, dupã cum, înaintea
lor, si noi sosi- serãm în str. Sf. Constantin tocmai de pe
la Bellu, motiv pentru care, în ciuda marii depãrtãri,
continuasem a învãta la liceul Gh. Sincai) si al plimbãrilor
noastre, al prea scurtei noastre ere magice, e cel din jurul Cismigiului.
E unul din cele mai frumoase ale Capitalei, si dacã întrebuintez
superlativul relativ iar nu cel absolut e doar din teama de a nu pãrea
exagerat si a nu cãdea în doaga ce constã în
a conferi unui anume loc (ori unei anume epoci fericite a vietii si în
deosebi a copilãriei si tineretii) toate atributele suprematiei.
E – si oricît de putin pãrtinit de motiv ar fi, farmecului
sãu incontestabil nu i te poti sustrage – un cartier linistit si
din belsug dãruit cu subtilã elegantã. Linistit era
pe atunci si mai mult, atît de sustras sgomotelor si agitatiei încît
îmi place a-mi închipui cã de restul orasului îl
despãteau nevãzute straturi de insonorizare, de nu va fi
fost fabulos asezat sub un clopot al tãcerii si al exclusivitãtii,
opac vederii si simturilor trupesti, însã transparent unei
perceptii extrasensoriale. Da, primãvara, si cu o intensitate de
necrezut, în putinele zile ale înfloririi liliacului, era parcã
de-o tãrie – în gratie si candoare si capacitatea de a îmbia
– neîntrecutã ori cel mult egalã cu a locurilor celor
mai încãrcate cu vrajã din lumea întreagã.
Vecinãtatea întinsei grãdini – amestec subtil de grijã
horticolã si de sãlbaticã explozie vegetalã
în inima necuprinsului perimetru orãsenesc de piatrã
si cãrãmidã – se aratã atunci mai cataliticã
decît oricînd. Cismigiul, chiar cînd, în perspectiva
unor locuri, nu se lãsa vãzut, îsi exercita influenta
si înnobila strãzile dimprejur la orice orã si în
orice anotimp. Prezentã invizibilã, dar stiutã, ocrotitoare,
adãogitoare, conferea cartierului ceva din exceptionalul si maiestatea
sa. Factor comun al tuturor strãzilor, ulitelor, caselor si clãdirilor
din spatiile acelea, tuturor le dãruie ceva dintr-al sãu,
le exponentializa la puteri de vrednicie si demnitate la care n-ar fi fost
în stare a visa nici bulevardele si cãile mai arãtoase,
mai largi, mai înseninate ; trãiam ca cei din evul mediu,
strînsi în jurul castelului, fortãretei ori catedralei,
deosebiti, bunãoarã, de locuitorii unor sate mai prospere
poate, însã lipsite de harul proximitãtii unei resedinte
nobile ori – de nu mã avînt prea departe – de cei ai unei
planete prea distantate de un astru luminos. Iar astrul nostru, de-un verde
heraldic si întretãiat de atîtea benzi (spectrale oare?!)
multicolore si infinit nuantate, umbrit de copaci bãtrîni
si scãldat de apele moi si stagnante ale unui lac miniatural, frînt
si conceput ca întortochieri, cu iz de basm si de picotire, era nu
numai un domeniu de prestantã dar si de reverie. Si ne mai punea,
prozaic si binevoitor, la îndemînã un loc de rãcoare,
de refugiu ; de pare în zilele toride cînd locuitorii ceilalti
ai Bucurestilor erau sortiti a suferi ori a-si cãuta limanul la
cine stie ce depãrtãri de casã; mai oferea si un spatiu
suplimentar, fiindu-ne terasã, balcon, grãdinã personalã,
adãpost pentru învãtãturã, citit, hoinãrealã.
Din
strada Sf. Constantin pînã la Adina, în Aleea Progresului,
aveam de bãtut numai cîtiva metri.
Si
de acolo în Grãdinã ne rãmînea doar sã
trecem strada Schitul Mãgureanu, prilej, ce-i drept, de a ne da
seama cã facem parte din Oras si cã Cismigiul nu-i al nostru
decît prin bunãvointã, adoptiune si întîmplare.
O datã însã ajunsi acolo, îl înstãpîneam,
socotindu-l de douã ori neîmpãrtit cu ceilalti bucuresteni:
ca vecini, ca înfrãtiti cu melancolia aleilor sale tomnatice
ori cu exuberanta parterelor de flori înmugurite si dupã aceea
estivale, ori cu tãria zãpezii care în lunile de iarnã
îl acoperea aproape ca un lintoliu si ni-l încredinta în
cvasi-exclusivitate: atunci cînd toti ceilalti falsi prieteni îl
pãrãseau, vãdindu-si interesul si fãtãrnicia.
Dar
plimbãrile mele cu Adina – circuit paraspatial de fericire transfiguratorie
a banalului – nu se limitau neapãrat si numai la aleile parcului.
De toate strãzile cartierului eram deasemeni legati si parcã
îndrãgostiti, atrasi gravitational ; le cutreieram – pe ele,
nu altele – îndelung, în toate acele ore libere atît
de surprinzãtor de numeroase în partea de tinerete a vietii.
S-ar fi spus cã ne stã la dispozitie si îndemînã
însusi timpul, la fel ca suprafata Cismigiului si ca inepuizabilul
caldarîm dintre Calea Plevnei (spre apus), Calea Grivitei (cãtre
nord), strada Brezoianu (la rãsãrit) si bulevardul Elisabeta
(marginea de miazã zi a împãrãtiei noastre).
Timp în vremea aceea aveam întotdeauna si-l foloseam cu precãdere
pentru plimbãri, de care nu ne sãturam. Plimbãrile
fãrã rost nu-s ele oare sfidarea cu mai multã violentã,
de cãtre cei tineri, a Ordinei, a Cuminteniei bãtrînesti,
a Cufundãrii maturitãtii în Micime si în genere
a lumii în monotonie si automatism? Umblam si vorbeam si fãceam
planuri, mereu altele, si eu visam si ea vorbea pentru sine ; eu o ceream
de mii de ori în cãsãtorie si ea, tot de atîtea
ori, neobositã, îmi rãspundea (iute si zîmbind
– oare si cu glas nitel scãzut, ca de pe orbite mai rapide) afirmativ
si-i plãcea sã-i încarc bratele, pe la sfîrsitul
lui april si-n primele zile de mai, cu multe crengi de liliac, multe de
tot, ostentativ, ridicol, absurd de multe si-i plãcea sã-si
încreteascã nitel ochii, surîzînd, sã-si
scuture pãrul (lung si saten foarte deschis, îl purta lãsat
pe umeri) si sã sporovãiascã urmãrindu-si gîndul
aproape fãrã a lua aminte la spusele mele, la mine, la întreruperile
ori întrebãrile mele, dar îngãduindu-mi, din
plin, absolut, covîrsitor, definitiv, sã fiu – în plimbãrile
acelea copilãresti, adolescentine, studentesti (cãci am fost
vecini de cînd aveam amîndoi cincisprezece ani, ea cu cîteva
luni mai micã) – sã fiu alãturi de ea fericit, sã
cunosc si eu, sã am si eu parte, partea mea, de fericire, de fericirea
aceea care poate cã, într-o cantitate cît de infimã,
tot e hãrãzitã fiecãruia, oricît de mic
sau oropsit, si apoi de coborît, de pus la punct, de trecut în
rînd, în rîndul înfrîntilor, uitatilor, pãgubitilor,
celor care la bilant se vede cã nu le-a mers bine.
Cu mijloace putine, dar de o deosebitã expresivitate, poetul face
prezent destinul celuilalt elev al lui Verhovenski, un ateu care credea
cã „libertatea deplinã” este posibilã numai cînd
„omului îi va fi absolut egal dacã trãieste sau nu
trãieste”. Sinuciderea, perfect „relatatã” de poet, este
apoteoza celui care a ajuns la constiinta... dumnezeirii.
În stepan trofimovici verhovenski, poetul face portretul altui destin
dostoievskian, tot în doar patru versuri:
venise prin perete. prin mortarul
vechi scorojit sfãrîmicios. vorbeai de doi ani de zile cu
umbra
nefericirii tale. nimic nu se auzea nimic
nu se vedea. „reteazã-i vinele” ti-a spus. „si cît mai repede”.
Apropiat ca structurã de Don Quijote, dar si de un anume cabotinism
transparent, destinul sãu „evadat” nu putea fi închis decît
la doar trei zile de la împãrtãsanie.
În nikolai stavroghin, poetul, alternînd si intersectînd
vocile unor locutori în scurte monologuri în care cuvintele
sînt abia rostite, reiterate („asa cum existã pãmîntul
si cerul si norii/ pãmîntul si cerul si apele iarba lumina”),
vorbindu-ne si de un „vierme al prezentului” (imagine a mortii iminente),
ne prezintã un alt elev al lui Verhovenski, un „cadavru viu” de
o seductie stranie.
Sînt de remarcat în aceste „portrete” absenta adjectivului,
deci excluderea afectivitãtii, tonul constatativ, ca si cum ar întocmi
o fisã clinicã, gradatia narativã prin juxtapunerea
vocilor, prin simpla alãturare a unor substantive, articularea cu
articole hotãrîte doar a substantivelor care adunã
în jurul lor întreaga miscare a textului („lumea”, „mijloacele”,
„deviza”, „umbra”, „vinele”, „destinul”, „oboseala”, „latul”, „gîtul”)
si absenta verbului „a fi”, absentã care anticipeazã fatalitatea.
Se constatã si de data aceasta expresivitatea cuvintelor uzitate
si este probabil cã poetul le folosea dupã multe ezitãri.
În copilãria lui franz kafka, poetul introduce o supozitie
prin „dacã” si asigurã echilibrul poemului prin „poate”.
„Povestea este usor fortatã, nefiind propriu-zis decît o introducere,
intriga fiind abia schitatã, iar acel „poate cã viitorul”
(sau „si atunci poate cã viitorul”) lasã loctorului alegerea
unei (oricãrei) continuãri. Dacã textul este o pluralitate
de semnificatii, lectorul este „el însusi o pluralitate de texte,
de coduri infinite”. Pe acest fapt pare a miza poetul atunci cînd
„varianta” sa pare a fi transferatã prin fragmentare „invariantelor”
individuale. Abundenta conjunctiilor coordonatoare si salveazã de
la gregaritate sintacticã „supozitia”, care se desparte totusi de
acel „poate” plin de incertitudini.
Sã remarcãm si absenta anecdoticului din textele lui Mazilescu,
distantarea de lumea tristã pe care o simte fisuratã, un
adevãrat spatiu în care exprimarea elipticã si uzitarea
litotei par a se împotrivi absentei.
Douã texte intitulate întoarcerea lui immanuel si immanuel
ne familiarizeazã cu un alt personaj greu catalogabil. E un mod
de a zice „ne familiarizeazã”, pentru cã de fapt cele douã
texte sînt între cele mai incongruente din cîte poartã
semnãtura lui Virgil Mazilescu. Iatã:
cu vorbe care stiu sã pãseascã strãinul acesta
ne-a descris mai multe peisaje înlãcrimate. a spus cã
un sal plutind peste prãpastie pare uneori un joc pãrãsit
la cãderea întunericului sau o boalã foarte umilã.
dar priviti o priviti: cãmasa lui este de argint. si lungit lîngã
el soarele îsi aduce aminte cu multã smerenie. veseliti-vã
dragilor cãci s-a întors immanuel.
„immanuel” este un strãin si relatãrile sale sînt la
fel de stranii si imateriale ca si prezenta lui. Un anumit animism bîntuie
imaginile acestea desprinse parcã dintr-un basm. Mirarea este urmatã
de un îndemn, tonul direct pãrînd a generaliza imaginarul.
Poemul rãmîne însã „incontrolabil”, o propunere
doar.
Al doilea poem, immanuel, este o succesiune de fragmente în care
se remarcã sobrietatea descriptivã, scurtele propozitii care
închipuie un decor oniric, totul fiind subordonat unei gramatici
personale, corectã si inimitabilã în acelasi timp:
norii au carnea bolnavã si ei sînt singurii sfãtuitori
ai omului
care m-ar fi putut iubi
mîine si mai departe dementa
acest om crede cã degetele mele au potrivit ceasornicul pe ape
ori sarpele l-au îndemnat spre patria sarpelui – însã
n-au fost
si n-au fost degetele mele
În grîul de dupã asalt: immanuel tu treci mai fericit
decît mine
prin toate pietele distrugerii (foarte sãrac si fãrã
sã-ti amintesti
si viclean la pîndã pe urmele marilor îngeri cîntãreti
de altãdatã)
Într-un alt poem, o ioanamaria este invocatã obsesiv, ea fiind
si „lacrimã unitarã a zeului”, un fel de principiu universal
unificator, bucurie creatoare a vietii, închidere si deschidere,
nãlucã, desfãsurare de forme, existentã precum
Maya:
ioanamaria si lacrimã unitarã a zeului
ioanamaria si suflet de patru sãptãmîni
Repetarea unui nume, ca si-n alte poeme, impune o raportare existentialã,
integratoare, dominantã în text, o permanentã care,
excluzînd disjunctiile, realizeazã un simbol complex.
Invocatia pînã la identificare o regãsim si-n „te rog
beatrice sã ne întîlnim”. Poemul este o mãrturisire,
în acelasi stil inimitabil, a iubirii. Simbolurile au si în
acest caz o cu totul altã configuratie decît sîntem
obisnuiti:
voi coborî din tramvaiul 709
cu o flacãrã la butonierã
cu un pui de sopîrlã în palmã
sã mã poti recunoaste imediat.
Absolut remarcabilã calitatea notatiei poetice. Cel care propune
întîlnirea nu vine cu trandafiri, o asemenea recuzitã
ar fi desuetã (mai ales într-un poem de Virgil Mazilescu).
Socul imaginilor este evident. Timpul si spatiul sînt abolite („te
rog beatrice te rog beatrice te rog/ la ce orã omeneascã
vei vrea/ mîne searã în steaua vega”), invocatia pare
deznãdãjduitã, iar alegerea unui alt spatiu decît
cel imediat drept perimetru al unui „rendez-vous” nu semnificã altceva
decît proiectarea în absolut a unor simtãminte puternice
pe care locutorul nu se mai simte stãpîn. Va fi acolo „fãrã
sã-mi amintesc”, într-o „hainã simplã usoarã”.
O epifanie. Rãsfãtul romantic din rugãmintile poetului
este o recuperare în manierã post-modernistã a literaturii
erotice întesate de lamento-uri si disperãri. Mazilescu, fãrã
a fi patetic, propune un „discurs amoros” de o franchete emotionantã,
în care disjunctia („te rog si n-ar trebui sã te rog”) echilibreazã
fericit „scrisoarea” cãtre „beatrice”, nume altfel plin de sugestii
renascentiste.
SEARA, ROGU-MÃ, CU NOAPTEA...– ESEU ROMANTAT ASUPRA NEIZBÎNZII –