ÎN TINERETE CÃRTILE NU S-AU DAT ÎNCÃ PE FATÃ
Nicolae STEINHARDT
De ce este tineretea atît de frumoasã si de ce suntem atît
de fericiti (de nepãsãtori) cînd suntem tineri? Si
de ce la bãtrînete e dimpotrivã?
*
Din Eseu romantat asupra neizbînzii , în curs
de aparitie la Editura Timpul din Iasi
Pentru cã la tinerete cãrtile nu s-au dat încã
pe fatã. Nimeni nu ne poate reprosa cã nu am fãcut
nimic. Avem tot timpul. Suntem în faza fãgãduintelor,
privim viitorul de pe un munte Nebo al posibilitãtii tuturor împlinirilor.
Totul e cu putintã, încã nu putem fi trasi la rãspundere.
Tineretea, ca si balul mascat, asterne pe fetele noastre nezbîrcite
un vãl algebric si o aurã difuzã (egalitarã).
Masca si tineretea, deopotrivã, ascund valoarea realã (aritmeticã)
a fiecãrui ins si-l mentin la adãpostul incertitudinii care
poate acoperi orice identitate. Aidoma ca la balul mascat, pînã-n
momentul scoaterii mãstii, încã nu se stie cine suntem
cu adevãrat ori ce vom fi. Sansele sunt egale: în Tara minunilor,
cîtã vreme cãrtile de joc stau etalate cu fata-n jos,
Regina de Cupã e în dilemã: oricare din ele poate fi
crãiescu-i vlãstar.
La bãtrînete e cu totul altfel. Ne-am dat cu totii arama
pe fatã, suntem pe deplin aritmetizati, am arãtat cine suntem,
cît pretuim si ce-am fãcut. De ce isprãvi ne-am dovedit
capabili. Ce si cît am înscris în registrul cel mare.
Si-atunci, desigur, e vai si amar de toti cei ce si-au realizat simbolul
general (x, y, z) la valori minime ori nule ori negative. Atunci e ferice
de un Goethe, un Verdi, un Victor Hugo, un Tolstoi. Dar ceilalti? Ceilalti
care acum si-au lepãdat în mod cu totul definitiv masca si
au trecut de mult pe planul exclusiv numeric – al preciziei dezvãluitoare
de adevãr – la ce se pot astepta din partea semenilor de nu la silã,
dispret, nerãbdare, lipsã de interes, cerbicie si apostrofãri
urîte în tramvai? Si-n cel mai bun caz (dar se întîmplã
foarte rar) la niticã milã, în care întotdeauna
intrã si nemultumirea. Cãci demascatul, în fond, l-a
trãdat. Cînd x-ul se dovedeste a fi un simplu o, la ce se
poate astepta de nu la profunda dezamãgire a aproapelui sãu?
Dar bine, nu existã oare un sir natural complet al tuturor numerelor,
li se poate cumva cere tuturor sã fie numere mari? Nu. Trebuie sã
existe si valori nule sau negative. Dar vai de cei care
s-au aritmetizat la un nivel scãzut, festelindu-si algebrica tinerete.
Mai bine le-ar fi fost lor sã nu se fi nãscut – ori sã
fi murit curînd, cînd încã hãlãduiau
în fermecata împãrãtie a fãgãduintelor
neajunse încã la scadentã si-n faza de început
a balului, cînd proaspetele mãsti acoperã etans viitoarele
cute si hîdosenii ale fetelor, cînd mãtasea dominourilor
n-a prins a se mototoli si a se îmbuiba de sudoare.
*
Conversatie cu Sandu la Nestor. Cafele si savarine, oferite de mine.
Un intelectual, îmi spune, e dator sã se specializeze
serios, sã-si construiascã, dacã nu-i om de stiintã,
ci, ca noi, de litere, de speculatii filosofice, de gîndire si condei,
o specialitate literarã mai grea si mai rarã, de exemplu
greaca veche, slavistica, ebraica… Nu se poate limita la a citi cãrti,
a visa, a face planuri si plimbãri, a scrie articole de criticã
pe care le-ar putea la urma urmei concepe orice om cu o licentã,
a discuta cu prietenii si a vorbi admirativ ori critic despre piese de
teatru si filme… Altfel, ratarea e sigurã. Pot fi si acestea
– inclusiv erotica, se-ntelege – dar mai trebuie si o specialitate, cum
sã-i spunã?, durã, ca un vîrf de munte
greu accesibil, si unde sã ajungi pe un versant cît mai colturos.
Nu mai este, îmi zice stergîndu-se de friscã si aruncînd
ochiade la masa vecinã unde tocmai se instaleazã douã
foarte reusite vestitoare ale amintitului domeniu erotic – numai arta,
dragul meu, te impune, îti asigurã un loc, un locsor… Cultura
generalã, singurã – si mai ales cea exclusiv frantuzeascã,
asa cum e mai întotdeauna cazul la noi (uitã – te împrejur)
e mai rãu decît nimic… Specialitatea, strictã, pentru
un intelectual care nu-i om de stiintã (acolo, cred, e de la sine
înteleasã) e echivalentul meseriei, e brãtara de aur,
singura brãtarã utilã si cinstitoare… De ce crezi
cã toate scaunele de o parte si de alta a meselor acestora (nu mã
refer la masa de alãturi de noi) sunt ocupate de oameni care n-au
reusit, cei mai multi, decît sã pluteascã într-un
fel de nisipos si sterp no man’s land al culturii? Pentru cã n-au
nici o specialitate precisã, un punct de sprijin, o stîncã
pe care sã stea, un pisc de unde sã nu poatã fi scosi
cu una cu douã… Dar si-au construit case pe nisip, si-i bate vîntul
sãracii, îi plimbã, ca pe frunza moartã a lui
Verlaine…
încrederea în sine. Da. Si o bunã pãrere
despre sine.
Le-au avut artistii mari, toti.
Absolut necesare.
îmi lipsesc, mai mult prima, desigur, decît a doua. Dar
si buna pãrere de sine îmi lipseste, cîtã am
e mult prea putinã spre a-mi fi efectiv de folos. Mã stiu
slab, mã stiu lenes, e defectul meu esential. Pentru mine, Alexandru
Iftodie e tot una cu mine. Nu asa se cade. Pentru Victor Hugo, Victor Hugo
era altcineva, un personaj la înãltimea cãruia avea
a se mentine. De aceea s-a si putut pe bunã dreptate, pe cea mai
bunã dreptate, spune: Victor Hugo a fost un nebun care se credea
Victor Hugo. Eu nu îndrãznesc a fi Al. Ift., acel Al. Ift.
pe care-l visez, mi-l doresc, mi-l fãuresc în minte – si nu-s
în stare a-l realiza.
[...]
*
Ce-i important? Sã lasi un nume bun. Sã fii împãcat
cu propria-ti constiintã. Sã mori în pace si linistit,
fãrã a fi supãrat pe tine însuti.
Da. însã dupã ce vei fi izbîndit mãcar
putin în lumea aceasta. Desi în lumea aceasta Iisus Hristos
a fost învins. Evangheliile sunt relatarea unui imens si tragic esec.
Crucea e suprema neizbîndã. (Viata lui Iisus Hristos e istorisirea
unui esec paradoxal transformat de bisericã într-o absolutã
biruintã.) Si totusi ce zice Iisus Hristos? Zice: „îndrãzniti,
eu am biruit lumea.”
înfrîngere? Biruintã?
A nu, sã nu ne lãsãm amãgiti. Galileanul
a învins, a învins! La biruintã îsi cheamã
oamenii, pe cei bãtuti îi face de rusine si-i azvîrle
în iezerul de foc ori afarã în întuneric, unde-i
scrîsnirea dintilor. Fãrã milã. Dur. Aspru.
Sã iau si eu aminte, prea putin credincios ce sunt. (Dar pustnicii,
cei care au renuntat la toate? Cum de pot fi socotiti biruitori?
Pot, deoarece biruinta lor constã în a fi izbutit sã
renunte.)
*
Rudyard Kipling în al sãu If.: înfrîngerea
si succesul nu-s, deopotrivã, decît doi impostori.
Da. Asa-i. în fond. Sunt douã „solutii” egal valabile
ale ecuatiei care se numeste viata.
Asa-i în Orient, în India, de unde s-a inspirat Kipling.
în Occident însã – adicã la noi – conform
obiceiului pãmîntului, cf. traditiei locului (care-i hotãrîtoare
si indiscutabilã) e altfel: la noi e bine si e nimerit si e necesar
sã te realizezi, sã ai succes, sã faci nu sã
zaci: „sã lasi ceva” dupã moarte.
Alt stil, deci alte concluzii; la noi, aici, nu-s egale: înfrîngerea
si biruinta. K. a scris sub influenta îndelungatei lui sederi în
Asia.
Dar eu trãiesc în Europa! Eu nu-mi pot îngãdui
sã cred cã-i tot una a izbîndi ori ba. Nu pot!
Pregãtindu-mã sã scriu despre trecut si sã
evoc un coleg decedat, mã întreb dacã însãsi
operatia pe care vreau s-o efectuez nu-i în ea însãsi
imposibilã ori mãcar aleatorie. Trecutul nu-i oare cu desãvîrsire
inaccesibil si orice reconstituire a sa cu totul iluzorie, chiar si a celui
mai recent? Orice istorie nu-i factice si lucrare practicã a imaginatiei?
Mãrturiile (asupra unor fapte petrecute de curînd) nu-s ele
mereu contradictorii si derutante chiar cînd sunt depuse de oameni
de cea mai indiscutabilã bunã credintã? Asemenea martori
nu se contrazic mai întotdeauna unul pe altul? Stiinta si logica
nu ne demonstreazã cã nu se poate cãlãtori
în duratã si cã masina de explorat timpul a lui H.G.Wells
e o simplã fantezie? Amintirile, asa dar, nu sunt ele ab initio
viciate de un impediment intrinsec de neînlãturat?
Se poate sã fie asa.
Eu totusi mã încumet sã dau glas trecutului deoarece
cred cã memoria noastrã functioneazã mai complicat
decît s-ar crede la prima vedere. Uitãm repede, fãrã
îndoialã, si în felul de a retine evenimentele intervine
pentru fiecare o foarte specificã ecuatie personalã. Dar
în cutele adînci ale inconstientului (ori ale materiei cenusii)
se creeazã pentru epocile care ne marcheazã, în care
se fãureste individualitatea noastrã, niste „pungi”, niste
zone situate în afara mersului degradator al tinerii de minte,
niste „depozite” sustrase procesului general de confuzie si încetosare,
si acolo, într-însele, trecutul se pãstreazã
aproape intact, proaspãt si mereu susceptibil de a fi readus la
suprafatã, mereu capabil de a ne covîrsi cu prezenta sa prin
simpla interventie a unei neînsemnate excitatii psiho-fiziologice
(precum madeleina lui Proust ori o frînturã de melodie ori
un miros ori un peisaj). Nu tot trecutul „se pierde”, „se dizolvã”
în jilavele sedimente dintre memorie si uitare ori în apa mucedã
si dizolvantã a vietii. Constiinta mai degrabã decît
o solutie lichidã e o emulsie, adicã un lichid în care
plutesc si corpuri nesolvate, întregi. La asemenea elemente conservate
mã refer; si ele, cred, îmi îngãduie sã
vorbesc de ce a fost cîndva ca de o imagine pe care am posibilitatea
sã o trec de la negativ la pozitiv, s-o developez îndeajuns
de usor, îmi trebuie doar imboldul unei asociatii de senzatii (mai
bine decît de idei), aceasta jucînd rolul necesarei camere
obscure.