PICTORUL HORIA BERNEA SI MISTERUL
MATERIEI
Nicolae STROESCU STÎNISOARÃ
Luînd în mînã cartea lui Horia Roman
Patapievici a cãrei lecturã îti poate oferi rara (în
ambele sensuri) bucurie de a te confrunta cu recolta, recuperatoare de esente,
a aventurii unui spirit modern care nu vrea sã cedeze tentatiilor
imanentiste ale modernitãtii, am avut din capul locului o tresãrire
a memoriei inimii, citind motoul care, sub titlul „In Memoriam Horia Bernea”,
reproducea un gînd al regretatului pictor, director al Muzeului Tãranului
Român, fire comunicativã dar neconcesivã în lucrurile
de seamã, om al intensei bucurii de a trãi dar si al meditatiei
si atitudinii consecvent religioase. De aici si cuvintele lui Horia Bernea
încãrcate de sens luminos cu care Patapievici, prietenul lui,
îsi deschide poarta cãrtii sale iscoditoare de cãi de
iesire din impasul existential si spiritual: „Lumea e bunã prin scop,
frumoasã ca facere, complexã prin vietuire si spiritualã
prin materialitate”.
Îmi amintesc cum în timpul ultimei mele înTîlniri
cu Horia Bernea, în 2001, în casa si atelierul lui de la Otopeni,
arãtîndu-ne tabloul la care încã lucra, atunci
cînd apuca un rãgaz în neîncetata vîltoare
a ocupatiilor de zi cu zi, a fãcut o remarcã neasteptatã
si care m-a urmãrit cu strãfulgerãrile sugestiilor rãsãrite
la liziera unor vechi si mari întrebãri filozofice si fundamental-teologice.
Horia Bernea spunea cã în ultimul timp arta lui a început
sã descopere materia ca atare, ceva din realitatea ei nemijlocitã,
prezenta ei revelatoare, apelul ei estetic. Tabloul în lucru reprezenta
un interior de bisericã, în care lumina se cernea, mîngîind
contururile, rotunjimile stîlpilor, fetele icoanelor... „Uite aici
ne întîlnim cu materia, într-un moment de densitate a ei”,
a spus Horia Bernea, atingînd cu coada penelului o dîrã
subtire dar substantialã de negru, la baza uneia dintre ferestrele,
încastrate în zidul gros, prin care pãtrundea lumina în
locasul cufundat în tãcerea netulburatã de nici o prezentã
omeneascã.
Tablourile lui Horia Bernea, fie cã transpun luxuriant-strunit
fetele naturii, grãdinile, simboluri sacre, turla cu clopotnitã
înecatã în verdeatã ca într-o vesnicie gingase,
întruchipãrile copacului, tainele dealului, cioporurile de case
tãrãnesti, sfiala soptitoare a florilor, te întîmpinã
cu o lume filtratã prin impetuozitate vitalã sau concentrare
arhetipalã, în ambele ipostaze transparentã cãtre
ceva de dincolo de robustetea contururilor si inflorescenta culorilor. Acum,
cu putin înainte de a muri, el vorbea cu inimitabila-i îmbinare
de seriozitate-mirare-bucurie, de o descoperire a materiei.
Nu e nevoie de multã reflectie pentru a-ti da seama
cã prin aceasta drumul de pînã acum al artistului nu
o cotea spre o întîlnire cu un obstacol sau o fundãturã,
ci prevestea o nouã strãpungere cãtre tinta înscrisã
în adîncurile destinului lui creator. Acolo unde cel neprevenit,
auzind despre aceastã rãspîntie a sensibilizãrii
la misterul materiei, ar fi adulmecat un impas al deschiderii de pînã
acum la transcendentã, o contrazicere a sperantei fundamentale (un
tablou floral al lui Bernea, din 1994, este intitulat „Frumusetea va mîntui
lumea”) condensatã si emanatã de opera lui Horia Bernea, se
petrecea de fapt o confirmare a unei vocatii, poate chiar o iluminare. Cãci
Horia Bernea, acest om al încîntãrilor dar si al mîniilor
în ciocnire cu ceea ce resimtea ca o inertie a sufletelor sau o trãdare
a ideilor, îsi trãgea sevele dintr-o spiritualitate concretã,
crescutã sub cupola crestinismului rãsãritean.
Cu ani în urmã am desprins cîteva din
însemnãrile publicate de Horia Bernea si le-am transmis în
cadrul emisiunii Lumea Crestinã, de la Radio Europa Liberã:
„A trãi în conformitate cu Hristos si sfintii”, spunea Horia
Bernea, „înseamnã: izolare, efort, inconfort, viatã în
afara normelor «binelui» uman, neostentatie dusã pînã
la contrarierea celorlalti pentru cã afirmã o altã «normalitate»
si manifestã un firesc insolit inclus nu în zona firescului
biologic ci a unuia moral, deci ne «natural», a «normal».
Mai înseamnã: dificultate de întelegere
pentru cã suprimã naturalul simt de conservare, absentã
a fricii obisnuite, dragoste de oamneni aliatã cu lipsa de pretuire
a pãrerii lor, curaj mai presus de fire ....”
xxx
„Se poate linisti cu adevãrat sufletul omului în
oras?
«Nu» spune pãrintele Cleopa. ....”
xxx
„Este interesant sã discutãm despre aceste
vorbe «nonconformism» si «revoltã». Pentru
cã ele au fãcut, în mod facil, gloria spiritului: în
absenta unei idei dãtãtoare de viatã, ca cea a credintei
în Dumnezeu, el a trebuit sã se multumeascã cu
tot soiul de idoli mai mult sau mai putini personali, sã glorifice
numai ceea ce bietul om putea sã dea singur, singurel. Voi încerca
deci sã port acest cuvînt în spatiul experientei si al
atitudinii Sfintilor Pãrinti, al sihastirlor, al pãrintilor
desertului, al Mariei Egipteanca si al atîtor zeci de mii de cazuri
nestiute de nimeni. În acest perimetru nonconformismul întrece
cele mai extravagante acte produse de societatea contemporanã: chiar
si aspectele nepotrivite ale insolitului sunt mai tari în lumea pustie
decãt în cea a experimentelor moderne.....”
***
„Din punctele de vedere moral si religios, «adevãrurile»
stiintei sunt cel putin inoperante. În general, ele au fost folosite
de minti slabe si rãu voiitoare iar minciuna s-a dovedit a fi extrem
de eficace, pe mãsura gradului ei de grosolãnie, producînd
confuzii surpirnzãtoare chiar în cazul oamenilor de stiintã.
Simplificînd, putem spune cã se ajunge rapid la idei egalitariste
si anihilante pentru spiritul uman. Astfel: constatarea simplã cã
firul de iarbã, porcul, stîlpul de telegraf si omul sunt compusi
«din celule» este în fond o performantã drãceascã.
Marele fizician Max Plank, crestin practicant a fost uluit cînd a aflat
cã ideile lui pot fi folosite împotriva religiei...
Un exemplu: implicatiile filozofice, morale si chiar teologice
ale conceptelor cu care se opereazã acum în fizicã nu
sunt finalizate din fricã, nestiintã sau neputiintã.
A venit momnetul ca cei pregãtiti solid, teoretic si existential,
sã aibã curajul sã atace aceste zone.....”
***
Itinerarul artistic al lui Horia Bernea, inclusiv întîlnirea
cu diafanitatea materiei, nu poate fi desprins de itinerarul lui nu numai
spiritual ci mai cu seamã religios.
Dealtfel si în privinta celeilalte dominante a activitãtii
creatoare a lui Horia Bernea, aprofundarea interpretativã si punerea
în luminã a spiritului si plãsmuirilor culturii tãrãnesti,
aceeasi convergentã era prezentã si am avut prilejul sã
o constat. Atît în convorbirile noastre personale cît si
atunci cînd ne-am întîlnit în fata microfonului asupra
semnificatiilor culturii tãrãnesti se putea desprinde, dincolo
de bogãtia de perspective comprehensive, îmbinarea atotcuprinzãtoae
între douã idei decisive pentru imaginea lui Bernea asupra tãranului
si culturii tãrãnesti si modul pasionant în care li se
consacrase: pe de o parte aceea cã, paralel cu statornica ei expresivitate
originalã dela popor la popor, cultura tãrãneascã
este în acelasi timp una de valoare universalã prin relatia
ei cu ritmurile cosmice si prin rãdãcinile ei arhetipale, pe
de altã parte aceea cã tãranul român este impregnat
de crestinism într-un mod care i-a dat o trãire spontanã
a acestei religii pînã în cele mai cotidiene dintre treburile
si gîndurile lui.
Dacã în ultima perioadã a vietii lui
pictorul Horia Bernea a trãit intens misterul revelator al materiei
aceastã experientã se petrecea si ea în orizontul viziunii
lui crestine. Cãci dacã în antichitatea precrestinã,
mergînd pînã la înãltimile conceptiei
platoniciene, crearea lumii era imaginatã ca pornind dela o materie
moartã, amorfã, „materia prima”, pe care o modela „demiurgul”,
în învãtãtura crestinã facerea lumii nu
poate presupune o materie inertã pre-existentã creatiei, cãci
cosmosul în totalitatea lui, întreaga fãpturã,
lumea vãzutã si nevãzutã, inclusiv materia, au
fost create „ex nihilo”, numai prin vointa si cuvîntul lui Dumnezeu.
Lumea, cu tot ce existã cunoscut si necunoscut nouã, a fost
fãcutã de un Dumnezeu etern, cãruia nu-i putea preexista
nimic (cãci si timpul s-a nãscut numai odatã cu creatia
divinã), numai din prisosinta iubirii divine.
În orizontul gîndirii precrestine antice,
originea rãului se afla, pînã la urmã, în
materie, cãci ea era aceea de care tinea nu numai o opacitate invincibilã
si caracteristicã de a fi refractarã la spirit, ci însãsi
finitudinea vietii. Crestinismul a revolutionat si în acest sens conceptiile
centrale despre lume si om, cãci el a recunoscut si afirmat cã
obîrsia rãului nu este în materie, care este si ea un
rezultat al energiilor atotbenefice divine manifestate în creatie,
ci în spiritul dotat prin însãsi creatia divinã
cu libertate dar care prin pãcatul dintîi al trufiei s-a rãzvrãtit
împotriva domniei bunãtãtii si iubirii divine si poate
fi oricînd reluat prin vointa liberã de a se decide între
bine si rãu a fiecãrui om.
În fiinta lui Horia Bernea artistul se contopea
cu omul religios, cãutãtorul frumusetii care poate mîntui
lumea cu credinciosul Bisericii luminate de învãtãturile
Sfintilor Pãrinti.
Ceea ce i-a înlesnit, spre sfîrsitul artei
si pelerinajului sãu pe acest pãmînt, întîlnirea
cu „spiritualitatea materiei”.
München, Martie 2003