O SCURTA ÎNTÎMPLARE DIN ÎNCHISOARE SI O REÎNTÎLNIRE DUPA 40 DE ANI
Nicolae STROESCU STÎNISOARÃ
În afara de alti factori de risc si inadecvare, endogeni si exogeni, receptarea cartii mele, Vremea Încercuirii (Bucuresti 2002 si 2003), pe cît va fi functionat ea, a purtat si povara încrustata în însusi subtitlul ei: „roman autobiografic” si care nu se putea, pe drept, sa nu nasca unele interogatii si dificultati, mai ales în terenul celor care nu erau numai cititori, ci si reprezentanti ai citirii specializate si chemata sa evalueze, din partea criticii literare. Ma asteptasem la obiectii legate de semnificatia subtitlului întrucît eram constient de problema pe care o ridica, dar careia nu am putut sau nu am vrut sa ma sustrag. Dorin-Liviu Bîftoi a punctat-o în titlul unei recenzii, publicata, la 12 martie 2002, în România Literara: Roman sau autobiografie? Aceeasi problema îsi marca prezenta si în de asemeni comprehensiva recenzie publicata de Constantin Dram, în „Convorbiri literare”, din aprilie 2004, sub titlul: Romanul Autobiografic . Ca si celalalt recenzent, Constantin Dram nu-si cantoneaza receptia în aria acestui binom, dar îsi deschide analiza aruncînd o lumina asupra matcii cultural-istorice si ideatice a acestui gen literar, precum si a unor conexiuni structurale si împletiri existentiale între autobiografic si fictional, dupa ce constatase oricum ca: „Ideea de roman autobiografic comporta anumite riscuri, pe care un autor prevazator le inventariaza si le supune unor operatiuni pretextuale bine determinate, care sa înscrie opera într-un circuit firesc, al unei receptari, cît mai lipsite de atitudini contradictorii” (p. 69). Constient de obstacolele pe care le semanam în calea unor unghiuri de receptare, pot sa spun ca am fost în stare sa prevad si sa înteleg dificultatile ce vor rezulta de aici, dar nu si ca as fi simtit cu adevarat impulsul sau obligatia de a fi prevazator la modul prudentei. Ratiunea mea sensibila a decis, fara sovaire, altfel. Constantin Dram spune, în recenzia lui: „consideram ca o discutie despre un roman autobigrafic explicit (s.n.) este o provocare pentru orice tip de interpretare si ca interesul pentru un asemenea tip de lectura ar trebui sa fie determinat de criterii exterioare unor simple contingente. Si totusi....”(p.69). Faptul ca am adoptat modalitatea unui roman autobiografic are din punctul meu de vedere un evantai de motivari, de a caror desfasurare pîna la capat nu poate fi vorba aici. Oricum, sper, ca structura romanului Vremea Încercuirii nu favorizeaza etanseitatea unei stricte clasificari. În sensul acesta, as mentiona nu numai neclaustrarea lui în autobiografic, gustul portretistic, zugravire nesubiectivista si, cred, nepatimase a fundalului istoric, si, mai ales, însailarea în naratie a dedublarii între personajul Dinu actionînd la persoana a treia si interventiile reflectiei sau confesiei lui, la persoana întîi.
Pentru îmblînzirea dihotomiei roman-fictional versus roman autobiografic (presupunînd ca ea exista) mi-as îngadui gîndul ca functia narativa, tinînd de nevoia originara de a spune si de a marturisi într-un anumit ritm sau stil despre ce va fi fost sau ar putea fi si s-a sau ti s-a înîmplat, apare ca pornind dintr-o împletire de radacini care numai împreuna au facut sa dainuie coroana vesnic verde cu numele de poveste. Recunoasterea legitimitatii unei anumite evolutii a unei conceptii dominante despre roman, inclusiv delimitarile de genul autobiografic, nu implica eroarea ignorarii rolului elementului autobiografic, oricît de diafana ar fi distilarea lui în romanul de acceptiune generala, ceea ce s-ar putea spune ca nu favorizeaza o disjunctie exclusivista. Iar în privinta raportului romancierului cu „realitatea”, s-ar putea aminti cuvintele lui Dostoievski, care spunea ca ea „e mai fantastica decît imaginatia”. Ceea ce cred ca nu vroia sa încurajeze nici o reteta. Cele depanate pîna aici nu vor si nu pot sa spuna nimic despre valoarea sau non-valoarea în sine sau de comunicare a textului romanului Vremea Încercuirii . Sînt cîteva gînduri retrospective, asternute departe de locul actiunii ca si de cititorul care este adresantul povestirii despre care este vorba. În legatura cu spatiul ei de desfasurare am avut înca o problema, de data aceasta nicidecum literara, chiar daca tinea si ea de modalitatea romanului (declarat) autobiografic: aceea a numelor personajelor acelei povesti adevarate (fara pretentii sau confuzii obiectiviste, dar oricum...). Si nu era numai o chestiune de nume, ci si una politica, morala si, de fapt, în principal, de data aceasta, de renuntare pur si simplu la modalitatea romanului careia i-ar fi net de preferat cea autobiografica propriu zisa, în forma de memorii ale mele, ca fost membru al unei organizatii anticomuniste (anchetatorii i-au zis „contra-revolutionara”) traind 12 ani în clandestinitate, cautat de securitate etc. Si argumente erau destule... De pilda, interesul superior reprezentat de un document istoric propriu-zis, întarirea credibilitatii celor relatate deci si a valorii demascatoare, moral-politice, fara a mai vorbi de interesul mai mare pe care îl reprezinta pentru cititorii potentiali nu un roman (eticheta echivoca, sugerînd imaginarul si fictiunea), ci o istorie „neliterarizata”, marturie si raport documentat cu date, fapte si nume, despre o urmarire si o ancheta a politiei politice, o piesa solida si publica pentru dosarul mereu sperat al unui proces al comunismului.
Nu eram nereceptiv la o asemenea argumentare, dar hotarîrea mea era luata din motive statornice dintre care decisiva era dorinta de a nu ma mentine în limitele unui referat-marturie personala, ci de a încerca sa evoc cît de cît epoca, oamenii, cei cu care mi s-au încrucisat drumurile acelei aventuri, prietenii si camarazii unei lupte cu atît mai însufletita cu cît era mai inegala, viata conspirativa dar si spontaneitatea comunicarii si asumarea riscului franchetei, ceva din psihologia si instinctele exploatate si îndîrjirea programata a celor care serveau aparatul represiv, de partea cealalta o întreaga lume intrînd într-o defensiva istorica dar respirînd înca în mod natural din aerul si miresmele traditiei, o societate care începea sa se adapteze la constrîngerea consacrata international, dar si rezista, cîteodata nu numai pasiv, o taranime înca odata împilata si uitata, dar cu ajutorul careia întelesesem foarte repede, dincolo de interesele mostenite si jocul de-a utopia, ca temeliile sînt în primejdie.
Intentia nereflectata si imaginea nebuloasa a acestui roman cred ca s-a copt în tacere, în etape ale vietii din tara si din strainatate, în care altele erau fermecarile, provocarile, nelinistile si chemarile si cînd i-a venit timpul s-a nascut o tandra porunca de a face acea cale întoarsa, luminata tot timpul de o raza de recunostinta, dar si încercata de povîrnisurile traumei. Mentiunea-subtitlu „roman autobiografic”, cauta sa împlineasca si cerinta asigurarii veracitatii unei depozitii la zabavnicul tribunal al istoriei noastre. Cu gîndul la încetul macinis al rotilor acestei justitii, oameni de isprava au staruit ca în romanul meu autobiografic sa apara numele reale ale tuturor, urmaritori si urmariti, prigonitori si prigoniti, colaborationisti si oponenti, adaptati si refractari s.a.m.d. Dar si în privinta aceasta am ramas la hotarîrea mea spontana contrara, care, daca a fost nevoie sa o justific, cred ca nu duceam lipsa de mai multe bune temeiuri, începînd cu nazuinta statornica a povestitorului de a nu-si pierde o anumita seninatate în furtuna si cu scrupulele de neostentatie ale marilor mei prieteni si altor eroi ai acestui roman si terminînd cu gîndul ca, la distanta de decenii, ce a fost rau nu poate deveni în nici un caz bun, dar nu e nicidecum o bagatela brusca publicitate a faptului infamant cu care sa-i confrunti pe urmasi nevinovati si nestiutori, iar pe o alta fateta a celor întîmplate sa-ti arogi dreptul de a încalca discretii si lealitati pe care timpul nu le uzeaza.
Asa ca nu am folosit numele reale, cu exceptia cîtorva, de pilda, ale unor oameni care nu se mai aflau în viata, ale altora care înca la vremea aceea începusera sa intre în istorie si atunci cînd mentionarea numelui pleca din nevoia de a aduce prinos unui act de curaj sau de generozitate. Asa a fost cazul chirurgului Avramescu, care m-a operat în spitalul închisoare Vararesti si nu numai atît.
Un capitol al romanului meu (editia a II-a, p. 501) este intitulat „Doctorul Avramescu îsi ofera sprijinul” si începe astfel:
„Într-o sîmbata dimineata, doctorul Avramescu a sosit la vizita într-un moment în care unul dintre cei doi plutonieri de la Malmaison se departase pentru o clipa, iar celalalt se gasea angajat într-o convorbire cu unul dintre militienii de serviciu ai Vacarestiului. Asa ca doctorul Avramescu a pasit, de data aceasta, neînsotit în camera. Drept urmare, s-a îndreptat nemijlocit spre Dinu, i-a întins mîna si i-a spus:
«Domnule Rogojeanu, trebuie sa stiti ca eu decid asupra timpului dumneavoastra de spitalizare. Cei care v-au trimis aici ca eu sa va repar din punct de vedere fizic trebuie sa accepte decizia mea asupra momentului cînd puteti fi considerat apt de a va misca. Asa ca eu pot prelungi sederea dumneavoastra aici. Vreau sa o fac, sa amîn întoarcerea dumneavoastra la închisoarea de ancheta, dar trebuie sa va spun ca îmi îngreunati aceasta retinere mai îndelungata aici. De fiecare data cînd eu va întreb, în prezenta celorlalti, la vizita, ‘Cum te simti?', dumneavoastra îmi raspundeti invariabil ‘Bine'. Cum pot eu sustine mai mult timp ca nu sînteti înca refacut? E nevoie sa raspundeti altfel, sa va referiti la simptomele negative si dificultatile care sînt de altfel reale dupa o asemenea operatie. Faceti-o, si eu va voi prelungi ramînerea aici cît mai mult cu putinta!».
«Domnule doctor, va multumesc foarte mult pentru felul cum m-ati operat si pentru ca vreti sa-mi oferiti sansa unei amînari a întoarcerii mele la Malmaison. Dar eu am interesul sa nu prelungesc aceasta situatie. E mai bine ca eu sa pot reveni la Malmaison. Nu vreau sa intru în amanunte, dar continuarea disparitiei mele ar provoca anumite nedumeriri în parte periculoase afara, iar eu sper ca sînt în situatia de a-mi rezolva problema la Malmaison. Nu am motive de a-mi dori amînarea”.
«Bine. Daca aceasta este dorinta si interesul dumneavoastra, eu nu voi taragana plecarea din spital. Altfel, as fi facut-o cu draga inima».
«Înca odata va multumesc, dar de data aceasta e mai bine sa revin acolo pentru rezolvare»”.
Doctorul Avramescu era salariat al Ministerului de Interne în cadrul unui Spital Închisoare care, dupa cum am constatat la tot pasul, era supus celei mai stricte discipline a secretului de stat si a interzicerii oricarei relatii între militienii de paza si personalul medical, pe de o parte, si toti detinutii deveniti temporar pacienti, pe de alta parte. În afara de aceasta, masurile privindu-i pe detinutii politici aflati în spital se distingeau printr-un grad marit de severitate, iar, spre sfîrsitul anului 1964, în Spitalul Închisoare Vacaresti nu se gaseau decît doi detinuti politici, amîndoi transportati acolo pentru operatii de urgenta, eu si Vincentiu, în convalescenta în aceeasi camera, care se singulariza prin aceea ca nu fusese lasata în paza generala normala asigurata de militieni, ci era pazita la use zi si noapte de catre doi gradati securisti, purtînd camuflajul unor halate albe peste uniforme si care nu lasau ca personalul medical sa intre în camera fara a-l însoti. Cînd intra în camera un detinut de drept comun ca sa mature, ne puneau un prosop pe fata pentru ca identitatea noastra sa nu fie cumva deconspirata. Cînd eu sau Vincentiu am fost dusi de un militian de-a lungul unui coridor sau printr-o curte interioara plutonierul de militie mergea înainte si le striga tuturor detinutilor de drept comun care se gaseau în drumul nostru sa ia pozitie cu spatele catre noi, pentru a nu ne vedea. La schimbul exclusiv profesional de cuvinte avut de sanitari si de doctor cu mine si cu Vincentiu se afla întodeauna de fata unul dintre cei doi gradati veniti de la Închisoarea de ancheta Malmaison. Singura data cînd, în mod exceptional, doctorul Avramescu s-a gasit cîteva minute singur cu mine a facut ceva care, avînd în vedere calitatea mea de detinut politic adus acolo în cursul desfasurarii unei anchete, constituia nu numai o grava abatere de la disciplina impusa ci, în spiritul dictaturii comuniste si al Securitatii, o tradare. Nu-l cunoscusem si nu ma vazusem niciodata înainte de a ma avea sub bisturiu într-o noapte de toamna, cînd fusese chemat de urgenta sa opereze de ulcer perforat un „contra-revolutionar”, adus sub paza înarmata de la Închisoarea de ancheta a Ministerului de Interne. Din cîteva cuvinte ale medicului care fusese mîna a doua în cursul operatiei, care durase trei ore si jumatate, întelesesem ca doctorul Avramescu era un chirurg de valoare care aplicase o metoda moderna de legatura a stomacului cu restul aparatului digestiv, dupa o rezectie de doua treimi. Aparitiile acestui barbat tînar, zvelt, cu miscari si vorbe sprintene si decise, în perioada reanimarii si a începutului convalescentei, radiau, linistitor, catre pacient o agerime a competentei si o naturalete a autoritatii interioare a vindecatorului, sub privirile conformist-vigilente si totusi spontan-admirative ale cerberilor de serviciu. Poate ca aici se anunta deja ceea ce pîna la urma s-a manifestat, cu totul pe neasteptate în acel microcosmos al fricii, aservirii si neîncrederii instilate cu premeditare, acest gest de curaj si calda solidaritate umana si patriotica al medicului salariat al Ministerului de Interne, care sfida toate circumstantele politico-idologice si considerentele ratiunii socotitoare. Iar riscurile erau numai ale lui. Era timpul raspîndirii pseudo-axiomei ieftin-draceasca a omniprezentei delatorului, care putea fi si acel pacient straveziu de pe patul spitalului-închisoare.
Ceva mai tîrziu, la ultima aducere în fata anchetatorului, înainte de a mi se comunica inopinat ca voi fi pus în libertate, atunci cînd capitanul B. mi-a spus ca la spitalul-închisoare „m-au reparat” si la replica mea nu prea recunoscatoare a rasucit-o spre adevar adaugînd: „oricum ai fost operat în conditii excelente si de un doctor care este un as al chirurgiei... doctorul Avramescu”, ma întrebam în sinea mea ce ar spune (si ce ar gîndi?) capitanul B. daca ar sti ce si cum a vorbit cu mine doctorul Avramescu?
Peste doua zile, cînd m-am prezentat sa primesc foaia de eliberare din închisoare, l-am rugat pe capitanul B. daca n-ar putea sa-mi procure de la Spitalul Vacaresti un proces verbal medical asupra felului operatiei si rezultatelor ei. Mi-a raspuns ca nu este posibil, pentru ca acesta este un secret de stat. Era spre sfîrsitul lui 1964.
Despre doctorul Avramescu nu am mai stiut nimic si nici nu am încercat sa iau cumva legatura cu el. Cel care îl secondase în noaptea operatiei a întîlnit-o întîmplator pe o prietena a mea, care lucra în mediul medical, la cîteva luni dupa iesirea mea din închisoare si, la întrebarile ei, mi-a transmis salutari, spunîndu-i însa ca medicilor de la spitalul-închisoare le este absolut interzis ca în viata privata sa aibe contact cu cei care au trecut pe acolo. Consemnul l-am respectat de-a lungul anilor, iar în anul 1969 am parasit România.
Tacerea s-a asternut peste scurta dar cristalina mea întîlnire cu doctorul Avramescu pîna cînd am relatat-o fidel, în romanul Vremea Încercuirii , publicat dupa 38 de ani, el personal ramînîndu-mi însa mai departe tot atît de „necunoscut” ca si pîna atunci.
Licaririle de memorie despre acea scurta dar incredibila întrerupere a angrenajului opresiunii, smulsa pentru noi amîndoi din initiativa doctorului Avramescu pentru o intercomunicare sincera si neînfricata, nu s-ar fi putut mistui, dar istoria scrisa s-ar fi oprit aici daca în seara de 12 mai 2005 doctorul Avramescu nu ar fi sunat la telefon la niste prieteni ai mei din Bucuresti, care nu au nimic de a face cu romanul scris si nescris al peripetiilor mele de pe timpul comunismului, dar pe care îi vizitez întotdeauna cînd vin la Bucuresti si prin care comunic cînd este necesar. A trebuit sa revina peste doua zile. Chirurgul Dimitrie (numele de botez nu îl stiam) aflase, prin aparitia romanului, ca pacientul lui de acum 40 de ani mai traieste. Într-un cuvînt, nu ma uitase, dupa cum nu îl uitasem nici eu. Ajunsese în posesia romanului, se bucura ca cel cu care se întîlnise scurt, în împrejurarile furtunoase de atunci si-a putut continua drumul si dorea sa ia în sfîrsit legatura cu operatul lui din alte timpuri. Ceea ce s-a si realizat imediat. L-am chemat la telefon de la München. Parca nu-i venea sa creada ca sînt eu. Nu a fost greu sa-l încredintez, în ciuda deceniilor scurse, caci vocile ni s-or mai fi schimbat (el e mai tînar cu un an decît mine), dar în ziua aceea memorabila din toamna lui 1964 el se aplecase spre patul meu, ca sa-mi vorbeasca de un bine pe care vroia sa mi-l faca fara stirea si voia Securitatii ai caror cerberi erau la un pas de usa.
Acum interlocutorii minutelor încordate de atunci, încaruntiti, începeau sa faca altfel cunostinta. Limpezimi trecute prin strunga vremurilor, sfielile noului început, mîngîierea caldurii mocnite. În timp ce parca îl vedeam la capatul firului, în doua versiuni, în cea cunoscuta, vitala, dinamica, avîntata de atunci si în cea, imaginata, parca mai domoala, mai reflexiva, de acum, simteam cum urca seva în copacul amintirilor noastre si îmi facea bine sa aflu ca iubeste, ca si mine, natura, Tara si ca amîndoi stim ca ne putem încrede în bunatatea Celui de Sus.