Întrezãriri - fragmente inedite

                                       A PLECAT AUTORUL „MARILOR IUBIRI ”

                                                                                                                                                     Nicolae STROESCU STÎNISOARà



 
               Daca nu ar fi ajuns la mine, la München, revista „Apostrof”, nr. 11-12 (ca urmare a unui generos program al Departamentului Românii de Pretutindeni de pe lînga Ministerul Afacerilor Externe), nu as fi stiut ca Aurel-Dragos Munteanu nu mai este în viata aceasta (nu pot spune ca a plecat dintre noi) înca din 30 mai, 2005. În textele publicate acum de „Apostrof” , oferite de fiul lui, domnul Tudor Munteanu, scriitorul ne vorbeste de „departarea si singuratatea lui newyorkeza”, de „nostalgii care îl încearca” si de faptul ca s-a obisnuit sa se simta înconjurat de umbre, „iar marii mei prieteni de acasa, din România, au trecut de pragul cel mare” („Apostrof”, pag. 32). Usor de înteles consonantele iscate.

Aurel-Dragos Munteanu, cu o tulburatoare îmbinare de veracitate si frumusete, evoca umbrele atît de vii ale maestrilor, prietenilor si copartasilor lui la încîntarile si rigorile artei, pe drumurile unei etape de istorie aspra si cîteodata nemiloasa, dar în care se dovedeste, înca o data, ca omul atins de aripa marii chemari nu este sub vremi. La aceasta se poate vedea si cît de mult au contribuit si profesorii lui de liceu, ca exemple si transmitatori ai unor fidelitati fata de aspiratiile, straduintele si sacrificiile din istoria neamului si ca pedagogi ai constiintei responsabilitatii. Liceul de la Turda, unde a învatat în anii stalinismului copilandrul refugiat din Basarabia si precocele ucenic al unor profesori care i-au descifrat propria vocatie si, cu un curaj care atunci putea sa-ti aduca ostracizarea, prigoana si multi ani de temnita, i-au pus în mîna carti fundamentale ale acelei culturi pe care regimul o cenzura si o anatemiza, îl va însoti, dincolo de Ocean si pîna la urma, pe Aurel-Dragos Munteanu, „referinta (lui) perpetua ca învatatura si ca experienta umana”, premiza morala si intelectuala a destinului sau artistic si politic, imagine româna-transilvaneana cu aura de loc initiatic. Îl pot lesne urmari pornind de la ce a însemnat pentru mine Colegiul „Carol I” din Craiova, în alte conditii istorice, în România de pîna la 23 August 1944 si de data aceasta la sud de Carpati, în Oltenia. Si liceul lui Aurel-Dragos Munteanu purtase mai înainte de comunism numele altui rege român, Ferdinand, dar plamada culturala, semintele spirituale, sensul solidaritatii umane si românesti pe care mi le-a oferit Colegiul Carol I din Craiova s-au prefirat si s-au asezat altfel, în anii dinainte de Potop. La Colegiul Carol I predomina un duh liberal-conservator, cu traditii si profesori independenti care au ramas aceiasi de-a lungul trecerilor de la parlamentarism la regimul monopartinic al Regelui Carol al II-lea sau autoritar-militar antonescian. Daca s-au iscat valuri de radicalism în lumea si în România alunecata în razboi, ele nu au depasit zidurile Colegiului Carol, care, si în felul acesta, a ramas o scoala a continuitatii si neatîrnarii culturii si a idealului personalitatii si demnitatii. Impulsurile izolate de autoritarism devenind mai degraba motiv de fortifierea gustului libertatii si antrenament pentru jocul acesteia. Daca exista similitudini de destinatie originara între liceul de la Craiova si cel de la Turda, cum sa nu existe si contrastele timpului spînzurat? Aurel-Dragos Munteanu, care, în ciuda absolutismului rosu al anilor '50 si a lumii „aspre si brutale” din „jurul lui”, putea, cu o privire înapoi, totusi sa spuna: „M-am bucurat de o libertate salbatica în anii de liceu. Aveam totul printre cartile în care ma cufundam. Traiam în compania celor mai alese spirite, cei cu care ma întîlneam ma luau în serios si îmi evocau responsabilitati înalte, ca si cum as fi fost menit pentru ele” („Apostrof”, pag. 33), s-a izbit chiar atunci de ascutisul vremurilor. A fost „surprins de un ochi mai putin favorabil” delectîndu-se cu o culegere de scrieri ale unui filozof despre care habar nu avea ca fusese condamnat la închisoare pe viata, a fost hartuit ca sa spuna cine i-a împrumutat cartea („nu puteam crede ca unii dintre profesorii mei îmi cer sa ma dezonorez în acest fel”) si amenintat cu exmatricularea din toate scolile. Unul dintre principalii lui dascali de cultura autentica si responsabilitate româneasca, profesorul Vasile Langa, l-a încurajat sa nu marturiseasca nimic si a reusit totusi sa-l salveze. Dar Aurel-Dragos Munteanu observa ca a „învatat atunci si lectia mai putin fericita a prefacatoriei în fata istoriei, o dimensiune a destinului românesc de care nu trebuie sa fim prea fericiti” („Apostrof”, pag. 33).

Eu si colegii mei de clasa provocasem în anul 1943 fulgerele mîniei unui director proaspat numit, zelos si sustinut de un subsecretar din Ministerul Educatiei Nationale, care a sanctionat o scrisoare de protest, conceputa de mine si semnata de toata clasa, împotriva unor noi masuri de disciplina pe care le consideram în contradictie cu traditia Colegiului Carol I si ofensatoare pentru niste baieti de 16 ani. Eram spre sfîrsitul penultimei clase de liceu si subsecretarul de la Minister, montat împotriva noastra, ne-a eliminat pîna la sfîrsitul anului, dupa ce refuzasem sa retractam. A trebuit sa dam, dupa o luna, examenul particular de încheiere a anului, decorati cu solidaritatea si notele excelente ale profesorilor care nu s-au sfiit sa-si marcheze dezaprobarea pentru masura Ministerului influentat de noul director. La putin timp dupa aceea, Ministrul Educatiei Nationale, filozoful Ion Petrovici, îsi exprima fata de un prieten al tatalui meu decedat, regretul ca nu a fost informat la timp pentru a împiedeca sanctiunea decisa de subalternii lui împotriva a ceea ce el a considerat a fi fost un gest de civilizata exprimare a doleantelor unor liceeni si un semn al evolutiei constiintei drepturilor în scoala româneasca. Daca Aurel-Dragos Munteanu ne spune cu tristete ca în urma ciocnirii lui ca licean cu autoritatea superioara sub comunism „a învatat atunci si lectia mai nefericita a prefacatoriei”, eu si colegii mei de liceu învatasem la capatul ciocnirii noastre cu autoritatea de pe timpul dinainte de comunism cîte ceva despre micimea unor superiori, dar si despre bucuria interioara si rostul neprefacatoriei consecvente.

Traiectoria mea s-a întîlnit cu cea a lui Aurel-Dragos Munteanu prin octombrie 1988, asa cum se vede în extrasul din programul intitulat „Lumea Crestina” al postului de radio Europa Libera, din 23 octombrie 1988, unde, sub titlul „Scrisoarea de protest a unui scriitor român împotriva atitudinii adoptate de Nicolae Ceausescu fata de religie”, spuneam:

„Dragi ascultatori, dupa cum poate ati aflat din alte emisiuni ale noastre, a ajuns în occident o copie a demisiei din partid a scriitorului român Aurel-Dragos Munteanu. El s-a nascut în 1942 în apropiere de Cluj, – (aici s-a strecurat o eroare, caci Aurel-Dragos Munteanu

s-a nascut în 1942 în Buda-Lapusna, aproape de Chisinau, si s-a refugiat cu familia în Tara cînd Basarabia a fost ocupata de rusi) – unde si-a petrecut anii de formatie. Aurel-Dragos Munteanu si-a desfasurat activitatea de romancier si critic literar. Multi ani de-a rîndul el a avut propria rubrica în revista „Luceafarul”, unde pleda pentru extinderea legaturilor culturale cu occidentul, cu tarile vecine, precum si pentru intercomunicarea cu nationalitatile conlocuitoare. Scrisoarea de demisie a fost supusa organizatiei de partid a saptamînalului Luceafarul , din al carui comitet redactional scriitorul facea parte. Iata textul scrisorii lui Aurel-Dragos Munteanu”:

„Tovarasului Mihai Ungheanu, secretarul biroului organizatiei de partid de la revista Luceafarul.

Tovarase secretar,

Va rog sa primiti demisia mea din Partidul Comunist Român. Aceasta decizie este urmarea fireasca a evolutiei mele intelectuale si moral-politice, pe care o cunoasteti din opiniile supuse atentiei dvs, timp de mai multi ani, în sedintele organizatiei de partid de la revista Luceafarul si îndeosebi cu ocazia autoanalizei din 19 noiembrie 1987.

Îmi exprim dezacordul fata de conceptia aflata în tezele din aprilie care stabileste o legatura logica între credinta în Dumnezeu si tradarea de patrie, reluata în cuvîntarea conducatorului partidului si statului la Timisoara, cu ocazia deschiderii noului an de învatamînt. Consider ca este inacceptabila pentru mine pozitia de echivalare a atitudinii religioase cu nationalismul si sovinismul si cu vreo «înjosire» a omului. Cred, dimpotriva, în ceea ce spunea Plutarh cînd scria ca a vazut cetati fara ziduri, dar nu a vazut cetati fara zei. Dumnezeu este singura sursa a moralei si baza coeziunii asezarilor omenesti si a permanentei lor prin istorie.

În al doilea rînd nu pot accepta responsabilitatea morala a sprijinirii programului de distrugere a localitatilor rurale. Ar fi amenintate însasi fiinta nationala, poporul român, precum si convietuirea cu minoritatile nationale, creîndu-se o stare de neliniste fara nici un argument istoric, social sau economic. În cele din urma îmi mentin convingerea ca atitudinea conducerii revistei Luceafarul a fost abuziva si ilegala cînd a creat un caz din publicarea articolului meu despre Mircea Eliade. Cursul firesc al lucrurilor a demonstrat mai tîrziu din plin lipsa de justificare a masurilor de represiune, cu atît mai mult cu cît nu fusese vorba decît de o simpla si neangajanta mentiune de istorie literara. O spun înca o data, orice forma de cenzura intelectuala si de atenuare a libertatii de expresie este profund daunatoare în societatea noastra. M-a dezamagit si absenta unei minime solidaritati morale, insensibilitatea organizatiei de partid fata de un scriitor supus calomniei politice si represiunii.

În încheiere va rog sa-mi permiteti sa citez, ca pe o profesiune de credinta proprie, din cuvintele lui Abraham Lincoln, unul din marile spirite liberale ale lumii: „Nu trebuie sa înving, dar trebuie sa spun adevarul! Nu trebuie sa cîstig, dar trebuie sa traiesc dupa cum înteleg. Trebuie sa fiu alaturi de cel drept, atîta timp cît este drept si sa ma despart de el atunci cînd paseste pe un drum gresit.

Aurel-Dragos Munteanu

Înmînat pe 30 septembrie 1988”.

 

În afara de „Lumea Crestina” am mai luat cuvîntul si în alte programe, aparînd pozitia lui Aurel-Dragos Munteanu si subliniind nu numai semnificatia, ci si ineditul ei. De la început, gîndisem ca este pentru prima oara în istoria partidelor comuniste cînd un membru de partid îsi motiveaza religios demisia lui din partid. În sensul acesta am cautat în graba sa ma documentez si am ramas la convingerea unicitatii acestei demisii a lui Aurel-Dragos Munteanu din partidul comunist în numele religiei si al credintei în Dumnezeu. Nu vroiam sa sustin ca nu au existat cu desavîrsire comunisti care au putut avea în secret convingeri religioase sau chiar conceptii teiste, ori s-au putut îndeparta treptat de partid pe drumul unei metanoia, dupa cum au putut exista si excluderi din partid sub acuzatii vizînd si profesarea sau manifestarea unor tendinte mistice etc., dar la Aurel-Dragos Munteanu motivul existential si argumentul fundamental era credinta în Dumnezeu. Revolta lui era una religioasa.

Acel episod aparte din istoria vicisitudinilor, frustrarilor, indignarilor, nedreptatilor, suferintelor, dar si a rezistentei, cunoscute sau necunoscute, tacute sau articulate, a avut o urmare si dupa cotitura din Decembrie 1989, atunci cînd drumurile noastre s-au întîlnit din nou. În atmosfera venirii la Casa Alba a Administratiei Clinton, dupa ce Administratia Reagan si Bush senior, printr-o conceptie mai combativa si o diplomatie mai hotarîta fata de Uniunea Sovietica, accelerasera destramarea imperiului sovietic, se ivisera niste prime semne ale unui plan de reajustare a politicii americane la conditiile post-comunismului, inclusiv printr-o eventuala decizie de încetare a emisiunilor Europei Libere. Conducerea americana a Postului si Departamentele nationale ale Europei Libere erau însa de parere ca sfîrsitul anului 1989 era departe de a fi rezolvat toate problemele trecutului, fara a mai vorbi si de noile provocari social-economice, etnice etc. ale tranzitiei. Ascultatorii din Rasaritul Europei, cei din România fiind cei mai staruitori în privinta aceasta (de pilda, Corneliu Coposu, în clipa în care agentiile de presa mentionasera noua idee a eventualei încetari a Europei Libere, s-a dus imediat la Ambasada Americana si i-a adresat presedintelui Clinton protestul si îndemnul lui personal), ne cereau ca neaparat sa continuam. În conditiile acestea, presedintele Europei Libere si Radio Libertatea, Gene Pell, mi-a comunicat ca vrea sa mergem împreuna în România pentru sfat si sprijin de la ascultatorii nostri. Existase un schimb de scrisori între Gene Pell si Ion Iliescu, dar invitatia de atunci ramasese în suspensie. Ambasadorul României la Washington, Aurel-Dragos Munteanu, s-a îngrijit cu multa însufletire de reactualizarea ei. În legatura cu aceasta, nu voi uita o întîmplare care oglindeste firea si gîndirea generoasa a lui Aurel-Dragos Munteanu. Cînd Gene Pell mi-a dat sa citesc scrisoarea de invitatie a lui Ion Iliescu mi-am dat imediat seama ca ea, nu numai ca stil, ci si ca gîndire, nu îl reprezinta suta la suta pe Iliescu. Fara sa fi cunoscut literatura lui Aurel-Dragos Munteanu, totusi, din contactul cu scrisoarea lui de demisie, cu fondul ei si exprimarile ulterioare, l-am recunoscut pe el în scrisoarea presedintelui Iliescu. Iar piesa decisiva a identificarii autorului real era pasajul în care presedintele Iliescu vorbea în termeni entuziasti despre „meritele Europei Libere în lupta îndelungata împotriva comunismului”! Dealtfel, daca mai era nevoie, am avut, pe urma, si o confirmare ca aceasta fusese o misiva scrisa de Aurel-Dragos Munteanu si semnata pe neve de Ion Iliescu. Iar cînd am fost primiti la Cotroceni de presedintele Iliescu am fost introdusi chiar de ambasadorul Aurel-Dragos Munteanu în termeni de gratitudine si caldura umana si româneasca depasind uzantele diplomatice si de protocol. În schimb Ion Iliescu, în ciuda jovialitatii sale naturale, cînd l-a întrebat Gene Pell daca asculta „Europa Libera” i-a raspuns ca, în trecut, asculta acest post de radio, destul de mult, dar de cînd a devenit presedinte al Tarii programul îi este extrem de încarcat si nu are timpul necesar. Stie însa ca, din cînd în cînd, exista si unele exprimari partizane în emisiunile noastre sau predomina sustinerea exclusivista a uneia dintre parti. Gene Pell m-a rugat sa raspund eu la aceste remarci critice. Am început prin a-i spune presedintelui Iliescu ca mi s-a întîmplat de mai multe ori ca românii sa-mi spuna ca noi, Europa Libera, am contribuit la crearea unei imagini favorabile a sa, prin faptul ca în emisiunile din timpul lui N. Ceausescu am aratat posibilitatea unei diferentieri a lui de ideile si metodele lui N. Ceausescu. „Eu consider ca descrierea exacta este ca dumneavoastra nu ati fost ceea ce se numeste «disident», ci ceea ce eu as numi «un divergent». Cît priveste aspectul descris de dumneavoastra drept «partizan», trebuie sa spun ca noi ne straduim sa introducem în emisiunile noastre cît mai multe puncte de vedere si de aceea, în mod inevitabil, si punctele de vedere critice. De asemenea, este o veche traditie a noastra, pe care nu vrem sa o abandonam, aceea de a-i sprijini mai degraba pe cei slabi sau aflati în opozitie sau dificultate, decît de a-i sprijini pe cei puternici”. Presedintele Ion Iliescu mi-a zîmbit, iar convorbirile au continuat timp de 40 de minute, senine si cordiale. Iata ce declara într-un interviu acordat ziarului „Cotidianul” presedintele Europei Libere si Radio Libertatea, Gene Pell, despre Aurel-Dragos Munteanu:

„Ambasadorul dvs. la Washington, dl. Aurel-Dragos Munteanu, este un mare sustinator al postului «Radio Europa Libera» si a fost mediatorul atît al vizitei, cît si al discutiei cu presedintele Iliescu. Cred ca ambasadorul a simtit ca acesta este un bun prilej de a ne pune fata în fata, într-un dialog despre ceea ce s-a întîmplat în trecut si cum se «prezinta» prezentul. De asemenea, ce posibilitati exista pentru viitor. Toate acestea s-au datorat bunelor sale oficii”. Managementul american al Europei Libere fusese foarte placut surprins de exceptionala bunavointa a acestui ambasador român, vechi simpatizant al Europei Libere si care vroia ca lucrarea cea buna sa continue în folosul Tarii noastre.

Conducatorii Europei Libere, care nu era un post de radio supervizat de sat, ci o corporatie neguvernamentala, fondurile necesare existentei sale fiindu-i alocate de la buget de catre Congresul American, iar strategia decizîndu-se la München, au fost impresionati de exceptionala receptivitate a lui Aurel-Dragos Munteanu la mesajul nostru în timp si la problemele si straduintele noastre recente. Acest ambasador român spargea mereu cadrele pur diplomatice, sabloanele ca si rutinele pragmatice. Politica primea prin aceasta o adiere învioratoare de disponibilitate la valori si obiective metapolitice. Generozitatea si spontaneitatea fecunda a lui Aurel-Dragos Munteanu aveau profunde surse religioase si energii poetice. La fiecare din prea scurtele încrucisari ale navigatiei noastre prin acel timp încordat si exaltant, învolburat de mari asteptari si promisiuni, dar în care staruiau înca miasmele trecutului nemîntuit, începusem sa-l percep ca pe un pelerin nelinistit dar încîntat de o viziune esentiala, luptator singuratic dar solidar întru straduinta si speranta.

În dimineata zilei de 30 mai 2005, crestinul darnic si neobosit, autorul romanului Marile Iubiri , a plecat spre meleagurile de taina ale marii întîlniri, ultimele lui cuvinte, rostite de trei ori, fiind: „Maretie... Grandoare”.