INIMA REGINEI MARIA SI ULTIMA ÎNTÎLNIRE CU TARA A MAICII ALEXANDRA
Nicolae STROESCU STÎNISOARÃ
Drumurile mele în România duc spre vechile străzi care mă încîntau încă de pe timpul studentiei bucurestene, iar farmecul a crescut peste timp si depărtări, fie că e vorba de alei cu tei al căror parfum (floarea, specia, clima si altele contribuie la aceasta), nu e de găsit la teii de pe mîndrele meleaguri ale Bavariei, sau de cele cu case a căror frumusete continuă să semnaleze vibratia initială a felurimii de personalităti, stiluri si gust care a supravietuit epocii înaltilor stupi de locuit, sau străzi ale ascunzisurilor, sau cea pe care se privesc peste drum luminoasa biserică Sf. Gheorghe Plevnei si Închisoarea de anchetă a Ministerului de Interne, Malmaison, devenită între timp zglobie grădinită de copii.
Imediat sau simultan, în asteptarea itinerarului Mănăstirilor din jurul Bucurestiului si din Oltenia, vin la rînd librăriile. Căci, orice ar fi de spus, în acea germinatie impetuoasă a cărtilor pe mese care luaseră cu asalt trotuarele, cînd am revenit în Tară, după decembrie 1989, si care nu s-a istovit ca multe alte avînturi, văd un semn nedezmintit al vivacitătii asteptărilor, întrebărilor si rezonantelor, dincolo de toate amneziile, infidelitătile, deformările si servitutile vechi si noi.
Am primit o carte, intitulată „Inima Reginei Maria”, publicată de Nicolae Pepene si Emil Stoian, la Brasov, în editura Illustratis, în 2005.
Regina Maria e legată de cea mai impunătoare înfăptuire a înaintasilor nostri, cînd, la sfîrsitul unui război cu soartă schimbătoare si nenumărate jertfe, miracolul suprvietuirii acestui popor de care vorbea George Brătianu a luat chipul României Mari. Cît ar fi de debilitată si „distrată” memoria celor de acum, în unele scrieri de istorie si în memorialistica unor contemporani ai primului război mondial mai stăruie imaginea reginei Maria, inspiratoare în clipe grele si copărtasă la durele peripetii, ca si la obtinerea si dreapta încheiere diplomatică a victoriei finale.
În „Scrisoarea către tară”, publicată în Universul, nr. 205 din 31 iulie 1938, regina Maria spunea că „….nimeni nu e judecat pe drept cît trăieste; abia după moarte este pomenit sau dat uitării…” si spera că „poate de mine vă veti aminti, deoarece v-am iubit cu toată puterea inimii mele si dragostea a fost puternică, plină de avînt, mai tîrziu a devenit răbdătoare, foarte răbdătoare…”1. „Foarte răbdătoare”, spune regina Maria, iar la atîtia ani distantă (regina a murit la 18 iulie 1938) e greu ca cititorul să nu-si dea seama că marea ei dragoste pentru România nu a fost deloc usoară.
Autorii cărtii ne călăuzesc cu sensibilitate, competentă si probitate documentară prin meandrele istoriei unui devotament regal, pasionat si neabătut, si probabil că tocmai de aceea nu numai presărat cu inevitabile dezamăgiri, ci, de la o vreme încolo, întîmpinat cu suspiciune geloasă, adversitate si penibile precautii de putere de către însusi fiul ei, regele Carol al II-lea. Dar autorii cărtii ne initiază, cu aceeasi verdicitate, în acest asfintit nerecunoscător al unei existente eroice abia după ce ne-au desenat, cu atentie la bogătia de nervuri a fenomenului istoric, traiectoria ascendentă, dificilă si în acelasi timp mîngîiată de glorie, a vietii reginei Maria. Cititorul poate beneficia de o privire retrospectivă asupra unor momente si aspecte caracteristice ale interrelatiei si interdependentei dintre destinul poporului nostru si destinul unei monarhii care a contribuit din plin la zidirea României moderne, îsi găsise drumul către inimile si încrederea oamenilor si ne-a reprezentat în afară cu o luminozitate si o putere de convingere greu de imitat.
Lucrarea lui N. Pepene si E. Stoian oglindeste o viată, un destin monarhic si o epocă despre care se vorbeste si se stie putin. Ei urmăresc acel destin pînă la ceea ce regina Maria a numit „casele mele de vis”, resedintele ei de la Bran si Balcic, întuchipări ale visului de frumusete al unei fiinte pentru care frumusetea nu era numai o dominantă a propriei sensibilităti, ci si o misiune.
În tetamentul redactat la 29 iunie 1933, la Balcic, regina Maria îi cerea fiului său, regele Carol al II-lea, îndeplinirea dorintei ca atunci cînd viata ei se va sfîrsi inima să-i fie dusă la castelul de la Balcic si „asezată în biserica «Stella Maris». biserica ce am clădit-o la marginea mării”, iar trupul să fie dat odihnei la Curtea de Arges, „lîngă iubitul Meu Ferdinand”2.
Dorinta i-a fost împlinită. După prelevarea inimii si îmbălsămarea trupului în iulie 1938 inima a fost împachetată în vată cu formol si depusă într-o casetă mică octogonală de argint, care, la rîndul ei, a fost introdusă într-o casetă de aur si asezată într-o urnă de marmoră albă, masivă, în biserica de la Balcic. Dar inima reginei nu a putut rămîne decît doi ani acolo, deoarece la 7 septembrie 1940 Bulgaria a obtinut, cu ajutorul Germaniei, un tratat prin care România retroceda integral Bulgariei Cadrilaterul, iar „…partea bulgară refuzase să acorde României extrateritorialitatea atît pentru castelul regal de la Balcic cît si pentru cimitirul românesc de la Plevna”3.
Atunci, inima reginei a fost adusă la castelul de la Bran si pînă la urmă asezată într-o capelă săpată într-o stîncă din spatele bisericii de acolo. Principesa Ileana, fiica reginei Maria, obtinuse si strămutarea osemintelor fratelui ei, Mircea, într-un mormînt din capela turnului rotund al castelului. Principesa Ileana scria că viata sa: „era dominată de amintirea mamei mele, energia pe care mi-a insuflat-o, constiinta că ea niciodată nu o să moară si credinta crestină”4.
Principesa Ileana, pentru care regina Maria si-a mărturisit în repetate rînduri dragostea si cea mai deplină încredere si căreia i-a lăsat prin testament mostenirea asupra castelelor de la Balcic si de la Bran, a fost silită să părăsească Branul împreună cu întreaga familie, în 7 ianuarie 1948, pentru a se duce, după cum a spus ea: „departe de tot ce cunosteam si iubeam”.
În capitolul intitulat „Inima Reginei – Proprietatea Republicii”, ni se arată, în cartea la care ne referim, care a fost destinul acelui suprem semn de dragoste si definitivă contopire cu istoria României, inima reginei Maria, după ce terenul rezidentei de la Brasov „s-a intabulat în favoarea Statului Român”. Autorii cărtii scot în evidentă cîteva aspecte demne de a fi tinute minte: autoritătile comuniste, care stiau încă din august 1948 de existenta inimii reginei Maria în firida stîncii de la castelul Bran, „nu au considerat necesar să ordone nici o măsură care să atenteze la integritatea monumentului”5, iar locuitorii comunei Bran au stiut tot timpul de acel sanctuar si au păstrat discretia cuvenită. Dar, în 1968, sanctuarul a fost deschis, din curiozitatea unor activisti de partid, iar inima reginei a ajuns în casa de bani a fostei rezidente regale si apoi în raftul unui depozit din Muzeul National de Istorie al României. Si pentru că încă o dată ne întîlnim cu uitarea care s-a întins si peste mormintele anonime ale celor morti în închisorile comuniste sau în lupta de rezistentă, nu putem decît să ne alăturăm, si în cazul inimii reginei Maria, apelului lui N. Pepene si E. Stoian, care îsi încheie cartea spunînd că „epilogul obligatoriu pentru destinul inimii reginei Maria este asezarea sa în mormîntul de la Bran”.
La München, am avut încîntătoarea sansă si privilegiul de a sta de vorbă de mai multe ori, privat sau în fata microfonului, cu principesa Ileana, inclusiv despre odiseea inimii nobilei si inspiratei mame a ei.
Între timp, principesa română intrase în rîndurile ordinului monahal ortodox, cu numele de Maica Alexandra.
Reproduc în continuare o convorbire pe care am avut-o la telefon, cu Maica Alexandra, în anul 1991 si pe care am transmis-o la microfonul postului de radio Europa Liberă.
Ea tocmai se întorsese dintr-o călătorie în Tară, cu care prilej revăzuse si castelul de la Bran:
Nicolae Stroescu Stînisoară: Am marea bucurie de a putea sta de vorbă, de data aceasta, prin telefon, cu Maica Alexandra, Principesa Ileana, care s-a întors dintr-o călătorie în România.
As vrea, din capul locului, pentru a cîstiga timp, întrucît timpul nostru este limitat si bogătia acestei teme as zice că e nelimitată, întoarcerea în Tară a unei reprezentante a ortodoxiei românesti, care în acelasi timp este un vlăstar al casei regale române, să o întreb pe Maica Alexandra care a fost telul principal al acestei călătorii în România?
Maica Alexandra: Telul principal, bineînteles, era în primul rînd pentru că vroiam foarte mult să mă duc. Dar cauza principală sau punctul de plecare a fost o invitatie din partea unei societăti de binefacere numită Christiana, care m-a poftit să vin să fiu membră fondatoare a acestei societăti, care are ca scop îngrijirea bolnavilor care nu au posibilităti să fie îngrijiti în alte spitale. Adică copiii care sunt pe moarte si pentru care nu se face nimic, bătrînii si orisicare alt om foarte necăjit. Este o organizatie bazată pe gîndul crestin, asa că este un spital care va fi un spital crestin. Ideea lor este că, dat fiind marea tristete în tară si asa de multa disperare în tineret si în multă lume, îngrijirea numai a trupului nu este suficientă. De aceea s-au gîndit să facă această societate, care este alcătuită din doctori, preoti si mireni, în majoritate ortodocsi, dar sîănt si altii.
Trebuie să spun că văd în această organizatie un răspuns la o problemă generală a timpului nostru, în afară de problema românească si a greutătilor si a nefericirilor noastre, faptul că medicina trebuie să se asocieze si cu discipline ale spiritului, cu religia, cu puterea vindecătoare a rugăciunii. Cred că este o idee care cîstigă teren în epoca noastră si e bine că românii au initiat acest lucru.
Ea este, bineînteles, cu totul la început. De fapt, deocamdată au primit o clădire de la ministerul sănătătii, care este în reconstructie si unde vor începe mai ales pentru copii. Au primit în acelasi timp, – dar nu pot să spun exact de unde, pentru că la sfîrsit m-am încurcat în atîtea drumuri si locuri prin care am fost – au primit un teren destul de mare, de opt pogoane, pe care ei pot să clădească acolo un centru medical, în care ar fi o biserică la mijloc, si toate clădirile împrejur pentru tot restul diferitelor îngrijirii. Vasăzică ar fi mai mult un centru medical întreg. Ăsta este visul de viitor.
Foarte bine spus „întreg”, în sensul si al unei medicini integrale, în centru stă religia si este înconjurată de îngrijirea care e si a sufletului si a trupului.
Si a trupului. Ăsta este principiul. Între timp încep foarte modest într-o veche clădire pe care o renovează acum, care este pe bulevardul Pantelimon.
Dumneavoastră credeti că vor putea obtine fonduri cît de cît suficiente pentru a progresa?
Aici este marea întrebare. Ministerul sănătătii ne-a promis că vor plăti construirea acestui prim spital care se găseste pe Pantelimon si vor plăti salariile doctorilor. Ăsta este un pas înainte. Acuma partea care trebuie să o reusesc eu să o fac este să interesez societătile de binefacere din America să ne dea ce ne trebuieste pentru a instala acest spital într-un mod modern si confortabil. În fine, cu lucrurile esentiale care lipsesc cu desăvîrsire.
Vă urez mult succes în directia aceasta. Initiativa este cu adevărat încurajatoare. As vrea acum să vă întreb care au fost etapele principale – cuvîntul „vizită” e un cuvînt foarte banal, avînd în vedre atasamentul dumneavoastră cunoscut la Tara si poporul nostru si la credinta strămosească. Eu as zice că a fost un pelerinaj, dacă îmi permiteti să spun si eu un cuvînt. Dar as vrea să stiu etapele acestui pelerinaj.
Da, bine, a fost ...., întîi de toate am avut fericirea să pot să stau la Mănăstirea Pasărea ...
Lîngă Bucuresti.
... lîngă Bucuresti, ceea ce a fost pentru mine ca un fel de acasă. Oricum multă, multă lume a fost gata să mă primească, să-mi dea o odaie... Am fost acolo cu fiica mea Alexandra, care a fost de mare ajutor pentru mine si care, extraordinar, desi a plecat din Tară cînd avea 12 ani, deodată a vorbit cu o limbă românească destul de bună.
Si-a reamintit-o.
Da, si a putut să vorbească cu o multime de lume si oarecum să-i trieze cînd veneau la mine si să vadă cine să vină mai întîi. Dar toată lumea e nenorocită, trebuie să spun. Toată lumea are nevoie de ajutor. Si ar fi foarte greu. Dar am făcut si noi ce am putut. Dar să revenim la etapele noastre. În primele zile am fost în Bucuresti, am fost întîi la Patriarhie, unde întîmplător, – m-am dus bineînteles întîi la Biserică –, era acolo un grup de oameni veniti din Ardeal, era un grup de coristi, care au cîntat nemaipomenit de frumos. Si după ce m-am închinat în Biserică si la Sfîntul Dumitru, am trecut în palatul Patriarhiei unde am fost primită de Patriarh si am discutat toate problemele societătii si ale Bisericii în general, si ale noastre, ale celor din diasporă.
A fost o discutie deschisă?
A fost o discutie extrem de deschisă si foarte binevoitoare, si în care nimeni nu a pretins că lucrurile sunt altfel de cum sunt.
Adică o discutie crestinească.
Foarte crestinească, foarte deschisă si căutînd realmente drumul care ne poate readuna pe toti într-un sens posibil pentru fiecare.
Iată deci că primul pas al acestei călătorii a fost un pas bun.
A fost un pas bun. Acuma, de aicea, din occident, bineînteles, nu sunt eu cea care trebuie să-l fac mai departe. Acum intră pe mîna preotilor si a teologilor. Ei să se descurce. Dar, în tot cazul, eu am vorbit cum ar fi din partea poporului, desi am fost, am venit cu scrisori din partea Î.P.S. Natanael si a Mitropolitului Theodosie.
Si, după aceea, cum a mers mai departe călătoria?
Asa. Pe urmă am plecat spre Bran, cu ideea să petrecem două nopti la Bran si pe drum ne-am oprit la Mănăstirea Tigănesti, unde nu mai fusesem de cînd eram tînără de tot si mergeam acolo cu barca de la Scroviste, unde era o casă frumoasă care apartinea domeniilor Coroanei. Si mi-au făcut maicile o primire nemaipomenit de miscătoare si de frumoasă. Am fost foarte miscată să aud cîte dintre ele ascultaseră Europa Liberă, tocmai discutiile noastre, si se vedea că nu o spuneau numai asa, că realmente stiau ce discutaserăm.
Deci avem amîndoi motive să ne bucurăm.
Da, absolut, absolut. Asta nu mi s-a întîmplat numai acolo, ci si în multe, multe alte locuri. Bun. Pe urmă am mers mai departe. Trebuie să spun că drumurile sunt bune, dar e o circulatie enormă, enormă, si multe camioane, asa că am întîrziat si am tot întîrziat. Mai ales pe valea Prahovei era foarte greu de mers mai repede. Pe urmă am trecut spre Sinaia, unde nu ne-am oprit. Si am luat de la Predeal ceea ce se numea pe timpuri Drumul Reginei, care există încă. Adică scurtează drumul, adică n-am trecut prin Brasov. Si am sosit la Bran pe la sapte seara.
Maică Alexandra, scuzati-mă că vă întrerup. Puteti să spuneti pentru ascultătorii nostri mai tineri numai două cuvinte despre ce a însemnat Branul pentru dumneavoastră?
A, bine, Branul pentru mine a fost, de fapt, acasă, în ultimii ani în România, în timpul războiului. Atunci noi am locuit cu totul la Bran. Asa că eram foarte apropiati de toată lumea de acolo, mai ales că am clădit un spital, în amintirea mamei, care se numea Spitalul Inima Reginei.
E vorba de Regina Maria.
Ei bine, am sosit la Bran. Acolo ce să spun, aproape ne-au omorît de dragoste. Asa de multă lume era. Eu n-as putea să spun cîtă lume a fost. E foarte greu să-ti dai seama, dar cei care erau în jur au spus că au fost cam vreo două mii de persoane.
Ceea ce pentru o localitate ca aceasta este foarte mult!
Da, este, pentru că înseamnă că au venit din celelalte sate, pentru că de la Bran se întind multe sate, care merg pe văi în sus, în munte. Se făcuse deja foarte tîrziu. Si vroiam să spun un lucru miscător: acolo era un bătrîn care a venit cu un cos cu mere. Cînd am plecat din Bran, acum patruzeci de ani si mai bine, un tăran mi-a adus un cos de mere si mi-a spus că merele sunt pentru drum, dar cosul trebuie să îl aduc înapoi.
Mai frumos de exprimat dorinta ca dumneavoastră să reveniti nici că se putea. Iată cum stie tăranul, cu discretie, să spună o dorintă foarte adîncă.
Ei, si eu am încercat să aduc un cos înapoi. După ce m-au primit cu pîine si sare, m-au primit si cu un cos de mere, însă nu bătrînul, care bineînteles nu mai este, ci un urmas al lui si a spus: „Vă dăm iarăsi un cos cu mere si stim sigur că de data asta îl aduceti înapoi”. Absolut miscător, trebuie să spun, absolut miscător. Erau mai multi preoti acolo, era primarul, erau oameni de la Brasov, diferite persoane au tinut cuvîntări extrem de miscătoare, una mai miscătoare decît cealaltă. Eu ajunsesem să nu mai pot să zic un cuvînt, eram asa de miscată. Si eram absolut înconjurată de flori. Ne-a adus fiecare de peste tot flori, flori, flori. Era absolut minunat, nu pot, nici nu pot să încep să spun ce mult m-a miscat. Trist era însă să mă uit în sus spre castel, care avea aerul, de unde stăteam noi, de ruină.
Pe urmă ne-am dus si am stat noaptea într-o casă, pe care o începusem eu cu ideea ca să fie un loc de petrecut iarna, pentru că noi stăteam în castel în timpul verii, însă era imposibil iarna să stai în castel si atunci locuiam în vechea Vamă, care era în partea ailaltă a castelului. Însă devenise prea mică pentru sase copii si atuncea începusem constructia acestei case, pe care eu bineînteles că n-am terminat-o, si a fost terminată acuma si este întrebuintată, îi zice „Casa de Creatie” si este pentru scriitori s.a.m.d. Acolo am petrecut noaptea. Am văzut foarte multă lume. Emotionant. Toti îsi aminteau de copiii mei, chiar după nume, „ce face cutare, ce face cutare?”. M-au întrebat mai ales de fiica mea Magdalena: „Ce face Maghi, ce face Maghi?. Le-am spus: „Maghi e bunică”. „Vai, nu se poate. Maghi e bunică?”, mi-au zis. Erau, cum să spun, toti erau prieteni.
A doua zi ne-am dus sus să vedem castelul, care este în reparatie, nu este chiar asa o ruină cum am avut eu impresia prima seară. Ei reconstruiesc toată clădirea. Si acolo, într-o mică capelă era mormîntul fratelui meu Mircea. Si iarăsi un lucru care m-a miscat foarte mult, eu le-am spus desigur că vreau să văd mormîntul lui. Si cînd mă urcam sus o femeie, o doamnă, nu stiu, nici nu pot să spun cine era, a venit si mi-a dat o lumînare si mi-a spus: „Ai o lumînare?” si eu i-am răspuns „nu, n-am”. Atunci ea zice: „vai de mine, trebuie să iei o lumînare. Gîndeste-te că patruzeci si doi de ani a fost singur acolo si nimeni nu i-a aprins o lumînare!”. Si asa că ne-am dus sus si s-a făcut un mic parastas în această foarte mică capelă, care n-a fost deschisă patruzeci si doi de ani si au deschis-o prima dată pentru mine. Asa că a fost un moment de foarte multă tristete. Mircea, stiti, a murit la începutul primului război. Si stă scris pe lespedea de deasupra lui că a rămas singur străjer al casei părintesti cînd steagurile României nu mai fluturau aicea. E a doua oară că a rămas singur.
Asa de acolo am trecut la Curtea de Arges, peste minunata trecere. Nu ne-am putut opri nicăieri pe drum, pentru că pur si simplu nu era timp. Am ajuns la Curtea de Arges si iarăsi era adunat destul de mult popor, foarte multi preoti. M-au asteptat acolo cu o minunată slujbă pentru toti mortii familiei, începînd cu Regele Carol I, Regina Elisabeta, tata, mama, pentru toti.
Deci un parastas ...
A fost nemaipomenit de frumos, cu un cor splendid. Bine, emotia mea pot să spun că a întrecut orice pot să descriu.
Eu cred că si emotia ascultătorilor este acum la un diapazon ridicat, dar a dumneavoastră!
Da, toată lumea era emotionată. Si de acolo ne-am întors la Bucuresti.
Da, vreau să precizăm putin. Deci a fost un parastas făcut pentru membrii casei regale românesti, care sunt înmormîntati la Curtea de Arges.
Da, adică pentru Regele Carol I, Regina Elisabeta, Regele Ferdinand, Regina Maria. Ceilalti nu sunt îngropati acolo.
Mormintele cum le-ati găsit?
Foarte bine tinute.
Ăsta este meritul Bisericii.
Asta-i absolut meritul Bisericii. La sfîrsitul parastasului preotul care a vorbit a spus foarte clar că n-au avut voie pînă în ziua de astăzi, în ziua cînd eram acolo, să tină un astfel de parastas în gura mare.
Putem întelege că pe soptite l-au tinut cîndva?
Eu cred că da.
Bine ar fi.
Eu asa am înteles. Da, înseamnă că asa este. Da, si foarte frumos au spus „Regele Carol I, rege al României, Regele Ferdinand, Regina Maria, Regină a României”. Foarte frumos, ce să spun. I-au pomenit pe toti, si pe cei ce nu sunt îngropati acolo. Asa, si pe urmă ne-am întors la Bucuresti, destul de obositi, cum îti poti închipui, unde iarăsi m-a asteptat o multime de lume. Din lumea trecutului am văzut-o pe Cella Delavrancea-Lahovary, care la 104 ani încă poate să cînte la pian.
A cîntat pentru dumneavoastră?
Da.
Credeti că putea, la vîrsta asta si avînd în vedere timpul care a trecut, credeti că a putut să vă recunoască?
Da. Era un moment cînd, fără îndoială, m-a recunoscut. Nu mai vorbeste, pare-se, după Revolutie, că au fost lupte pe strada ei. Dar se exprimă la pian.
Da. E un limbaj profund.
Este ceva nemaipoment, ce să spun. Era tîrziu seara. Dar asta s-a petrecut după ce fusesem la Christiana, unde s-a făcut o sfestanie pentru sfintirea noului început al acestei societăti, unde a venit si Patriarhul împreună cu o multime de preoti, unii pe care îi cunosc, altii pe care nu-i cunosc. A fost de fată si corul Madrigal. O reîntîlnire miscătoare, pentru că ne văzuserăm în America, dar cu o oarecare prudentă. Si iacătă, cam asta a fost. Duminică pur si simplu am văzut lume, lume, lume. Fără sfîrsit.
Acuma, la capătul acestei călătorii, si sunt convins că o să o reînnoiti, care este impresia dumneavoastră în ceea ce priveste situatia religiei si a Bisericii în România?
As spune că Biserica este foarte puternică, desi a trecut si trece, fără îndoială, prin momente foarte, foarte grele. As spune că poporul nu s-a schimbat cu nimica, are o credintă adîncă, simplă si foarte adevărată. Că lipseste educatia este cu totul fără îndoială. Multi nici nu stiu, au uitat cum să facă semnul crucii. Stiu o persoană care era cu noi, care a spus că nu a făcut semnul crucii niciodată pînă a fost cu noi si a învătat abia acum să-l facă. A făcut ce au făcut si ceilalti, ca să zicem asa.
La Christiana, după ce a vorbit doctorul Chirilă, care este presedintele societătii, a vorbit si vicepresedintele, care este părintele Voicescu, care ne-a spus foarte clar: „Hristos a fost izgonit din spitale, din institutii, din scoli. Acuma trebuie să-L aducem înapoi”. Si a zis foarte clar că, pînă acuma, desi teoretic li s-a dat voie să facă o educatie religioasă oarecare, dar nu este încă, să spunem, înscris în lege. Si este asa, ceva foarte incert încă. De aceea spun că au încă un drum lung de mers. Lipsuri enorme. Am văzut, natural, multe lucruri frumoase si foarte luminoase, dar nu-s nici oarbă, nici surdă. Si am putut foarte bine să-mi dau seama de părtile întunecate ale situatiei. Însă, desi am plecat îndurerată în multe feluri, era inevitabil să fie astfel, n-am plecat fără sperantă. Am foarte mare sperantă, pentru că am fost imens de impresionată de tineret. Un tineret pe care l-am întîlnit din întîmplare la Bran, la Curtea de Arges si în alte locuri. Deodată ceva asa de luminos si asa de curat si asa de constient de bine si de rău. Aproape că ai zice că sunt iluminati. Aproape că sunt ca la începutul crestinătătii. La ei este clar.
Aicea perceptia dumneavoastră coincide întrutotul cu perceptia altor oameni care au căutat să înteleagă fenomenul românesc actual. N-au avut nevoie să astepte, întrucît din primul moment tineretul acesta îsi revelează această fată morală pe care o are.
Da. Acuma ce lipseste, bineînteles deocamdată, e cineva care să conducă toate astea. În general Bucurestiul mi-a făcut o impresie groaznică. Trebuie să spun că este oribil, pentru că vezi aceste blocuri. Nu-i numai asa numitul „Palat al Poporului”, care este o grozăvie, dar sunt străzile fără sfîrsit cu blocuri si blocuri, toate la fel, în parte nelocuite, neterminate, în ruină. Este cu adevărat foarte deprimant. Si lipsurile, natural, enorme. Si se vede lumea care face coadă pentru că poate o să găsească ceva acolo. Asa că toate lucrurile astea lasă o impresie foarte tristă. În acelasi timp, românii sunt de o bunătate nemaipomenită. Fiecare primindu-te cu tot ce aveau si tot ce puteau. Si noi mîncam si ne gîndeam: Doamne, dar ei n-au ce să mănînce o săptămînă după ce am plecat noi! În acelasi timp nu poti să refuzi, pentru că îti dau din toată inima.
Maică Alexandra, la capătul acestui pelerinaj, acestei întîlniri cu Tara si cu românii ati vrea să ne spuneti cîteva cuvinte pentru ei, pentru români si pentru crestini?
Întîi de toate, as vrea să spun un foarte, foarte călduros multumesc pentru toată lumea cu care am avut a face cît am fost acolo si au fost foarte multi. Au fost oameni, să spunem oficiali si au fost si cei mici. Si poate lumea nu le dădea nici o importantă, dar toti au fost de o bunătate si m-au primit cu atîta dragoste că m-am simtit absolut iarăsi acasă în mijlocul lor si n-am cuvinte suficiente să pot să multumesc la fiecare si nici nu vreau să-i numesc pe nume pentru că nu as vrea să gresesc si să uit pe cineva, pentru că atîtea fete îmi vin înaintea ochilor, cînd vorbesc de ei, de la mănăstire pînă la Bran, pînă la Curtea de Arges, peste tot, în Bucuresti. Sunt asa de recunoscătoare pentru tot ce mi s-a dat. Ca un mesaj pentru viitor cred că sunt unele lucruri pe care trebuie să le recîstigăm, adică trebuie să recîstigăm încrederea unul într-altul. Lumea încă se îndoieste unul de celălalt. Ăsta este un lucru de care e absolut necesar să ne dezbărăm. Altfel nu putem merge mai departe. Oamenii trebuie să învete să ierte. Trebuie să clădim pe încredere si dragoste, altfel nu se poate clădi. Asta este ceea ce ar trebui să facem si cred că se poate face, pentru că am văzut atîta lumină în ochii acelor tineri. Si eu sunt sigură că este ceva de bază adîncă crestinească ortodoxă în poporul nostru, care întotdeauna ne-a scos din greutăti si are să ne scoată si astăzi.
Maică Alexandra, eu, de cînd v-am cunoscut, am stiut dintotdeauna că, în fond, n-ati plecat din România niciodată.
Nu.
Cu toate că ati umblat peste mări si tări, dar n-ati plect niciodată. E bine că bunul Dumnezeu ne-a dat posibilitatea ca să vă întoarceti si sunt sigur că o să mai călătoriti în România. Dumneavoastră ati multumit pentru căldura cu care ati fost primită si pentru ceea ce vi s-a dăruit acolo. Eu sunt sigur că si dumneavoastră ati dăruit oamenilor cu care v-ati văzut foarte mult si că veti putea în continuare să-i ajutati. Noi vă multumim pentru emisiunea noastră, pe care încă odată ati îmbogătit-o cu căldura credintei si cu sinceritatea, cu spontaneitatea care ne este asa de bine cunoscută, a aceleia care este Maică si Domnită română. A fost si este.
Vă multumim foarte mult.
Aceasta a fost convorbirea cu Maica Alexandra, care a avut loc la 23 septembrie 1990. Nu a trecut însă mult si Maica Alexandra a plecat într-o lume mai bună. Prin radio Europa Liberă am rostit la moartea Maicii Alexandra următoarele cuvinte:
„Cea care a plecat acum spre un tărîm mai bun, a fost o persoană plină de naturalete si modestie, dar care a participat la istoria noastră în două planuri majore: ca vlăstar al familiei regale române si ca staretă de mănăstire ortodoxă, înfiintată de ea însăsi, pe pămîntul american.
Avea sapte ani cînd a început, în 1916, războiul întregirii, ale cărei suferinte dar si momente înăltătoare copilul plin de imaginatie le-a trăit în preajma Reginei Maria, care era nu numai Mama Principesei Ileana, ci si Mama Rănitilor.
Sensul acesta adînc crestin al compasiunii active poate fi urmărit ca o dîră luminoasă a vietii acestei Printese, care întemeia, în timpul celui de al doilea război mondial, un spital, la Bran, pentru îngrijirea rănitilor.
O altă aspiratie, nu mai putin luminoasă, chiar dacă încărcată de o dreaptă revoltă, s-a manifestat în lupta neîntreruptă dusă de Principesa Ileana, în ultimele cinci decenii, pentru apărarea drepturilor si sufletului României căzută sub jugul comunist.
Principesa Ileana nu a avut si nici nu a vrut să aibă o viată usoară. Era prea generoasă pentru a se împăca cu tihna în umbra tuturor nedreptătilor făcute oamenilor si României în timpul nostru.
Dar, Dumnezeu i-a făcut Principesei Ileana darul cel mai de pret pe care îndrăznise să si-l dorească pe această lume. Principesei si Maicei ortodoxe i-a fost dat ca înainte de moarte să-si facă pelerinajul de dragoste pe pămîntul tării si la mormintele de la Curtea de Arges.
În toamna anului trecut, Maica Alexandra a vizitat tara si s-a străduit pentru înjghebarea organizatiei de ajutor Christiana.
În felul acesta, cercul vietii sau coroana acestei Domnite române se încheia nu în deznădejde, ci în strălucirea credintei, a iubirii si a sperantei”.
- Apud N. Pepene si E. Stoian, Inima Reginei Maria, p. 11.
- Ibidem, p. 139.
- Ibidem, p. 162.
- Ibidem, apud Pricipesa Ileana, Trăiesc din nou, p. 64.
- Ibidem, p. 181.
Mai 2006