Numai cîteva însemnări pe marginea cărtii lui Sorin Lavric: Noica si Miscarea Legionară
Nicolae STROESCU STINISOARA
München, 4 martie, 2010
„Filozofia e limitată ca mijloace si în veacul nostru
e searbădă, incapabilă să intre în dialog.
Nu se poate decît filozofa, dar poate fără filozofie.”
Constantin Noica, Jurnal de Idei (anul 1958)
„Acu nu cîntă cucul, ci urlă lupul”
Proverb românesc, citat de Petru Ursache, în Etnosofia,
2006.
Scriu aceste rînduri cu regretul de a nu putea poposi mai îndelung asupra cărtii lui Sorin Lavric, cu bogătia ei de perspective si inspirate imersiuni hermeneutice asupra surselor si meandrelor dramei filozofului român si ale epocii lui, la confluenta totalitarismelor si în orizontul crizei de profunzime care le-a precedat si îsi urmează cursul.
Este la mijloc si gratitudinea fată de autor pentru curajul purificator al unei cărti care îsi asumă riscurile angajării într-o tematică despre care autorul stie prea bine „că nu e cale mai sigură de ati atrage oprobrii din toate părtile”, indiferent de faptul că nici nu s-a pornit de la „simpatie nostalgică”, nici nu s-a voit „un prohod istoric”. Iar, din capul locului, însăsi simpla enumerare a întrebărilor esentiale si, nu numai pentru el, inevitabile, de la care pleacă autorul (si cum va încerca să le răspundă) nu lasă, prin asprul lui criticism, nici o îndoială asupra obiectivitătii izvorîte din indiscutabila lui lealitate fată de imperativele – periclitate atunci – ale inviolabilitătii demnitătii si libertătii umane. De pildă, spune autorul, „cum s-a putut ca oameni de stofă intelectuală incontestabilă să intre... în rîndurile unei miscări totalitare?”, căzînd în „confuzii fatale”, între „contemplatie si actiune”; „mistică si politică”; „viată si ideologie”. În ceea ce îl privea pe Noica, acesta, în prima lui perioadă de elaborare intelectuală, perioada „cruzimii teoretice”, absolutiza ratiunea umană, respingînd „spiritul divin si crestinismul”, pentru Noica cel de atunci Dumnezeu nefiind altceva decît „un concept” la discretia omului. Într-un cuvînt, Noica avea „o optică radicală de rationalist ateu” (p. 177). Nu e cu putintă redarea multiplei ramificatii a subtilelor nervuri ale structurii ideatice si afective a gîndirii si comportamentului semnificativ al lui Noica asa cum ni le desenează Sorin Lavric, cu stiintă si sagacitate, de-a lungul acelui timp istoric românesc si al zbuciumului lăuntric al lui Constantin Noica, inclusiv si cu prisosintă cel al metamorfozei desfăsurate prin aderarea în 1938 la miscarea legionară si în cei doi ani de suspendare a „sindromului gîndirii abstracte” al lui Constantin Noica printr-un misionarism politic nationalist-religios conceput ca revolutie spirituală în România. Filozoful trăia si vroia să potenteze prin scris mărturisitor si argumentativ, în sensul unei înalte pedagogii nationale, ceea ce Constantin Noica enunta ca titlu în singura conferintă cu tematică legionară, tinută de el la radio, Limpeziri pentru o Românie Legionară. Aceasta este, istoric, a doua etapă a itinerarului noician, cea „spirituală”, creionată de Sorin Lavric după cum urmează: „... va însemna trezirea interesului pentru religie, Dumnezeu si teologie, apologia vietii trăite în duh, desconsiderarea ratiunii laice si pledoaria pentru o ratiune umană ghidată de spiritul crestin; întelegerea natiunii în cheie teologică, nu biologic-ratională (popoarele privite nu ca organisme biologice, ci ca organisme mistice, adică drept creatii ale lui Dumnezeu, în interiorul cărora sensul vietii unui individ este să pună umărul la mîntuirea neamului său); neîncrederea fată de puterea stiintei, interes pentru gînditori crestini: Augustin, Pascal si Toma d’Aquino” (p. 180).
Sorin Lavric identifică trei defecte „constitutive ale fenomenului legionar: fundamentalismul religios, fanatismul si totalitarismul” (p. 205). El retine: „Orice viziune religioasă este bună atîta timp cît o trăiesti în intimitatea fiintei tale, în schimb orice viziune religioasă devine rea din momentul în care cauti s-o întruchipezi în corpul societătii tale” (p. 205).
În ceea ce priveste viziunea religioasă crestină, îmi amintesc de cuvintele unui filozof contemporan, Karl Jaspers: „Iisus si-a dus omenescul din el pînă la o granită unde nu mai există nimic altceva decît iubire si Dumnezeu” (În Marii Filozofi – Credinta în Iisus Hristos). Iar Karl Rahner – acest mare teolog german post-Heidegger – demonstra că „orice om aduce cu sine o sperantă transcendentală de înviere”. E vorba aici nu numai de un apriori antropologic, ci si de unul transimanent, prin care se deschide o perspectivă eshatologică depăsind o „eshatologie particulară”. Acest dat fundamental se întruchipează în crestinism sub semnul poruncii centrale a unitătii dintre iubirea de Dumnezeu si iubirea aproapelui, nemaiputînd fi vorba numai de a crede si a sti, ci, în si dincolo de „intimitatea fiintei tale”, de a conlucra în lume, în sensul iubirii, fiind deci implicat si praxis-ul. Pe de altă parte, fără o structură institutională credinta poate fi expusă izolării si capriciilor imaginarului anarhic sau fanatic. Sorin Lavric, pornind de la notele de jurnal ale lui Gala Galaction, din 19 septembrie 1940, vorbeste despre faptul că „legionarii propriu-zisi nu aveau nici priceperea nici elocinta” capabile să transmită mesajul crestin. Mai înainte îl citase pe Gala Galaction într-un mod edificator pentru frămîntarea interioară a acelui timp, inclusiv rolul vesnicelor bariere din calea intercomunicării dintre generatii. Ne găsim în inima tragediei istorice si a relatiei miscării legionare cu mesajul hristic. Aici ar fi multe de spus, ceea ce ar depăsi limitele acestor reflectii. Într-o însemnare a mea la München, din 21 martie 1981, scriam: „Principala critică de făcut legionarilor: crestinismul lor, revendicarea de către ei a caracterului fundamental crestin al miscării se dovedeste a fi la o privire mai atentă o neîntelegere sau chiar o încercare de a pune crestinismul în slujba unei doctrine, a unei ideologii care contine multe elemente de-a dreptul anticrestine, cum ar fi idealizarea violentei. Unii legionari din exil, retorici campioni ai unei lumi crestine, sînt, prea adesea, condusi de ură. Ei nu numai că nu-si pot iubi dusmanii, dar îi urăsc chiar si pe cei care nu le sînt dusmani din momentul în care acestia nu sînt de acord cu ideile, iluziile sau interesele lor reale sau aparente. Exemplu, atitudinea fată de morti, ca Nicolae Titulescu sau vii, ca Regele Mihai” (publicat în În Zodia Exilului – Întrezăriri, Bucuresti 1998, p. 227).
Într-o altă însemnare vorbeam despre situarea, prin recurgere la violentă, a unor legionari în contrazicere cu mirabila poruncă hristică a iubirii propriilor dusmani si prigonitori, care, pe lumea aceasta, poate fi privită ca doveditoare a originii divine.
Dar la ora iesirii din rezerva ontologico-monologică a lui Constantin Noica, miscarea legionară captase, în lumea românească, o vointă de schimbare care propulsată de o serie de cauze de ordin social-cultural, ca de pildă ridicarea impetuoasă a unei noi generatii de fii ai satului pe drumul cuceririi cunostintelor, tehnicilor si a unui nou rol corespunzător dinamicei timpului, dar si de ciocnirea cu anomiile aglomerărilor urbane, pe fundalul accelerării relativizării valorilor, al inechitătilor flagrante, al alienărilor, al arenei dubletului demagogie-cinism în lupta pentru putere într-o Europă care dansa flancată de două mari totalitarisme neabătute în elanul lor expansiv, cu duh imperialist: national-socialismul lui Hitler si comunismul lui Stalin. Iar de partea ceastălaltă perimarea simbolurilor si precaritatea personalitătilor modelatoare. Desigur că în România de-atunci nu domneau numai impasul si destrămarea. O asemenea sentintă ar fi departe de descrierea cuprinzătoare a acelei încărcări atmosferice tenace, cu evantaiul ei de reactii însirîndu-se de la frivolitate sau astenie pînă la explozivitate. Iar orice simplificare alunecă în irealitate. Căci dincolo de nesansele istorice, destrămări si abandon, aceeasi Românie, că-i spunem profundă, că-i spunem organică, că-i spunem durabil-normală, îsi continua istoria, în parte tăcută, si lucrul, necutremurată, nedescurajată, nedubitativă. La răscrucea dintre nevoia înnoirii si primejduirea mostenirii, Corneliu Codreanu, în ciuda discrepantelor sale existentiale si în raport cu crezul religios, a putut purta aura personalitătii providentiale pentru un timp al descumpănirii, al dezorientărilor si al oscilărilor revoltei si sperantei, mai ales pentru tineri aspirînd la asumarea unei emancipări pe calea unei istorii nationale autentice si ale unor exponenti ai intelectualitătii si creativitătii culturale în conflict cu inertiile, coruptiile, lipsa de viziune si proiect istoric inspirator la nivelul cercurilor conducătoare. Corneliu Codreanu a beneficiat si de ceea ce Sorin Lavric retine: „Nici o regulă si nici un imperativ social nu ar putea isca miscări sociale dacă n-ar apărea niste oameni a căror viată să le însufletească litera. Elementul care hrăneste spiritul unei miscări nu stă în litera mesajului transmis, biată încropire căznită a unor fiinte care, în ciuda statutului lor de lideri, rămîn niste făpturi croite din aceeasi precară plămadă umană, ci modul în care viata liderilor serveste drept exemplu contemporanilor... Pe oameni nu-i poti atrage cu o idee decît dacă esti pregătit să suferi pentru ea pînă la capăt.” (p. 186-187). Reflectia lui Sorin Lavric aruncă o lumină chiar si asupra cazului unui om de talia reflexivitătii, capacitătii speculative si disciplinei interioare a lui Constantin Noica.
Prin iarna lui 1977, Constantin Noica a trecut prin München (cînd am avut si eu singurul prilej de a-l fi văzut si schimbat cîteva cuvinte cu el). În convorbirea lui între patru ochi cu Noel Bernard, filozoful a fost foarte deschis. De pildă, i-a spus directorului de atunci al departamentului român de la Radio Europa Liberă: „Domnule Bernard, eu sînt un om al cauzelor pierdute. Asa se face că am aderat la miscare tocmai atunci cînd începea declinul ei, anume ca protest împotriva exterminării lui Corneliu Codreanu.”
Liderul miscării legionare a fost ucis prin strangulare, în 30 noiembrie 1938, împreună cu alti 13 membrii ai conducerii miscării, din ordinul regelui Carol la II-lea, care instituise dictatura regală. Executia fără proces a avut loc în cadrul înscenării unui transport al acestora în timpul noptii în două autobuze sub pretextul mutării într-o altă închisoare. Versiunea inventată a fost că s-ar fi încercat de către membrii ai miscării eliberarea celor legati la mîini si picioare. De fapt, asa cum au si dovedit cercetările de mai tîrziu si mărturiile făptasilor, cei patrusprezece au fost, la un semnal, strangulati din spatele scaunelor de autobuz de către patrusprezece plutonieri purtători de laturi speciale. După aceea, cadavrele au fost întinse pe pămînt si ciuruite de gloante pentru a se acredita inventia unei încercări de eliberare. Încă una dintre acele minciuni criminal-politice care, pînă la urmă, nu fac decît să se întoarcă împotriva vointei viciate a celor care le-au ordonat. Deznodămîntul acelei drame, nu numai politice, din ce în ce mai înnegurată si brutală, fusese precedat de o întorsătură în conduita lui Codreanu, care, dincolo de ratiunile politice, care bat la poartă oricînd, probabil că reprezenta si răzbunarea tîrzie a nereflectării pînă la capăt a consecintelor si imperativelor intrinsece ale viziunii lui religioase si ale idealului moral si national ce se vroia întemeiat pe acea viziune, fără a mai vorbi de discrepanta dintre scopurile proclamate si mijloacele folosite.
Corneliu Codreanu, după ce acceptase o arestare pe care ar fi putut-o evita, adresase către toti legionarii un apel la „răbdare, tăcere si suferintă”, cu neîmpotrivire fată de orice prigoană si cu încrederea că pînă la urmă va veni si întelegerea din partea conducerii si a poporului român. Concomitent, si pentru a putea învesti cu încredere acest mesaj, Corneliu Codreanu decidea, cu data de 21 februarie, auto-dizolvarea partidului legionar „Totul pentru Tară”. S-a vorbit si despre intentia lui de a evita o exterminare în masă a legionarilor aflati în lagăr si închisori si de a salva timpul necesar solutionării problemelor acute interne si externe ale României, paralel cu speranta unei refaceri a solidaritătii nationale.
În afară de decizia de autodizolvare a partidului si circulara către membrii miscării, cu pronuntate consonante religioase, mai sînt si o serie de însemnări si declaratii ale detinutului Corneliu Codreanu în care el mărturiseste că stie că a păcătuit si că trebuie să se reculeagă si să se roage pentru iertare. La capătul drumului vietii sale marcate de ambivalente si conflicte nemiloase, aspiratii mistice si ecouri harismatice, liderul acelei miscări care a cunoscut nu numai adeziune entuziastă si adulare, ci, din plin, si contestarea si puternică respingere, nu lăsa îndoială asupra constiintei unei vinovătii.
Petre Tutea caracteriza legionarismul drept „o reactiune firească la o stîngă ce ameninta cu invazia influentei nefaste rusesti” (apud, Cristian Sandache, Istorie si Biografie – Corneliu Codreanu, Bucuresti 2005, p. 38). Sau referitor la Corneliu Codreanu însusi: „Corneliu Codreanu era o personalitate. Personalitatea e un ins care influentează amabianta prin simpla lui fortă harismatică; un om cu har. Si Corneliu Codreanu a avut acest har, a făcut o miscare puternică. N-a avut rezultate pozitive fiindcă extremismele sînt greu suportabile. Caracterul ei religios o deosebea de fascism si nazism (ibidem, p. 38).
Alexandru Paleologu, de pe pozitia unui „adversar de idei al legionarismului”, considera că miscarea respectivă prezintă o complexitate greu de expus pe scurt, si scria: „Această miscare era un recurs la traditii mistice, avea ceva pur în structurile ei initiatice, fiind totodată un apel la asumarea existentei prin prisma pericolului si a aventurii. O reactie împotriva bătrînilor vulpoi politici. O miscare exclamativă nu dubitativă.” (apud Cristian Săndache, ibidem, citat din Alexandru Paleologu, Minunatele Amintiri ale unui Ambasador al Golanilor, Bucuresti, 1991).
Joseph Rotschild „...constata o apropiere de stil a legionarismului cu «sutele negre» din Rusia, fie si pentru faptul că ambele organizatii îl aveau drept patron spiritual pe Arhanghelul Mihail, precum si pentru critica îndreptată împotriva «adîncului cinism si superficialului cosmopolitism al elitei conducătoare»” (apud Cristian Săndache, ibidem, un citat din Joseph Rotschild, East Central Europe between the two world wars, London, 1977, p. 307-308). În sfîrsit, tot Cristian Săndache arată că: „În optica lui Payne, Corneliu Codreanu ar fi fost cel mai charismatic lider al dreptei radicale europene (cu exceptia lui Adolf Hitler), părere împărtăsită si de Ernst Nolte”. Tot Payne vorbeste si de „caracterul romantico-mistic al legionarismului” (ibidem apud Cristian Săndache, citînd din Stanley Payne, „Fascism. Comparaison and Definition”, Winsconsin, 1983).
În ceea ce îl priveste pe Corneliu Codreanu, comparatia cu facultatea harismatică a lui Hitler, proportiile, sensul exercitării si efectele ei cvasi unanime în Germania acelei epoci, e nevoie de o evaluare diferentiată. Căci în România acelui timp, în ciuda realului val de simpatie, mai ales în rîndurile studentimii, mult crescute numeric în vremea aceea, de care s-a bucurat Corneliu Codreanu, sîntem departe de o cvasi unanimitate intensivă. În ciuda vîrstei mele adolescentine din timpul acela, cred că am beneficiat de bune puncte de observare, chiar si juvenilă, dar în contact, as zice, deosebit de viu, cu persoane nu numai mature, ci si dotate cu experientă si competentă; eu însumi eram un fraged si impetuos simpatizant al francezilor si englezilor si, respectiv, nutrind sentimente adverse fată de expansionismul german, pînă la a lăsa cu totul în plata Domnului pericolul bolsevic, de care tatăl meu era foarte constient si preocupat, dar rămînînd fidel românismului de nuantă democratică de stilul lui Iuliu Maniu. Din optica mea de atunci si de acum, nu as împărtăsi ideea potrivit căreia românii, „comporîndu-se ca albinele în stup”, l-ar fi privit, în marea lor majoritate, pe „Croneliu Codreanu ca reprezentant al cauzei lor nationale”.
Trebuie spus că societatea românească atinsese deja un remarcabil, si de-atunci încoace din păcate pierdut, grad de diferentiere socială (si nu numai în planul psihologic, ci chiar si antropologic). Asa că, ridicarea unei miscări activist-misionar-nationaliste, cu trăsături revolutionare se găsea, în orizontul structuralei atitudini conservatoare românesti, în fata unei largi game de mentalităti, de la receptive pînă la indiferente, divergente sau de-a dreptul adverse, dincolo de reactia dusmănoasă a lui Carol al II-lea (care si aceasta, datorită monarhismului traditional românesc, la care chiar si legiunea adera în programul ei, constituia la vremea aceea un apel încă viabil la rezistentă împotriva legionarismului). Acesta fiind încă un factor favorabil al ofensivei împotriva lui Corneliu Codreanu a acestui rege dotat cu inteligentă si receptivitate culturală, dar totusi lipsit de simtul transcendentei si alunecat în paranoia puterii egocentrice. Vorbind de remarcabilul grad de diferentiere pe care îl atinsese societatea românească la vremea aceea, chiar fără o descriere exhaustivă, trebuie oricum mentionată si tărănimea în mare măsură deja emancipată de vechi servituti si posedînd deja o constiintă de clasă cu diferite trepte de stare materială. De pildă, o bună parte dintre tăranii înstăriti sprijineau în alegeri partidul national-liberal – ferm dusman al miscării legionare. Căci partidul Brătienilor intrase într-o fază de crescîndă încurajare, prin bănci populare rurale, a proprietătii agrare mici si mijlocii, rămînînd însă si partidul preferat al mosierilor. Partidul National-Liberal devenea din ce în ce mai mult un partid cu fizionomie pronuntat conservatoare. Stiu despre mosieri pusi pe lista neagră de organizatiile legionare de la tară. Pe de altă parte, indiferent de respectul lui Corneliu Codreanu pentru Iuliu Maniu, Partidul National-Tărănesc nu numai că poseda, în jurul lui Ion Mihalache (martir uitat al comunismului), o puternică ramură de stînga, iar linia comună antitotalitară si anti-Hitler nu a fost niciodată, si cu atît mai mult după dictatul de la Viena, întreruptă. Refractari la legionarism si filogermanism erau si multi dintre intelectualii si membrii păturii superioare.
Nu se poate ignora ascensiunea si impactul Legiunii în lumea românească, dar nu degeaba exclama, cu amărăciune Constantin Noica, în articolul său din 28 septembrie 1940: „Legiunea n-a fost contemporană cu restul României. Nici astăzi nu este asa” (apud Sorin Lavric, Noica si Miscarea Legionară, Humanitas, 2007, p. 232).
Cartea lui Sorin Lavric mi-a declansat si impulsul de a-mi repara unele insuficiente ale cunoasterii operei lui Constantin Noica, acest gînditor încercat de vremuri si de pasiunea cunoasterii, ca si de alte pasiuni rodnice pentru gîndirea si destinul nostru cultural. A fost încă o întîlnire cu el, tîrzie, dar presărată nu numai cu exercitiile de idei, ci si cu frumusetea spusului si a nespusului.
Din sărmane ratiuni de timp si de spatiu, m-as opri o clipă numai în zarea unei întrebări care mi se păruse aproape repudiată în discursul filozofic al lui Constantin Noica: întrebarea asupra lui Dumnezeu, mai bine spus, vorbirea despre El. În orice caz, mă voi comporta departe de ce s-a numit concupiscenta gnoseologică a tendintei expansioniste a unei teologii deductive. Căci e vorba despre cel care mărturisea că: a „scris despre cîteva cuvinte românesti si acum despre sporul adus de ele în problematica fiintei” (Sentimentul Românesc al Fiintei, Editura Eminescu, Bucuresti, 1978, p. 7).
În anumite fragmente de portret spiritual al lui Constantin Noica, atît cele scrise de Gabriel Liiceanu cît si cele scrise de Sorin Lavric, ambii cu o pătrunzătoare comprehensiune si reflexivitate empatică, dar în acelasi timp cu impartialitate ideatică si istorică si fără eludarea unor discrepante întîlnite, apar si scurte caracterizări ale atitudinii lui Constantin Noica fată de tematica teologală. În Jurnalul de la Păltinis, Gabriel Liiceanu redă răspunsul dat de Constantin Noica atunci cînd Andrei Plesu l-a întrebat cum se raportează la Iisus. După o scurtă introducere, Constantin Noica i-a răspuns: „Cartea lui Iisus, nu cel din Nazaret, cartea lui Iisus Hristos n-am îndrăznit niciodată s-o anexez cultural, si simt că n-as avea niciodată dreptul să fac din ea obiect al hermeneuticii; nu-i pot da numele meu”. E poate continută aici si o trufie filozofică, anulată totusi în acelasi timp prin clara distinctie din Iisus-ul istoric si Hristosul divin. În alt pasaj din acelasi Jurnal de la Păltinis, Gabriel Liiceanu scrie, vorbind despre un moment din viata lui Constantin Noica: „«Dumnezeul culturii», singurul în care credea si la judecata căruia era încredintat că va fi chemat, laolaltă cu toti trebnicii si netrebnicii acestei culturi, îl orbise desigur, făcînd din el nu un om, ci un mediu, care dobîndise dreptul, asemenea tuturor celor ce si-au intrigat contemporanii, împingînd o comunitate înainte, de a fi măsurat cu o altă măsură”. Oricum, este vorba de faptul că în camera înghetată din Cîmpulung Constantin Noica, cel închinat numai culturii omenesti, se cufundase în lectura unuia dintre autorii lui predilecti, geniul religios, Augustin.
În lucrarea lui Sorin Lavric absenta credintei si a temei teologale este confirmată.
În cartea lui Constantin Noica, Sentimentul Românesc al Fiintei, găsim o scurtă negatie, care ar putea fi chiar o complezentă fată de situatia dominatiei ideologiei materialist-istorică de atunci: „Dar ce este această fiintă care nu se vede cu ochiul obisnuit? Este cumva fiinta cea mare, despre care ni s-a tot vorbit? Nu, fiindcă aceasta s-a stins – si dealtfel era de la început stinsă: ea era doar ceea ce nu stiam să spunem despre ea” (Sentimentul Românesc al Fiintei, Bucuresti, Editura Eminescu, 1978, p. 151).
Dar în toamna anului 1960, în închisoarea Jilava, colegul lui de celulă Gheorghe Jijie ne spune că Noica se ruga: „Dimineata si seara se ruga si desi nu-i auzeai vocea îi puteai vedea buzele miscîndu-se” (Sorin Lavric, Noica si Miscarea Legionară, p. 274).
Deschiderea către crestinism ar putea fi documentată – si sper că voi reveni – de-a lungul textelor lui Constantin Noica, dar si a comportamentului si vietii lui de relatie si faptă semnificativă. De pildă, un fragment din cartea Modelul Cultural European: „Din ce uimitoare singularitate – un copil născut în iesle – izvorăste prima jumătate a culturii europene: Bizantul întreg, cu luptele sale de idei, ca si cu operele sale de artă; apoi arta europeană din Vest, preluată din Bizant, în pictură, de către Duccio di Buonisegna si Giotto, preluată în mozaicurile din Ravenna si arhitectura acesteia, din care se inspiră creatorii capelei din Aachen-ul lui Carol cel Mare; preluată la San Marco din Venetia; apoi catedralele, marile rătăciri provensale, cultul femeii, poezia medievală, ordinele cavaleresti care aveau să brăzdeze în lung si lat istoria, în sfîrsit muzica polifonică si pictura Renasterii, totul rămîne de neînteles fără legenda copilului născut în iesle” (C. Noica, Modelul Cultural European, Humanitas, 1993), p. 74).
Sorin Lavric o citează pe Sanda Stolojan, din volumul ei de corespondentă, Sub Semnul Depărtării, cum povesteste că, întorcîndu-se la Paris după o vizită din 1971 în România, într-o convorbire cu Cioran, aducînd ea vorba de obiceiul lui Noica de a citi biblia, Cioran s-a arătat contrariat „căci Noica nu este un spirit religios”. Sanda Stolojan scrie: „Nu i-am spus că, după mine, nu se putea ca Dinu să nu aibă o sensibilitate fată de religios, în felul său ortodox” (apud Sorin Lavric, ibidem, p. 297).
Iar la pagina 186 din cartea Modelul Cultural European găsim un pasaj decisiv, în privinta unei transcenderi a ideatiei pusă sub semnul restrictiv al elaborării si al incursiunii ontologice numai cu puterile abstractizării: „De o parte, libertinul sfîrseste prin a crede că «totul e permis», de vreme ce nimic nu supravietuieste; pe de altă parte, aspirantul la o altă viată plasează altundeva împlinirea sa, ori, dacă e credincios, se lasă coplesit de răspunderi ce-l fac în realitate iarăsi iresponsabil (doar cîte un Platon sau credinciosul lucid stiu ce să facă din această viată, în perspectiva alteia, de dincolo)”. (C. Noica, Modelul Cultural European, Humanitas, 1993, p. 186).
Nu e mai putin adevărat că de pe o pozitie cert diferită Constantin Noica îi declara lui Gabriel Liiceanu, asa cum acesta îl citează în Jurnalul de la Păltinis, următoarele: „Filozofia nu se ocupă de tot ce există, ci numai de ceea ce este cu adevărat, de ceea ce poartă în sine saturatie ontologică” (Jurnalul de la Păltinis, Cartea Românească, 1983, p. 195).
Stim cu ce severitate aplica el această normă de aur a propriei sale hermeneutici. Dar e de subliniat noutatea că, în pasajul pe care deja l-am citat din cartea Modelul Cultural European, filozoful acelei stricte filtrări rational-cognitive acordă de data aceasta signatura ontologică, luîndu-l ca martor pe marele Platon si asociindu-l pe „credinciosul lucid”, tocmai perspectivei unei vieti de dincolo, luată nu ca ipoteză ci ca dimensiune a unei realităti transcendente decisivă pentru sufletul nemuritor la omului.
Noi mai stim si că cel care ne-a dăruit cartea despre Creatie si Frumos în Rostirea Românească putea însufleti cuvintele coborînd în adîncul lor, dar ne jucîndu-se cu ele.
Mesajul unui gînditor ni se poate deslusi pe deplin abia parcurgîndu-i opera, fapta lui majoră, pînă la capătul de unde putem contempla ce a fost si întrezări ce se anticipă.
Fată de cele arătate mai sus, cred că s-ar putea spune că, în ultima carte încheiată de el si publicată, Constantin Noica ne dăruieste un cifru spiritual regenerator.