Întrezãriri - fragmente inedite

          OVIDIU HURDUZEU: UNABOMBER – PROFETUL UCIGAS

                                                                                      Nicolae STROESCU STINISOARA



 
         
 Sînt, din capul locului, constient că o lipsă importantă a acestor note despre cartea Unabomber – Profetul ucigas este că ele ar fi trebuit să fie precedate de o prezentare a ideilor esentiale ale cărtii-eveniment a lui Ovidiu Hurduzeu, Sclavii Fericiti, apărută în Editura Fundatiei Culturale Române, Bucuresti, 2002. Există totusi speranta unor prelungiri de sens implicite sau explicite care să lase să se întrevadă si ceva din substanta acelei cărti. Oricum, în calitate de truditor al sperantei, am primit prin ea si eu încă un semnal că în Patrie nu ne paste soarta lupilor singuratici. Mult mai important este faptul că preocupările, reflectiile si frumoasa, dar deloc fantastica, sarjă a unor cavaleri ai cuvîntului precum Ovidiu Hurduzeu si Mircea Platon împotriva ademenitoarelor pînă la vesnică adormire spirituală crezuri imanentist-progresiste, fie ele post-moderniste sau neo-vetero-iluministe, pot fi de ajutor pentru o sperantă românească nemimetică si nestipendiată.
Cartea Unabomber – Profetul ucigas ne pune sub ochi povestea necosmetizată a uceniciei si comiterii de crime motivate (ai zice visceral-) ideologic ale lui Ted Kaczynski, un american cu dotare (si pasiune) matematică exceptională, care si-a făcut studiile în universităti celebre americane, apreciat de profesori de mare clasă, si le-a încheiat cu o lucrare de doctorat „rămasă în analele matematicei”, în tot timpul acesta devenind din ce în ce mai închis în sine si tentat de a compensa acea izolare existentială prin mobilizarea unei dîrzenii a vointei, centrată pe cultivarea frenetică a propriilor forte intelectuale si fizice. Fiul unor emigranti polonezi, alunecati pe scocul schizofreniei dintre practica unui conformism al asimilării la mediul american si mocnirile resentimentare, Ted Kaczynski nu a putut el însusi, în nici un fel, găsi drumul dialogului autentic, fiind treptat cotropit de aversiunile insuportabile si divergentele mînioase (si în acelasi timp mute) fată de mediul intelectual si mentalitatea dominantă, culminînd în refuzul, cu descărcare violentă, al acceptării conditionării socio-tehnologice a epocii.
Ted Kaczynski consideră că revolutia industrială occidentală a fost si este opacă atît fată de natura nealterată, cît si fată de capacitatea de autonomie autentică a fiintei umane. Sistemul tehnologic creat de această revolutie industrială dezvoltă o dinamică intrinsecă distructivă implacabilă, care nu poate fi întîmpinată decît printr-o contrarevolutie antitehnologică. Numai că scepticismul radical al lui Ted Kaczynski îl determină să nu mizeze nici pe cîstigarea treptată a unei adeziuni colective si nici pe cooperarea cu stînga politică sau miscarea ecologică.
La 26 mai 1978, o bombă artizanală camuflată într-un colet, de mărimea unui pantof, adresat profesorului Cris Buckley explodează în clădirea unui institut tehnologic universitar, rănindu-l numai usor pe un ofiter de politie care tocmi îl despacheta; la 9 mai 1979, o cutie cu trabucuri abandonată într-o cameră de studiu explodează în acelasi institut, din nou fără a răni pe cineva în mod serios; la 15 noiembrie 1979, în cala unui avion ale unei linii de transport un colet explodează înfundat, inundînd cu fum avionul. Bomba esuată a produs numai usoare tulburări respiratorii, dar si o aterizare precipitată periculoasă; în iunie 1980, un colet în care era împachetată o carte este deschis de presedintele companiei United Airlines. Rezultatul: „un fragment de teavă galvanizată îi sfîrtecă soldul, altul face o gaură în tavan, aschii de lemn i se înfig dureros în pielea fetii si în mîini”; a patra bombă trimisă poartă si o semnătură pe o plăcută de metal cu initialele F.C. Mai tîrziu, scriindu-i unui ziar, Ted Kaczynski a explicat semnificatia: „Freedom Club” („Clubul Libertătii”); un nou atentat, din 5 mai 1982, i-a provocat secretarei unui profesor universitar răniri grave; a urmat bomba plasată la Universitatea Berkeley care „i-a făcut ferfenită mîna stîngă a profesorului Diogene Angelakos de la Universitatea Berkeley”.
Despre aceste atentate si pregătirea lor s-au găsit referiri precise în jurnalul personal al lui Ted Kaczynski ridicat cînd a fost arestat. Inclusiv despre nemultumirea lui pentru „slaba calitate” a bombelor pe care le manufacturase si expediase. Au urmat, probabil si din cauza aceasta, trei ani de abstinentă a terorismului lui Ted Kaczynski. Si, pe urmă, în 15 mai 1985, tot la Universitatea Berkeley, este pusă o bombă a cărei explozie i-a lovit bratul stîng si i-a retezat degetele unui student care era căpitan de aviatie si pilot talentat pe punctul de a fi recrutat de NASA. Plan zădărnicit, asa că după terminare studiilor el s-a dedicat carierei universitare. „În sfîrsit o reusită după nenumăratele esecuri mentionate în aceste note”, scria Ted Kaczynski în jurnalul său. Căci el nu stătuse degeaba, ci îsi perfectionase si întărise pachetele-bombă. Pe 8 mai 1985, a expediat un asemenea exemplar pe adresa companiei aeriene Boeing. Pachetul a zăcut mai mult de o lună în mesageria companiei. Pînă la urmă a fost remarcat de un functionar căruia i s-a părut suspect. A fost controlat cu raze X, s-a văzut că e vorba de o bombă si fiind cu multiple precautii dezamorsată s-a constatat că era „foarte puternică si extrem de bine făcută... si ar fi ucis pe oricine se afla pe o rază de 20-30 de picioare”. În noiembrie 1985, o bombă trimisă prin postă unui important profesor de la Universitatea din Michigan îi cauzează acestuia o cvasi pierdere a auzului; în 11 decembrie 1985, Hugh Scrutton, proprietarul unui mic magazin de închiriat computere este ucis de o bombă trimisă de Ted Kaczynski; în 20 februarie 1987, o bombă aproape identică pusă în parcarea din spatele altui magazin de computere îi produce proprietarului acestuia răniri multiple si paralizarea mîinii stîngi. A urmat o pauză de sapte ani si apoi, în 1993, două atacuri. Primului i-a căzut victimă celebrul genetician Charles Joseph Epstein care a fost grav rănit. Salvat printr-o complicată interventie chirurgicală, a pierdut trei degete de la o mînă. Al doilea atac s-a soldat, pentru profesorul de la Yale University, cu leziuni serioase la plămîni si la piciorul drept, fracturi de brate si pierderea a două degete; în decembrie 1994, omul de afaceri Tom Mosser a fost hăcuit de o bombă trimisă de Ted Kaczynski; în 24 aprilie 1995, un efect mortal tot atît de groaznic l-a avut o bombă a lui Ted Kaczynski asupra lui Gilbert Murray, presedintele Asociatiei Forestiere din California.
În tot timpul acesta, FBI-ul bîjbîise din ce în ce mai alarmat în căutarea unui atentator în serie al cărui profil rămăsese multă vreme tot atît de enigmatic precum si mobilurile sale. Ovidiu Hurduzeu reînsufleteste peripetiile psihologice, impasurile culturale, logice si imaginative prin care au trecut vînătorii, dar paralel si orizontul afectiv, perceptiv si de conceptie asupra lumii al acelei „fiare” pînă la urmă „capturate”. Ajuns să dea socoteală societătii detestate Ted Kaczynski îsi doreste o răfuială generală la lumina zilei după cea picurată cu sînge din întuneric, dar nici aici zidurile dusmănite nu pot fi dărîmate, ci par a avea rezistenta în veci elastică. Cît despre justitie ea nu se poate sustrage perplexitătii. Ea îi „fură show-ul”, dar în schimb, cum necum, îl salvează de la condamnarea la moarte. Sîntem încă departe de 11 Septembrie 2001 si urmările !...
În privinta doctrinei lui Ted Kaczynski, cartea lui Ovidiu Hurduzeu cuprinde si un amplu manifest pe care acesta îl trimite în iunie 1995, din ascunzătoarea sa, ziarului New York Times, Washington Post si Penthouse Magazine sub titlul: „Societatea industrială si viitorul ei”. Este vorba de un eseu apologetic al lui Unabomber, sustinut de analiză istorică, antropologică, social-politică, în raport cu distructivitatea sistemului industrial-tehnologic si imposibilitatea reformării lui, precum si problema libertătii în cadrul societătii industriale. Este criticată si actiunea si influenta crescîndă a miscărilor de stînga fătise sau criptice. Ted Kaczynski vorbeste de „robia la care sistemul industrial supune specia umană”, nu vede altă solutie în afară de revolutie, a cărei pregătire o preconizează, precizînd că aceasta „fie că va recurge sau nu la violenta fizică, e sigur că nu va fi o revolutie politică”. Ea va tinti tehnologia si economia, nicidecum sfera politicului. Singurul scop de care trebuie să fie însufletit noul revolutionar este distrugerea sistemului industrial.
Ovidiu Hurduzeu si-a scris această carte plonjînd în drama unei vieti periclitate si primejdioase în acelasi timp, iscată la intersectia dintre existenta exacerbată a unei minti de exceptie, însă fără darul transcenderii pe de o parte si una dintre provocările majore ale timpului, cu întrebările si patologiile lui, pe de altă parte, dar sondînd adîncurile acelei drame, s-a ridicat mereu la suprafată pentru a expune rezultatele imersiunii la lumina analizei si a sintezei filozofice. „Nu as fi scris niciodată o carte despre «cazul Unabomber» dacă Ted Kaczynski ar fi fost doar un Jack Spintecătorul al timpurilor postmoderne. A reduce «cazul Unabomber» la aspectele sale senzationale si patologice ar fi o dovadă de miopie intelectuală si neîntelegere a unor evenimente contemporane majore. Viata lui Ted Kaczynski, ideile si actele sale teroriste au o legătură directă cu istoria postbelică a Statelor Unite si a Occidentului în general. Nu se poate discuta cu seriozitate despre Unabomber eludînd contextul social-politic al anilor 50-60 din Occident, revolutia tehnologică si consecintele ei, trecerea de la capitalismul traditional al «eticii protestante» la hedonismul societătii de consum” (Unabomber, p. 96).
Ted Kaczynski este ca si obsedat de postulatul, nostalgia, impulsul, ai zice organic, spre o autonomie individuală, cu convingerea că ea este subminată pînă la anulare de către sistemul tehnologic.
Ovidiu Hurduzeu în cartea sa Sclavii Fericiti, observă că „Societatea postindustrială nu suportă alteritatea întrucît o consideră neintegrabilă. A fi în spatiul tehnologic înseamnă, pur si simplu a fi integrat. «Integrarea» nu tolerează libertatea”.
Dar, în acelasi timp, Ovidiu Hurduzeu retine că Ted Kaczynski, adversarul total al acelui sistem refractar la alteritate, de fapt se comportă adialogic, îl pedepseste pe „celălalt” fără a-l vedea, „a evitat cu grije confruntarea fată la fată”, e un justitiar mut si impenetrabil.
„Ca si tehnologia pe care o urăste, Ted Kaczynski nu se raportează la fiinte umane vii” (Unabomber, p. 390).
As spune si că, după ce, asa cum arată Ovidiu Hurduzeu, revolutia preconizată de Ted Kaczynski este „în primul rînd un act distructiv”, deci nicidecum un act inspirat de un model istoric concret sau de un program socio-politic, idealul postulat de Ted Kaczynski „din motive strategice”, „natura sălbatică” (T.K.) sufere la el de aceeasi inadecuare la relatia comprehensivă cu lumea înconjurătoare. Aceasta este o altă fată a tragediei lui Ted Kaczynski. Căci dacă el iubeste ceva aceasta este viata în mijlocul naturii pe cît mai este posibil nealterate si nesubjugate de om. Nu putem desigur reconstitui simtămintele lui fată de natura încă virgină. Dar, din felul cum sînt exprimate de el însusi, ele sînt foarte îndepărtate, de pildă, de cele care se oglindesc în lirica noastră populară sau în opera lui Mihail Sadoveanu. Si nu este numai o deosebire de grad, ci de substantă. Poate că se manifestă aici si subdezvoltarea sau blocarea constiintei si experientei religioase la Ted Kaczynski, o debilitare a simtului sacrului. „Natura sălbatică” la care vibrează Ted Kaczynski s-ar putea să îi dăruiască o mirare si admirare a puterilor care lucrează si se înfătisează în lumea vegetală si animală, dar circumscrise luptei „oarbe” pentru perpetuare si supravietuire a speciilor. Marea traditie a unei viziuni transimanente asupra naturii (care si semantic te duce la misterul „nasterii”), prezente de pildă în gîndirea sfîntului Augustin, că natura e o carte în care poti citi ceva din vointa lui Dumnezeu, reluată si adîncită de Cusanus: „Dei potentia creativa not sit evacuata in ipsis” („Puterea creatoare a lui Dumnezeu nu se termină în creatia Lui”), îsi are o bogată si diversificată succesiune în filozofia occidentală si pînă la vîrfurile stiintei moderne. Nu sînt semne că Ted Kaczynski s-ar fi putut încerca în citirea vointei divine în sau dincolo de natură. C.S. Lewis spunea: „Însăsi notiunea de natură este una la care am ajuns numai revendicînd un fel de statut supranatural pentru noi însine (C.S. Lewis, Undeceptions-Essays on Theologie and Etics, London 1971, p. 7). Iar Nikolai Berdeaev, meditînd relatia dinspre supranatural spre natural, scria cu avînt ortodox: „Supranaturalul este, simplu spus, naturalul pe un plan superior si de însemnătate supremă” (N. Berdeaev, Spirituality and the spiritual Spirit, p. 37-38). Pentru Unabomber restabilirea „naturii sălbatice” de după înlăturarea Sistemului Tehnologic ne va aduce libertatea. Iar libertatea înseamnă putere: „Prin «libertate» întelegem posibilitatea de a exercita procesul de putere prin urmărirea unor teluri reale ..... fără a fi stînjeniti, manipulati sau supravegheati, mai ales de o mare organizatie” (Manifest – art. 93). Ted Kaczynski este de părere că fiintele umane „simt nevoia (probabil de ordin biologic)” de ceva pe care îl numeste „proces de putere”. Chiar dacă el precizează că această putere nu înseamnă controlarea altor oameni nu e mai putin adevărat că o intentie fundamentală a stiintei si tehnologiei a fost controlarea „naturii sălbatice” (si la nevoie si a oamenilor) pînă la recordurile tehnice contemporane a căror exaltare după părerea lui Gabriel Marcel „merge mînă în mînă cu slăbirea sau istovirea sentimentului sacrului” (Gabriel Marcel, Les hommes contre l’humain”, Paris 1953, p. 61). Dealtfel istoria tragediei lui Ted Kaczynski contine si frămîntările si frustrările lui în legătură cu imperfectiunile tehnice si randamentul bombelor sale. Nu numai aici, revoltatul împotriva domniei absolute a tehnologiei se apleca foarte adînc în fata ei.  
H. Bergson spunea „La mecanique demande une mistique”.
Postfata lui Mircea Platon este intitulată: Teroristul ca „sfînt” gnostic.
Între Mircea Platon si Ovidiu Hurduzeu, doi exponenti de puternică originalitate ai culturii actuale românesti, din interior si din exterior, există fecunde afinităti elective. Iar dincolo de invitatia lui Ovidiu Hurduzeu de a-i scrie o postfată la cartea lui, Mircea Platon mărturiseste si un imbold interior destul de acut (nici acesta exterior amintitelor afinităti): „Motivul e lipsa de spirit critic si autocritic a stîngii românesti” (p. 391). Nu e chiar rău că în Tara noastră, în ciuda vesnicelor mimetisme, controversa stînga-dreapta (am citit odată declaratia făcută în perioada interbelică de un om politic care respingea o asemenea strictă sau abruptă demarcatie spatială aplicată omului politic, în calitate de fiintă umană integrală, spunînd: „doar nu vreti să insinuati că am suferi de hemiplegie?”) posedă, pe lîngă inevitabile similitudini cîteva caracteristici, as zice foarte aparte. Unele dintre ele nu tin numai de fizionomia generală a acestui răstimp românesc, ci si de configuratia specială si continutul unei confruntări nu numai interpretative, ci si, potential, creatoare, întru depăsirea răstimpului. O asemenea caracteristică inconfundabilă în concertul european o constituie ponderea inedită si de o remarcabilă altitudine calitativă reprezentată în spatiul românesc de o generatie tînără de scriitori, filozofi, teologi, oameni ai disciplinelor umanistice si stiintifice, care, cu franchete si soliditate argumentativă au ales calea unui nonconformism conservator-personalist, cu tot ce înseamnă aceasta pentru reînviorarea, în conditiile lumii actuale, a unor valente crestine si nationale.
Nu voi insista asupra elementului de exceptie reprezentat de acest învolt reviriment conservator juvenil în peisajul postmodernismului tîrziu. Si nici asupra sanselor unei autenticităti în care specificul s-ar putea întîlni cu universalul. Mircea Platon face parte cu sagacitate, artă si dăruire din această avangardă antifuturistă a conservatorismului românesc. Citat: „Departe însă de a fi originală, stînga românească nu face decît să copieze în mod incompetent alonja somniferă a modelului ei occidental” (p. 392). Si aici Mircea Platon face două observatii pertinente. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea si prima jumătate a secolului al XX-lea stînga occidentală avea un obiect al programului si al deservirii: proletariatul. Odată cu stergerea conturilor sale de clasă si îmburghezirea proletariatului occidental, stînga a trebuit să-si găsească alte categorii-tinte. În afară de zonele paupere al lumii a treia si de cele bîntuite de sechelele comunismului în Europa de Est, stînga aceasta si-a căutat noul adresant în minoritătile rasiale, sexuale, dezavantajate economic precum si în complexul mediatico-universitar occidental. „Aceasta face ca, astăzi, stînga să fie baricadată în universităti” (p. 393). Stînga aceasta si discursul ei ca si consecintele îi sînt bine cunoscute lui Mircea Platon din directă si actuală experientă. Privind spre Patrie, Mircea Platon scrie: „Gîndind global si actionînd local, stînga românească (nu vorbesc aici despre partide, ci despre nuclee de energii intelectuale) e si ea mărginită la discurs, după modelul suratelor occidentale” (p. 393). Si găseste că acest tip de stîngă „e mai putin un mod de a schimba lumea, cu riscurile aferente, si mai mult un mod de a te închide în propria odaie pentru a te deconstrui privat cu Derrida si cu Foucault” (p. 393).
Cît despre Ted Kaczynski ar putea fi privit si el ca un produs hibrid si paradox (dar si exploziv) al acelei stîngi de data aceasta universitar-americane, cu ruperea ei de realitate si dezorientările istorice, cu adaosul insolit că în finală el „a fost pus la index nu pentru crimele sale, ci pentru opiniile sale îndreptate împotriva elitelor de stînga”.
Mircea Platon retine ambivalentele de gîndire si actiune ale lui Ted Kaczynski care perpetuează eroarea tehnologică prin aceea că luptă adoptînd însă armele adversarului pentru o iesire din sistemul acestuia si astfel lupta devine de fapt iluzorie. E un prizonier al modernitătii în lupta lui pentru regăsirea arhaicei „naturi sălbatice”.                                            Citind această postfată întîlnesc spiritul multora din propriile mele reactii la tragedia, as zice la păcatul autodestructiv pentru Ted Kaczynski. În treacăt fie spus, ateismul lui Ted Kaczynski, nemilitant dar insurmontabil, odată mărturisit chiar cu o undă de regret pentru lipsa de fortă interioară pe care o implică, cred că nu poate fi desprins de dramă de la început pînă la capăt. Impresionantă, indiferent de eclipsa de Dumnezeu, este absenta oricărei urme nu de religie, pur si simplu a paradigmei crestine la un emigrant polonez (e adevărat că el afirmă că si părintii lui erau atei, dar nu fratele). De aici probabil prezenta centrală la el a urii trăită spontan si ridicată, din cînd în cînd, la rangul unui fel de principiu justificativ.         Mircea Platon se opreste si el asupra „dublei dezrădăcinări”, a lui Ted Kaczynski ca urmare a dorintei de adaptare si asimilare a unei familii de imigranti, dar si a orientării unei părti din mediul american propriu-zis. Însingurarea funciară a lui Ted Kaczynski (iar ateismul e o supremă formă de însingurare) o vede Mircea Platon oricum ca pe o consecintă a hiper-rationalizării omului sistemului tehnologic pînă la căderea în irational.
Privirea finală a postfetei lui Mircea Platon se opreste asupra suferintei reale care a întunecat viata lui Ted Kaczynski sub „invazia tehnologiei”, dar si a refuzului său de a si-o asuma.
Răspunsul ales de Ted Kaczynski a fost revolta omului modern care a pierdut sensul ascezei. Si mă bucur să citez încheierea, nu numai frumoasă, a lui Mircea Platon:
 „Drama seculară sau liturgică e centrată pe o prezentă, pe prezenta zeului si a eroului său sfîntului... Calendarul liturgic e profund antimodern si profund subversiv la adresa (comuni) (consumi)smului si abundentei preambalate. Terorismul e o formă de a răspunde mortii cu moarte. Dar numai alături de Hristos se poate – «cu moartea pre moarte călcînd» – învia. Restul e publicitate”.
 

                                                                                                München, 9 martie, 2008