ITINERARII ISTORICE SI METAISTORICE
Nicolae STROESCU STINISOARA
München, 11 decembrie, 1999
Într-un reportaj televizat despre România si căderea comunismului, făcut de un ziarist austriac de altfel fără profunzime si surse de informatie autentică, apare si Silviu Brucan de la care am retinut două informatii. Prima se referă la întîlnirea pe care a avut-o cu Gorbaciov la Moscova despre care el spune că a avut „un singur punct important”. Gorbaciov i-a spus: „Sunt de acord cu doborîrea lui Ceausescu numai cu o conditie: partidul comunist trebuie să rămînă la putere”.
A doua afirmatie reprodusă de ziaristul austriac pe care o notez este aceea că el (Brucan) i-a „ordonat” generalului Stănculescu să-l aresteze pe Ceausescu si să organizeze procesul în urma căruia au fost împuscati sotii Ceausescu.
München, duminică 12 decembrie, 1999
Conditia posibilitătii libertătii
Vineri m-am dus la Hochschule für Philosophie (Facultatea de Filozofie a Iezuitilor) pentru a asculta prelegerea pe care o tine între orele 14-16 profesorul Jörg Splett despre Filozofia Religiei.
M-am bucurat ca, la interval de 15 ani, să găsesc sala arhiplină de studenti si studente. Ca întotdeauna urmăreau cursul si cîteva persoane mai în vîrstă.
Îmi stabilisem acolo o întîlnire cu doctorandul român Ovidiu Baicu si vroiam să-i mai dau un semn de viată lui Splett pe care l-am neglijat de mai mult timp. Am constatat, cu încîntare, că prelegerea lui nu numai că este, în continuare, profundă si bogată în idei, ci a devenit filozofic mai captivantă si stilistic mai curgătoare si adresată la concret. Îmi notez o idee: Multora le displace afirmatia despre atotputernicia lui Dumnezeu. Dar numai o asemenea atotputernicie dumnezeiască poate fi origina libertătii noastre. Libertatea apărută într-un univers în care determinarea cauzală există si functionează fără exceptie, în care totul este rezultatul unui lant cauzal neîntrerupt, de la nebuloasele spirale pînă la indigestia de ieri, libertatea nu poate fi decît un dar din partea unei atotputernicii din afara sau, mai bine zis, care este mai presus de toate determinările.
Într-o reflectie filozofică transcendentală, atotputernicia divină este conditia posibilitătii aparitiei libertătii în mijlocul determinismului universal.
*
În Etymologicum Magnum Romaniae a lui Bogdan Petriceicu Hasdeu găsesc la cuvîntul „Ac” la pagina 156 următorul text: „Cînd a făcut Dumnezeu toate vietătile, a întrebat pre fiecare că ce putere voieste să aibă. Albina a răspuns: Pre cine voi împunge cu acul meu, să si moară. Atunci Dumnezeu a zis: Mai bine să mori tu! Si asa se vede pînă în ziua de astăzi că îndată ce înghimpă cu acul albina pe cineva, moare ea însăsi” (G.Dobrin, Transilvania, Făgăras, comuna Voila).
Românul a observat însă că „matca”, stăpîna albinelor, n-are ac, ci numai albinele cele de rînd (Preot V. Florescu, Suceava, comuna Ruginoasa) de unde îi place a trage concluzia că: „Cine e mare si tare, de Dumnezeu nu-i este dat să împungă” (sublinierea mea) (pag.156, editura Teora, 1998).
Suprema noblete seniorală Dumnezeu o înfrînează de la violentă, spune etnosofia românească.
Măretia nu are de ce si cum să fie agresivă.
Bucuresti, 10 mai, 1999
Ieri s-a încheiat vizita de trei zile a Papei Ioan Paul al II-lea la Bucuresti. A început cu un gest deschizător de inimi. Pentru prima oară în istoria numeroaselor sale călătorii si pelerinaje, Papa l-a invitat pe un conducător de Biserică în propriul lui automobil deschis, ”papa-mobilul”, străbătînd astfel drumul de la aeroportul Băneasa la Patriarhie alături de Patriarhul Teoctist, în picioare, luminati de zîmbetul soarelui si al simpatiei credincioase a românilor, de-a lungul soselei tivite de verdele proaspăt al copacilor.
De la prima cuvîntare, tinută pe scările Palatului Patriarhal, Prea Fericitul Teoctist si-a deschis si el drumul spre inima lui Ioan Paul al II-lea nu numai prin afirmarea limpede a disponibilitătii realist generoase a Bisericii Ortodoxe Române la conlucrare în directia unitătii, ci si prin faptul că Întîi Stătătorul acestei Biserici traditional „contemplative” nu s-a sfiit să se pronunte răspicat într-o chestiune, în care Papa însusi s-a izbit în Occident de un zid de surprinzătoare obtuzitate nu numai spirituală, dar chiar si politică: bombardarea ultramodern-antediluviană a Iugoslaviei. În punctul acesta nici măcar episcopatul romano-catolic nu s-ar putea spune că a făcut exceptie. Dar străvechea Biserică a Romei si-a permis, prin Ioan Paul al II-lea, încă o inovatie pe pămîntul românesc. Căci niciodată pînă acum Suveranul Pontif nu si-a pus semnătura alături de altcineva, dar pe malul Dîmbovitei a semnat o declaratie comună cu Patriarhul Teoctist îndemnînd la încetarea războiului si rezolvarea pe cale pasnică a conflictului si a tragediei refugiatilor.
Dincolo de violenta iratională de pe solul provinciei Kosovo si cea aparent rationalizată a fericitilor stăpînitori ai cerului iugoslav si de promisa inginerie socio-economică a viitorului protectorat din Balcani, cei doi înalti slujitori ai iubirii hristice au vrut să îndrepte privirile către metode care nu mizează pe transformarea cunoasterii exacte în dominatie asupra naturii si a oamenilor, ci pe structura dialogică a umanului, pe impulsul creator al activării reciprocitătii, pe tactul întelepciunii diplomatice care se află la antipodul arogantei, pe o politică înteleasă nu ca aplicare automată a unui retetar inspirat de rationalismul instrumentar, ci ca artă a convietuirii si pe receptivitatea la realitatea uitată a lucrării Duhului Sfînt: „ ..... îndemnăm insistent toate părtile prezente să facă gesturi profetice pentru o nouă artă de a trăi în Balcani”..
Tema fundamentală a întîlnirii de la Bucuresti a fost cea a reactualizării comuniunii celor două amfore ale marii traditii crestine: „Pregustarea Bisericii nedespărtite” a fost descrierea inspirată a Patriarhului Teoctist. „Simfonie a celor două Biserici implorînd o comuniune deplină” a spus Papa. Amîndoi i-au surprins atît pe sceptici cît si pe cei mai optimisti prin amploarea si franchetea afirmării comunitătii de spirit si de vocatie istorică a celor două mari Biserici de atîta vreme răzletite. Un rezultat al curajului dragostei hristocentrice pe care nici inertiile doctrinare ale initiatilor si nici scurta memorie a publicului si a mediilor de informare nu-l vor mai putea estompa.
p.s. Poate că face parte din apele mai adînci din care se ridică sau nu evenimentele la suprafată sugestia pe care i-am făcut-o Patriarhului cu 2-3 săptămîni mai înainte de venirea Papei de a propune o declaratiei comună asupra Iugoslaviei.
Bucuresti, 31 mai, 1999
În intervalul de timp în care nu am mai ajuns la acest caiet evenimentul cel mai semnificativ pentru mine a fost călătoria la Cluj, unde am fost oaspetele Arhiepiscopiei Ortodoxe si, apoi, convorbirea televizată pe care am avut-o cu Arhiepiscopul Bartolomeu al Clujului, în cadrul emisiunii CREDO, conduse de Titi Dincă. Acesta din urmă a adoptat o strategie mobilă si rodnică în cazul nostru, nestructurată pe o temă anume, ci atacînd într-un ritm alert o diversitate de subiecte cu caracter autobiografic, spiritual, politic, religios. Avusesem deja o emisiune la Radiodifuziunea română unde redactorul, domnul Emil Buruiană, a adoptat aceeasi strategie de mult programată si care suna mult mai fastidios decît a fost discutia noastră: „Caritate – Între mîna de ajutor si mîna divină”.
Tot pentru Radiodifuziunea Română am înregistrat cu redactorul Octavian Silvestru, de la sectia Istorie Orală, circa trei ore pe tema istoria Europei Libere, activitatea mea acolo, frînturi autobiografice etc. Octavian Silvestru va transmite un serial, iar casetele vor rămîne în Fonoteca „Istoriei Orale”.
În cele două zile petrecute la Cluj (ar trebui mentionate si noptile, căci convorbirile cu Bartolomeu Anania, prelungite pînă tîrziu după miezul noptii au fost evenimentul cel mai important) m-am lăsat în voia spiritului locului, de la atmosfera Arhiepiscopiei pînă la Grădina Botanică asezată pe o colină si de la somptuozitatea provincială a vechiului oras, la modernul post de radio al Arhiepiscopiei, care emite 24 de ore din 24 (dintre care sase ore de muzică religioasă si clasică) cu ajutorul a 14 noi angajati, foarte tineri si foarte priceputi.
Bartolomeu Anania, la 78 de ani, are în spatele lui o viată de neîncetată luptă, aventură istorică, suferintă, încîntare poetică, monahism vijelios si creatie literară neistovită. Bartolomeu îsi îndeplineste misiunea de Arhiepiscop cu elanul si dibăcia fermă a unui conducător de oaste. În politica Bisericii poetul acesta nu este un sentimental, nici măcar un amator de diplomatie. Spiritul luptător prevalează asupra înmlădierilor sensibilitătii. O conduită nespecific românească a acestui mare si fervent român.
O bucurie deosebită mi-a adus-o din nou întîlnirea la Bucuresti cu redactoarea de televiziune si scriitoare Mariana Sipos. Si ea este o fire luptătoare în ai cărei ochi se oglindeste la tot pasul o inocentă si o căldură a inimii. A trăit o tragedie pe care nu o cunosc. Spiritul critic îl exercită cu noblete. S-a aruncat în luptă, cu înflăcărare si competentă, pentru apărarea lui Ion Caraion împotriva tezei că poetul s-a coborît pur si simplu la rolul de informator al securitătii. Dincolo de exasperările ei politice si morale aici Mariana Sipos actionează sub impulsul unei bunătăti profunde care se pare că îi lipsea celui inspirat de zeita poeziei.
Timpul celor două înîlniri cu Augustin Buzura suspenda disonantele, contrarietătile, anxietătile si iritările iscate de contactul cu o lume românească aflată sub teroarea economicului fată de care reactionează prin derută resemnată sau prin cea mai virulentă coruptie.
Stînd în ultimele rînduri ale cozii la integrarea euro-atlantică România si-a început ritualul initiatic prin dezmembrarea sau dizolvarea propriei industrii, catehizarea acelei mondializări financiare si comerciale la care nu poate avea acces, ridicarea întregului popor la rangul de cumpărător entuziast – cînd are cu ce – al avalansei de bunuri de consum occidentale. De altfel, nu e asa că, după cum se stie de mult nu numai la Washington: „democratia nu este altceva decît desfăsurarea nestînjenită si consecventă a capitalismului?!”
Cînd mă întîlnesc cu Buzura nu sunt obligat să înot, cu grijă sau cu furie, prin asemenea confuzii. Ne-am întîlnit, „sub mantia discretiei”, încă de pe timpul lui Nicolae Ceausescu, am remarcat după Decembrie 1989 o anumită distantare a lui fată de unii oameni si unele idei ale curentului de opinii de care mă simteam si eu legat. Mi-a fost criticat si reclamat de unii, altii au preferat să-l uite. Păcatul superficialitătii atît de răspîndit printre compatriotii nostri si-a spus repede cuvîntul: „Buzura este un oportunist”. Ceea ce era nu numai o nedreptate, ci si o prostie. Dar era si este încă timpul nedreptei-prostii.
Eu consideram că Augustin Buzura, cu care nu am încetat să comunic pe cît era cu putintă, are dreptul la drumul lui propriu, fie si un al treilea drum.
După întîlnirea discretă cu el în octombrie 1989, la München, notam: „Mi-a vorbit despre preocuparea lui din ce în ce mai intensă în privinta credintei, a religiei si a ideei de jertfă de sine. Rugăciunea din grădina Ghetsimani e temă centrală de meditatie si îi inspiră, în mod decisiv, scrierea viitorului lui roman”.
Acest roman a apărut acum, la Bucuresti, în Editura Univers, sub titlul Recviem pentru nebuni si bestii si, din putinul citit pînă acum, constat, într-adevăr, în acest roman (mai autobiografic decît altele) urzeala si invocatia religioasă.
S-a bucurat cînd, cu cîteva zile mai înainte de a părăsi Bucurestii, l-am chemat la telefon si l-am felicitat pentru această spargere, în romanul contemporan, a barierei către divin. „Ati spart găoacea dură a claustrării socio-psihologice a romanului. I-ati eliberat profunda respiratie religioasă de a cărei lipsă suferă, cu sigurantă, si romanul german actual”.
- *
Gînduri în privinta integrării în Europa
Integrarea nu înseamnă depersonalizare. Armonizarea se face între instrumente specifice. În orice societate ai trăi sau ai intra, de respect se bucură nu cel care-si pierde firea, ci cel care si-o păstrează, nu imitatorul, ci cel care se exprimă pe sine si are înfăptuirile lui.
München, 23 iunie, 1999
Mai înainte de a reveni la depănarea filmului sederii mele în România, vreau să notez două scurte remarci pe marginea săptămînii Bisericii Evanghelice care s-a tinut la Stuttgart. Mai întîi, absenta, pe cît mi se pare cvasi-totală, a confruntării cu decrestinarea crescîndă a civilizatiei actuale si mai ales cu pătrunderea pe rază din ce în ce mai extinsă a uitării de Dumnezeu. De altfel, într-o recapitulare făcută la încheierea acestei mari întîlniri a evanghelicilor la Stuttgart de radiodifuziunea bavareză nu a fost pronuntat nici măcar o singură dată cuvîntul Dumnezeu sau Hristos.