JUNIMEA, SOCIETATE SECRETĂ (II)

                                               
                                                                                                                      

                                                                                                                                Mihai Dim. STURDZA


   

        „Steaua României”, astfel constituită, se prezenta ca o replică fidelă a lojelor functionînd în Apusul Europei cu un veac mai înainte. Într-adevăr, în vremea aparitiei ei, spre mijlocul secolului al XVIII-lea în marele orase de provincie ale Frantei, sau în micile capitale italiene sau germane, francmasoneria fusese un factor de introducere a ideilor noi. Lojele, în acea vreme, cuprindeau doar reprezentanti ai claselor avute, aristocrati sau burghezi cosmopoliti. La Roma exista pe la 1750 o „Roman Lodge”, unde nu erau admise decît persoane cunoscînd limba engleză. La Florenta, la Parma, lojele masonice din settecento erau tot atîtea mici academii rezervate notabilitătilor locale, cercuri de discutie liberă, dar nu si publică, dominate de elita cultă a clasei suprapuse1.
Această elită, atrasă de noile idei apărute în Franta sau în Anglia, trebuia în acelasi timp să se ferească de supravegherea bisericii catolice si a guvernelor absolutiste, pentru care filosofia modernă constituia pe bună dreptate un ferment revolutionar. Masoneria trebuia deci să apară ca fiind asezată sub granita respectabilă si linistitoare a elitei, a distinctiei sociale. La Toulouse, această garantie era însăsi conditia admiterii în loja acestui oras, închisă acelora care nu ocupau „o pozitie distinsă în societatea civilă”2. Tendinta de segregatie este evidentă în toate aceste grupări masonice ascunse sub denumirea de cenacluri literare, academii de provincie sau „muzee” de eruditi. Ele erau expresia unei tendinte reformiste în virtutea căreia partea „gînditoare” a clasei dominante îsi afirma rolul de îndrumător cultural al natiunii. Noua elită, bazată pe avere si cultură, trebuia să ia locul clasei ale cărei privilegii se justificau doar prin nastere3.
Grupare de opozitie politică, ascunsă sub aparentele masonice ale unui cerc cultural, „Steaua României” fusese concepută de către marii boieri din Iasi ca un cenaclu mai mult sau mai putin secret, destinat convorbirilor politice cu somitătile locale ale burgheziei bogate, cu intelectualii de vază si cu cîtiva functionari atrasi de perspectiva frecventării unui cerc din care altfel ar fi rămas exclusi.
Aspectul public al acestei asociatii era eminamente boieresc, după cum reiese din compunerea comitetului noului ziar „politic, literar si comercial” scos de gruparea conservatoare de la Iasi în toamna anului 1866, sub titlul de „Constitutiunea”. Din comitetul de redactie făceau parte aproape toti membrii prezenti sau viitori ai lojei masonice: Iordache Beldiman (fost vornic, al cărui fiu George, masonul, era ginerele lui Petru Mavrogheni), Costache Negruzzi (scriitorul), Vasile Pogor, Constantin N. Sutzu, beizadea Grigore Sturdza, Constantin Sturdza Scheianu, Dimitrie Cozadini, Al.C. Mavrocordat, Alexandru Bals, Nicolae Alcaz, C. Cerchez-Cristoludo, Lascăr Ciurea, Iacob Negruzzi, Gheorghe Racovită, Leon Negruzzi, Mihai Corne, Anton Lochman, Titu Maiorescu, avocatul Gheorghe Mârzescu, boierul fălticenean Văsescu si în sfîrsit, Anghel Vally, ca gerant.
Ziarul politic, literar si comercial „Constitutiunea” îsi schimbă titlul la începutul anului următor spre a apare sub numele de „Gazeta de Iassi”. Interesantă este mentiunea făcută de „Constitutiunea” asupra locului unde se tineau întrunirile boierilor care îi asigurau aparitia: salonul casei Alexandru Bals. Acelasi nume figurînd în capul listei masonice, nu credem că gresim scriind că în aceeasi casă Bals (azi Conservatorul de Muzică) s-a constituit si „Steaua României”. „Gazeta de Iassi” contine prima polemică dusă de junimisti împotriva lui Hasdeu, sub forma unei lectii de aristocratism făcută de Petre Carp: „A vorbi de pergamentele sale este o deprindere de parvenit”. „Gazeta de Iassi” dispăru la 10 decembrie 1867, putin după aparitia „Convorbirilor literare”, spre a reapare după trei ani, la 1871, sub denumirea de „Gazeta Natională”, iarăsi ziar politic. Toată această activitate nu-i împiedică pe junimisti să sustină că grupul lor nu avea caracter politic; acelasi lucru îl afirmau toti initiatii „Stelei României”. De ce această insistentă?
Caracterul discret, conservator si „apolitic” al lojei de la Iasi nu era întîmplător. La Paris, supravegheati de guvern, Marele Orient si masoneria de rit scotian nu pierdeau nici o ocazie spre a pretinde că nu se ocupau de politică ci doar de filantropie, de literatură si de serbări cu totul inofensive. Singura propagandă al cărei exercitiu fusese autorizat de către Napoleon al III-lea a fost propaganda religioasă împotriva iezuitismului. Masoneria se aruncă cu patimă în lupta pentru libertatea de constiintă, împotriva obscurantismului anumitor scoli confesionale catolice. Miscarea luase amploare si încăpu pe mîinile partidelor politice interesate în slăbirea puterii bisericii catolice. Începută sub steagul rationalismului, continuată sub lozinca luptei contra dominatiei temporale a papei, miscarea anticlericală ajunsese în jurul anului 1860 la violente manifestări anticatolice, uneori chiar anticrestine. Anumite loje masonice din Franta si Italia au jucat cu această ocazie un rol predominant.
Pe de altă parte, a doua jumătate a secolului al XIX-lea cunoscu începuturile miscării iudaiste.  Lupta dusă de comunitătile evreiesti, răspîndite prin Europa, pentru cîstigarea de drepturi civile si politice se desfăsura, din motive lesne de înteles, în conditii foarte diferite de aceea întreprinsă de alte natiuni. Francmasoneria, organizatie ocultă, ramificată în lumea întreagă, asezată sub semnul tolerantei nationale si religioase, deveni unul din obiectivele de căpetenie ale eforturilor de penetratie ale comunitătii israelite4. Numărul evreilor din lojele masonice se va înmulti în mod considerabil, prezenta lor fiind înfătisată ca o garantie de umanism si tolerantă; mai mult, în virtutea unei teorii recente a acelor evrei amestecati în luptele revolutionare, natiunea evreiască, cea mai oropsită dintre natiuni, era asimilată cu proletariatul mondial, cea mai oropsită, si deci cea mai revolutionară, dintre clasele sociale. Adevărata democratie nu putea fi deci concepută în afara unui program politic mentionînd drepturile comunitătilor israelite din tara respectivă.
Un grup de personalităti din capitala Frantei, printre care Adolphe-Isaac Crémieux, avocat celebru si fost ministru al Justitiei în guvernul de la 1848, întemeiază la 1860 „Alianta Israelită Universală”. Această organizatie, internatională în toată puterea cuvîntului, era sortită unui viitor plin de realizări. Primul articol al statutelor ei prevedea ca Alianta să lucreze peste tot pentru emanciparea si progresul moral al israelitilor.
În ianuarie 1863, lua fiintă la Bucuresti „Societatea de cultură israelită” prezidată de doctorul Barasch, autor, printre alte lucrări, al unei brosuri tipărite în 1861 la Paris: „L’émancipation Israélite en Roumanie”. Societatea primi o scrisoare de încurajare din partea lui Baligot de Beyne, secretarul domnitorului, iar Doamna Elena Cuza asista la prima serbare dată de noua asociatie5.
Avîntul dat miscării de emancipare a evreilor români se datora în mare măsură lui Baligot de Beyne, secretarul francez al lui Cuza. Baligot trăise o vreme la Constantinopol, unde se aflase în strînsă legătură cu marele bancher evreu Camondo, viitor demnitar al Aliantei Israelite si venerabil al lojei masonice instalată de Marele Orient în capitala otomană. Iată cum era văzută noua miscare de către un evreu din Bucuresti, Flügel, care-i scria lui Crémieux în vara anului 1864: „Le soleil de la civilisation moderne ne saurait pénétrer dans les contrées immenses de l’Orient sans avoir illuminé et réchauffé d’abord la petite Roumanie. Donc l’Alliance Israélite Universelle, qui a pour noble mission le progrčs civil et politique du judaisme oriental, doit prendre ce pays pour point de départ de ses efforts libérateurs; car une fois mes compatriotes acquis au progrčs, ils contribueront puissamment au progrčs de leurs frčres de Pologne et de Turquie, leurs voisins”. Cu alte cuvinte, dacă mari puteri ca Rusia si Turcia nu puteau fi silite să acorde drepturi civile si politice evreilor, actiunea pentru emanciparea acestora trebuia începută în cadrul unei tări mici6.
După o perioadă de activitate relativ discretă, si încurajată de succesul obtinut, Alianta Israelită lansa prin vocea lui Crémieux, la 15 iulie 1863, un apel la solidaritate. Apelul fu auzit si la Bucuresti, de unde comitetul central al Aliantei Israelite primi o cerere de ajutor semnată de Societatea pentru Cultură Israelită. Alianta Israelită publică imediat un manifest cerînd emanciparea politică a tuturor evreilor din România si descriind starea în care erau tinuti de legile acestei tări. Cuza, dorind să evite polemici, ceru agentului său diplomatic la Paris să intre în legătură cu fruntasii Aliantei Israelite. Mesajele acesteia către Cuza nu sînt cunoscute. Fapt este că domnitorul se va arăta dispus să solutioneze chestiunea în sensul dorit de Alianta Israelită, în ciuda campaniei antisemite dusă de „Buciumul” lui Cezar Bolliac si în ciuda reticentelor manifestate de o serie de oameni politici de la Iasi si Bucuresti.
    Alianta Israelită începu să-si consolideze pozitia în România. În luna iulie 1864 luau nastere la Bucuresti loja masonică „Les Sages d’Héliopolis”, precum si primul comitet din România al Aliantei Israelite. Acest comitet. organizat prin grija Societătii de Cultură a lui Barasch, trimise un apel evreilor din Iasi, Botosani, Craiova si Galati, invitîndu-i să se afilieze la rîndul lor Aliantei de la Paris. Astfel, spunea apelul redactat în limba franceză, „le parti progressiste de Roumanie gagnera en force, en dignité et en confiance”6 bis. Apelul fu ascultat. La începutul lunii august se afla că fiul bancherului Haim Cahana din Iasi, împreună cu alti cîtiva tineri, printre care unii crestini, fondaseră un cabinet de lectură destinat educatiei junilor israeliti dornici „să-si formeze bunul gust si să-si înnobileze sentimentele”. Prospectul acestui cabinet sublinia faptul că „institutia este foarte meritorie în ochii locuitorilor orasului nostru, care s-au plîns de mai multe ori de lipsa de cărti, si care suferă neputînd înainta odată cu secolul”7.
În septembrie 1864 era creată „Uniunea Israelitilor din Iasi”, transformată anul următor în comitet iesean al Aliantei Israelite, la aceeasi dată cu aparitia, tot la Iasi, a lojei „L’Etoile de Roumanie”, a comitetului din Bîrlad al Aliantei Israelite si a lojei „Le Phare Hospitalier” de la Brăila. Din comitetul de la Iasi făceau parte, sub presedintia bancherului Neuschotz, diferiti alti bancheri si comercianti, printre care Samuel Goldenthal, Jonas Byck, Michel Daniel si fiul său Leon, fratii Cahana, A. Pauker etc.8.
Chestiunea evreiască fu adusă în fata parlamentului, unde provoacă discursuri aprinse si contradictorii. Cuza însusi, în mesajul adresat în 1864 Camerelor, le invitase să voteze în favoarea emancipării. În schimb, Alianta Israelită îl sustinea pe domnitor în străinătate, unde campania dusă împotriva lui de Ion Ghica, I.C. Brătianu si C.A. Rosetti, devenea din ce în ce mai puternică. Majoritatea ziarelor influente din capitala Frantei luaseră pozitie împotriva lui Cuza. Singură, „L’Opinion Nationale” îl apăra cu statornicie. Redactorul ei principal, Guéroult, fost consul al Frantei în Moldova, era membru al Aliantei Israelite.
Căderea lui Cuza însemnă deci pentru Alianta Israelită o grea si neasteptată lovitură. Trebuiau luate măsuri rapide, gratie cărora viitorul comunitătii evreiesti din România să nu fie compromis. Problema israelită din România preocupa în primul rînd două personagii aflate la conducerea Aliantei. Crémieux si ziaristul Armand Lévy. Lupta pe plan international a lui Crémieux poate fi comparată cu aceea dusă de Kossuth si de Mazzini, care si ei au încercat (dar fără rezultat) să se folosească de masonerie. Succesele repurtate de perseverenta si de talentele diplomatice ale lui Crémieux au fost remarcabile. Nu acelasi lucru poate fi spus de Armand Lévy, eminentă cenusie a fracmasoneriei europene, partizan pasionat al celor mai intransigente si utopice teze sioniste, si participant al multora dintre comploturile politice ale veacului al XIX-lea. El intrase la 1847 în legătură cu Brătienii si cu C.A. Rosetti, ajutîndu-i vreme de cîtiva ani în greutătile luptei pentru unirea Principatelor. Lévy rămăsese în legătură cu o serie de oameni politici români, dar de încredere reciprocă nu mai putea fi vorba: marile principii de cooperare internatională pentru liberarea popoarelor dăduseră gres în fata aspiratiilor divergente ale diferitelor curente nationaliste.
După căderea lui Cuza, Armand Lévy îsi propuse serviciile lui Anastasie Panu, venit la Paris în căutarea unui principe străin9. Guvernul provizoriu de la Bucuresti vroia un principe străin, pentru a asigura stabilitatea politică a statului român. Alianta Israelită urmărea emanciparea evreilor din Principate. Trebuia deci găsit un suveran bine dispus fată de această idee, tolerant fată de evrei, indiferent fată de cauza Papei, într-un cuvînt un suveran democrat. Membrii familiei Saxa-Coburg, francmasoni notorii, răspundeau acestor conditii. Anastasie Panu îl cunoscuse de altfel personal pe printul Ernest II de Saxa-Coburg, alături de care luase parte la reuniunile lojei masonice „Sincčre Amitié”, în 1860; asa se explică originea proclamării lui Filip de Saxa-Coburg, conte de Flandra, ca principe al României.
Înzestrati cu deosebite calităti politice, principii de Saxa-Coburg, foarte bogati, erau de asemeni excelenti oameni de afaceri. O tară săracă era pentru ei o tară fără viitor. Tatăl contelui de Flandra, Leopold, înainte de a primi tronul Belgiei, refuzase tronul Greciei din acest motiv10. Acelasi motiv fu deci invocat de un alt grup care nu avea nici un interes în consolidarea statului român si care-si expedie în grabă emisarul spre a-l convinge pe Filip de Flandra să renunte la tronul ce i se propunea. Este vorba de guvernul italian, care sustinea la Viena si la Paris un proiect în virtutea căruia Austria urma să cedeze Venetia Italiei, anexînd în schimb Principatele Dunărene. Guvernul austriac nefiind dispus să cedeze Venetia, sosirea unui Saxa-Coburg la Bucuresti ar fi compromis definitiv planurile italiene. De aceea regele Victor Emanuel îsi trimise ginerele, Napoleon-Jérôme Bonaparte, să comunice contelui de Flandra un argument hotărîtor în favoarea renuntării la tronul ce i se propunea: „Sper să nu vă duceti în România! Cînd cineva ca Dumneavoastră se bucură de un venit de 10.000 de livre, nu trebuie să accepte o asemenea domnie”11.
Alianta Israelită îsi dădu seama că nu putea fi sigură de sprijinul noului guvern provizoriu de la Bucuresti. Desi I.C. Brătianu si I. Bălăceanu îl asigurară pe Armand Lévy, în cursul ultimei lor sederi la Paris, că emanciparea evreilor era înscrisă în programul noii orînduiri din România, si desi C.A. Rosetti îi scrisese în acelasi sens tot lui Armand Lévy, comitetul central al Aliantei Israelite, întrunit la 12 Iunie 1866, recunostea că nu există vreo sperantă atîta vreme cît autoritătile române vor subordona emanciparea unei naturalizări pe care nu erau dispuse s-o acorde. În afară de aceasta, sosirea la Bucuresti a lui Carol de Hohenzollern, cu totul străin fată de masonerie, prezenta pentru Alianta Israelită alte două neajunsuri: catolic practicant, se putea presupune că el nu va fi partizanul convins al emancipării evreilor; adus gratie lui Brătianu, se putea iarăsi presupune că ar fi sustinut pozitia partidului liberal. Trebuia deci găsit alt grup politic dispus să apere democratia si progresul social din România. Ca si în alte veacuri, Marele Orient fu ales pentru a patrona realizarea acestui obiectiv.
Cercetători evrei contemporani au arătat că Alianta Israelită si guvernul francez căzuseră la întelegere spre a se sprijini reciproc în Europa răsăriteană si în Africa de Nord: Franta trebuia să ia apărarea comunitătilor israelite din regiunile mentionate, în timp ce aceleasi comunităti ar fi favorizat penetratia intereselor economice si politice ale Frantei12.
Presa franceză începu o nouă campanie împotriva liberalilor de la Bucuresti, acuzati de a practica conceptiile retrograde ale Evului Mediu. La începutul lunii iulie 1866 sosea la Bucuresti Crémieux. Desi la acea dată ilustrul avocat nu ocupa nici o functiune oficială, el fu întîmpinat cu deosebită atentie de către opozitia conservatoare; presedintele Camerei, Manolache Costaki-Epureanu, îl primi în fruntea a cincizeci de deputati conservatori. Părerile lor, raportate la Paris de către Crémieux, sunau în mod satisfăcător: „J’ai trouvé dans la Chambre, surtout parmi les hommes qu’on appelle aristocrates conservateurs, des hommes éclairés, ŕ la hauteur de notre temps”. Argumentele folosite de Crémieux nu se bucurară însă de-o reactie unanim entuziastă: în focul discutiei, avocatul folosise o frază putin fericită, imediat relevată de adversarii emancipării: „La paresse est douce aux Roumains, comme ŕ tous les peuples orientaux. Les Juifs, eux, ne connaissent pas la paresse!” Camera fusese înconjurată de o multime de manifestanti strigînd insulte antisemite, în timp ce două sinagogi bucurestene erau devastate. Crémieux se întoarse la Paris fără a fi obtinut măsurile legale pe care le dorea; o interventie a sa pe lîngă ministrul de externe al Frantei rămase de asemeni fără rezultat. Celebrul avocat se văzu silit să exprime dorinte platonice în presa pariziană: „Puissions-nous bientôt, au lieu de deux alliances, l’une israélite, l’autre chrétienne, voir se former une sainte alliance dans tous les coeurs généreux, sans distinction de culte! Que ce nouveau signal parte de la France, cette initiative est digne d’elle!”13
În realitate, semnalul demn de Franta era deja dat, ba chiar transmis personal de către Crémieux. Initiativa Aliantei Israelite, nefiind sortită să devină un domeniu public, rămase apanajul unui cerc restrîns de initiati: consolidarea lojei iesene „L’Etoile de Roumanie” era contemporană cu vizita în România a neobositului Crémieux, după cum contemporane cu aceeasi vizită erau 31 de noi comitete ale Aliantei Israelite Universale, înfiintate în diferite orase si tîrguri românesti14.
Privită din unghiul intereselor Aliantei Israelite, loja de la Iasi nu se deosebea în mod fundamental de celelalte surori ale ei născute între 1864 si 1871 în România, sub acelasi patronaj ocult15. Toate aceste loje cuprindeau boieri conservatori opusi partidului liberal, negustori evrei favorabili progresului, si diferite personagii de origine străină, presupuse a fi indiferente fată de politica nationalistă oficială. Privită însă dintr-un punct de vedere retrospectiv, al istoriei culturii românesti, loja de la Iasi prezintă o trăsătură foarte specială: aceia care o întemeiaseră, Iorgu Sutzu (mai ales), Maiorescu, Pogor, considerau masoneria ca fiind mostenitoarea conceptului societătilor secrete din epoca iluminismului si Restauratiei; acest concept spunea că puterea politică, spre a fi efectivă, trebuia înconjurată de secret, dirijată de o elită ocultă, ascunsă sub aparentele unei asociatii filantropice, literare sau filosofice. Această elită nu exista atunci decît la Iasi; în celelalte orase, nici chiar la Bucuresti, nu se aflau destui boieri cu preocupări cărturăresti, si nici intelectuali cu un vast orizont cultural, spre a putea forma un grup comparabil cu acela din care s-a întrupat Junimea. Evident, ar fi riscant să afirmăm că Junimea nu s-ar fi putut constitui fără concursul de împrejurări politice relatat mai sus; se stie că principalii junimisti de mai tîrziu căutau încă din 1864 să înjghebeze un ciclu de conferinte; caracterul organizat al asociatiei se datora însă structurilor instalate de Alianta Israelită, care a jucat rolul unui catalizator. Odată cristalizată, „Steaua României” s-a metamorfozat într-o grupare a cărei orientare a fost cu totul diferită fată de ceea ce ar fi dorit să vadă Crémieux si Armand Lévy. Fapt este totusi că originile Junimii se pierd în noaptea timpurilor, asa cum se repeta la fiecare banchet, spre a nu se pomeni de Alianta Israelită si de Marele Orient.
Caracterul masonico-politic al lojei junimiste deveni mai evident după decretarea, din partea guvernului Brătianu, a faimoaselor circulare împotriva vagabonzilor străini, la 24 aprilie-5 mai 1867. Circularele erau răspunsul României la o notă transmisă în februarie de către Poartă, care cerea măsuri energice împotriva bandelor înarmate de „vagabonzi” trecînd clandestin Dunărea, venind din Rusia, în ajutorul comitetelor nationale bulgăresti. Guvernul Brătianu dădu satisfactie puterii suzerane, dar transformă operatia prin aplicarea ei la ansamblul teritoriului românesc. Se pare că intentia guvernului nu era atît să stîrnească persecutiile rasiale, cît să creeze o diversiune menită să slăbească pozitia partidei separatiste din Moldova si mai ales să atragă grupul Bărnutiu în orbita partidului liberal.
Dintre străinii desemnati să devină obiectul unor măsuri politienesti, evreii erau, prin numărul lor, si cei mai expusi. Consulul francez, aflat prin forta lucrurilor alături de ei în campania care se pregătea, scria guvernului său: „Depuis un sičcle il este arrivé en Moldavie une quantité effrayante de Juifs de Galicie et de Russie. Iassy n’en compte pas moins de 50.000 sur une population de 80.000 habitans. (…) Tout este aujourd’hui entre leurs mains. (…) Dans les villes, il sont devenus propriétaires de presque tous les immeubles. Et si la législation leur permettait d’acquérir des biens ruraux, tout le sol de la Moldavie passerait en peu d’années entre leurs mains. Eux seuls possčdent aujourd’hui des capitaux disponibles et ne les prętent qu’ŕ des intéręts de 18 ŕ 30% par an et encore sur gages hypotchécaires. Tout ceci explique l’envie et les craintes qu’ils inspirent”16.
Circularele Brătianu nu vorbeau de evrei, ci de „vagabonzii străini” care trebuiau expulzati din România. Aflat în fata unor grave dificultăti economice, guvernul liberal nu voia să acorde cetătenia română unor fugari fără domiciliu, fără meserie productivă si necunoscători ai limbii tării. Circularele erau declaratia de război lansată de burghezia română, condusă de partidul liberal, pe cale de a smulge puterea politică din mîinile boierimii, împotriva burgheziei evreiesti, detinătoarea capitalului financiar. Consulul francez constata aceasta de la început.
Speriat de consecintele posibile ale circularelor, consulul francez, foarte ostil fată de guvernul „rosu” de la Bucuresti, intră în legătură cu reprezentantii ieseni ai conservatorismului si liberalismului „moderat”, Pogor, Maiorescu, Alexandru Mavrocordat. Consulul se duse apoi să ceară explicatii prefectului de politie („rosu”) al Iasilor. Acesta minimiză măsurile proiectate: „on fera sortir de la ville quelques Juifs sous bonne escorte, et quelques jours aprčs ils y rentreront”17. Realitatea se dovedi cu totul alta. Lăsînd executarea circularelor la discretia politailor locali, guvernul autorizase nenumărate abuzuri de putere.
Campania antisemită stîrni o puternică luare de pozitie împotriva partidului liberal. La 29 mai 1867 domnitorul primea o petitie cerînd apărarea drepturilor populatiei israelite din Moldova. Petitia purta peste 600 de semnături, în fruntea cărora se aflau numele lui Manolache Costaki-Epureanu si al unei serii de personagii apartinînd „Stelei României”: Pogor, Nicolae Mavrocordat, Constantin Sturdza, Petre Palladi, Constantin Sutzu, P.P. Carp, Lascăr Ciure etc.
Bancherii Neutschotz, Daniel, Solomon Cahana părăsiră Iasii spre a cere sprijinul Aliantei Israelite si a lua parte la reuniunea comitetului central al acesteia. Pe urmele lor sosi la Paris Emile Picot, secretarul domnitorului Carol, purtător al unui mesaj linistitor al acestuia către Crémieux. Mesajul nu convinse pe nimeni, cu atît mai mult cu cît stirile venite din Moldova arătau că excesele antisemite persistau. Petitia înaintată de Alianta Israelită împăratului francezilor primi un răspuns favorabil, dar care nu promitea măsuri efective împotriva guvernului român: „Vous pouvez compter sur la sollicitude de l’Empereur”18.
În toamna aceluiasi an Brătianu veni si el la Paris, unde-l întîlnea pe Armand Lévy. Pertractările dintre ei nu dădură nici un rezultat si polemica dintre guvernul român si Alianta Israelită se înteti, fiecare din cele două părti acuzînd-o pe cealaltă de rea credintă în prezentarea faptelor19.
Marele Orient încercă atunci un alt mod de actiune. Trecînd peste capul primului ministru, Iorgu Sutzu se adresă domnitorului Carol spre a-i propune să devină mason si totodată seful francmasoneriei române depinzînd de Marele Orient. Beizadeaua declară că statutele interziceau în mod imperativ amestecul masonilor în controversele politice si religioase, lojele fiind asociatii pur filantropice. Totusi, adăugă Iorgu Sutzu: „la francmaçonnerie serait ŕ męme, par une action lente mais sűre, de fournir ŕ Votre Altesse les moyens de réunir un jour les éléments épars de la nation roumaine existant dans les contrées limitrophes”20.
Propunerea nu numai că rămăsese fără succes, dar Carol, scrie Maiorescu, „n-a avut altceva mai grabnic de făcut decît să trădeze întreaga afacere ministrului său Brătianu”. Domnitorul primi vizita consulului britanic, Green, nelinistit de zvonurile cu privire la persecutiile evreilor si curios să afle ce măsuri se vor lua în legătură cu adresa de protest a notabilitătilor iesene. Carol se strădui să minimizeze întreaga afacere: adresa, spuse el consulului, „era opera partidei boieresti, care face opozitie sistematică guvernului său liberal”21. Brătianu socoti cu drept cuvînt că ofensiva masonică împotriva sa era inspirată din străinătate si luă măsuri împotriva lojelor compuse mai cu seamă de elemente neromânesti. Astfel fu interzisă loja de la Brăila, ai cărei membri erau aproape toti negustori greci sau evrei. Protestele francmasonilor brăileni trimise Marelui Orient la Paris rămaseră zadarnice, desi acestia se mirau cum Brătianu, francmason, se putea deda la represalii împotriva lojelor din România22. Ori, dacă Brătianu fusese într-adevăr francmason în tinerete, el rupsese de mult cu Marele Orient de îndată ce-si dăduse seama că organizatia masonică servea drept instrument unei politici pe care autoritătile române nu îl puteau controla.
Cîteva luni mai tîrziu Crémieux devenea aproape concomitent presedintele Aliantei Israelite Universale si Marele Comandor al francmasoneriei de rit scotian. Lojele de la Iasi, Botosani si Roman, asezate de Iorgu Sutzu, din motive doctrinale, sub obedienta ritului de Memfis, trebuiră să-si revizuiască statutele. Se stie că loja „Sincčre Amitié” de la Paris trecuse printr-o criză provocată de membri disidenti, care erau partizanii, tocmai, ai ritului de Memfis. Noua lojă creată de ei, „Amitié Parfaite”, se călăuzea după principiile acestui rit. Între timp, ritul de Memfis fusese supus la diferite presiuni si recunoscuse, cu jumătate de inimă, autoritatea Marelui Orient. Acesta ceru deci la 1867 lojelor moldovenesti să renunte la orice legătură cu ritul eretic. Lojele solicitate urmară recomandarea lui Crémieux, declarînd că aderează la ritul scotian sub obedienta directă si unică a Marelui Orient.

Note:
1. Renato Soriga, Settecento massonizzante, Pavia, 1920.
2. Daniel Ligou, La francmaçonnerie au XVIIIe sičcle. „L’Information Historique”, 1964, No. 3, pp. 98-110.
3. Albert Soboul, La francmaçonnerie et la Révolution Française – Jean Servier, Utopie et francmaçonnerie în „Annales Historique de la Révolution Française”, no. 167, Juillet-Sept. 1969, p. 376 passim, p. 411 passim.
4. Jacob Katz, Jews and freemasonry in Europe 1723-1939, Harv. Univ., 1970.
5. „Les Archives Israélites”, 1863, p. 23-26, 342, 384.
6. Biblioteca Aliantei Israelite (Paris), mss. „Roumanie” I.C.1. Ideea lui Flügel se apropie mult de o declaratie făcută la 1852 de Armand Lévy marelui rabin de la Constantinopol: „Simt că se apropie vremea reîntoarcerii evreilor la Ierusalim” – „Pe ce semne vă bizuiti?” se mirase rabinul, – „Prăbusirea iminentă a autoritătii papale, agonia prezentă a Turciei si ruina Rusiei”. Citat după J. Boresza, Armand Lévy…, Varsovia 1970.
6 bis. „Bulletin de l’Alliance Israélite” (Paris), 1964, p. 712.
7. Idem, p. 658.
8. Idem, pp. 794-796.
9. Olimpiu Boitos, Contributii la istoria misiunii lui Anastasie Panu în Apus, Cluj, 1935.
10. Honoré de Balzac Une séance de l’hôtel Bullion, oeuvres vol. 39 (edit. Conrad) p. 188. „Printul de Saxa-Coburg, bogat prin nastere, voia să-si păstreze cele cincisprezece milioane. Iată de ce a refuzat sceptrul Greciei, tară unde un senior al insulei Hidra, înzestrat cu o sabie vitează si cu cel mai mîndru curaj, n-are deseori cu ce se încălta”.
11. E. de Kératry, Mourad V, Paris, 1878, p. 333
12. Zosa Szajkovski, The school of the Alliance Israélite, „Historia Judaica” XXII, 1960, pp. 3-19.
13. Protestation contre l’intolérance: deux lettres de Monsieur Crémieux, „Le Sičcle”, 28 julliet, 7 aoűt 1866.
14. La Adjud, Bacău, Bîrlad, Buhusi, Botosani, Brăila, Dorohoi, Focsani, Fălticeni, Galati, Giurgiu, Herta, Hîrlău, Husi, Leova, Mihăileni, Moinesti, Tg. Neamt, Piatra Neamt, Ploiesti, Podul-Iloaiei, Rădăuti, Rîmnicu-Sărat, Roman, Turnu-Severin, Stefănesti, Sulita, Tg. Frumos, Tg. Ocna, Vaslui.
15. Lojele masonice întemeiate după 1865 sînt următoarele: „Les Disciples de la Vérité”, la Roman în 1866; „La Couronne d’Etienne le Grand”, la Botosani în 1867; „La Concorde”, la Ploiesti în 1869; „L’Union”, la Craiova în 1870; „La Couronne de Michel le Brave”, la Pitesti în 1871.
16. M.A.E. Paris, cort. polit., rapp. des consuls, Iassy, 20 juill 1867.
17. Idem, 22 mai 1867
18. „Bulletin de l’Alliance Israélite” 1867 1er trimestre, p. 15; idem 2e trim. p. 1-6.
19. Negocierile dintre Brătianu si Alianta Israelită în N. Leven, Cinquante ans d’histoire. L’Alliance Israélite Universelle, Paris, 1910, vo. II, pp. 122-146.
20. M.A.E., rapp. des consuls, Iassy, 7 févr. 1868.
21. Titu Maiorescu, Însemnări zilnice vol. I, Buc. Socec, f.d., pp. 146-148.
22. Bibl. Nat., Paris, f.m. 859, loge „Le Phare Hospitalier” de Brăila.