Răspuns la Enkidu
Ce te holbezi?
Astea sînt pene de aripi de înger.
Cu ele
înstrunam săgetile ascezei
pentru vînatul pocăit
din stepa rusă.
Batiusca – mă rugam
toti poetii sînt chiulangii,
lasă-i neprihăniti în poala păcatului…
Toti întorc fata spre miezul clepsidrei,
către nisipul care susură
ca o maree,
iar timpul le creste în fată
ca o barbă
încît toti seamănă cu Enkidu
iar corabia toamnei se cutremură de rîsul lor!
Batiusca – mă rugam,
în fata rîsului ei se opresc plîngînd
si pe degete li se face
păienjenis ca la Parce.
Lasă-i, uite, curg din văzduh
fulgi din aripi deînger…

Dincolo de prag
Dincolo de prag
ziua îsi curătă dintii
de resturile melancoliei mele-
Despre ce să vorbesc
cu voi,
cei din partea de jos
a clepsidrei?
Să tac, spuneti?
Să astept sfîrsitul înfruntării
dintre pardos si ied,
dintre columbă si acvilă,
dintre mine si umbră?
Dincolo de prag
ziua se îmbăiază
în rana privirilor mele
ca într-o oglindă.

Iar păsările ca niste mătănii
la gîtul cerului…

Seară în bernă
Seară violată de tristete
Cine naiba te mai vrea
în afară de mine, cel cald încă?

Bat prundisul cerului
doar doar mi-oi prăpădi urmele
să nu mă mai afli.

Pînă la tine am urcat
toată sărăcia mea de liniste
si cu ce m-am ales?

Seară violată de tristete
Cine naiba te mai vrea
în afară de mine, cel cald încă?

Rană albă
„Oricît mi-ai da, înmiit
vei primi îndărăt…”
mi-a cersit orbul privirea
dîndu-mi înmiita lui beznă.
Din ce în ce mai bogat,
înmiit mai bogat,
am început să urlu
ca lupii
de preaplinul începutului
chiar acolo, lîngă locul
care se aprindea
ca o rană albă.

Recuzită
Cîntă alb tăcerea-n palida oglindă,
chipul tău inundă amintiri subtiri,
nu mai trecem viata într-o scoică blîndă
traversînd oceanul si vîslind iubiri.

Cade-n poala toamnei, pasărea de fum
săgetată seara de privirea care
scutură nostalgic amorasi pe drum
ca o pradă coaptă pentru resemnare.

Aerul se-ascunde-n goluri de paradă
astfel că degeaba mă respiri furis.
Luna zace-n baltă ca o veche nadă

si nu poti s-o tulburi răsărind piezis.
Hai mai bine-n balul omului de rînd
să petrecem tandru si postum, rîzînd.

Cineva trebuie să existe
Spui că vei muri de singurătatea
care îti creste deja pe miros si auz
pînă vei reusi să treci clandestin
dintr-un somn în altul.
Nu, mai întîi trebuie să mori
de altfel de singurătate,
din pricina căreia
doar zeii se sinucid
strecurîndu-se pentru totdeauna în statui.
Adică, mă întrebi, voi muri de singurătate?
Nu, doar te vei plimba singură-n lesă
pînă înlăuntrul tău si înapoi
pentru obisnuintă – eu voi fi
lîngă tine, voi întoarce
desteptătorul –
cineva trebuie să existe

Noaptea, goală si galbenă
Fără voie am intrat
în noaptea ta.
Nimic nu o deosebea
de cele asemenea –
semnul ei ca un mir,
ca o umbră care eram
fusese întors pe partea obscură.
Fără voie te-am respirat
în unica ta înflorire,
vorbind de Styx si
te-am admirat.
Noaptea luneca
goală si galbenă.

Fă-te mică
Fă-te mică, mică de tot
să te trec strada în palmă ca pe o plantă rară
din care va creste povestea.
Noaptea a scuipat sîmburi de lumină
în toate ferestrele si trebuie
să arătăm la toate
noua noastră făptură
să le tină de somn.
Apoi spunem frumos noapte bună
si ce mai facem?
Vezi că nu e simplu:
tu te faci mică, mică de tot.
eu te voi trece strada
si asta va dura mult, mult timp,
dar tu nu o să bagi de seamă.

Corespondentă întreruptă
Nu ti-am mai scris
pentru că mi s-a terminat mîna
pe care mi-a ros-o pagina
pînă la cot.
Te simteam ca pe o premonitie
a dezastrului, dependentă
de aerul din jurul tău
ca de un drog, ca de o întrebare.
Nu-ti voi mai scrie mult timp.
Boala se întinde
ca respiratia utopiilor
iar eu n-am vocatia
eroului de la Maraton
asa că scrisul va rămîne si el
o utopie.

Crochiu
Albul cîntecului a umplut fereastra, iar
linistea si-a scos mănusile
pentru mîngîiere pentru că
saltul în gol e mai usor decît nasterea.
Peste tabloul acesta presărăm cenusă
si-l tinem pentru o idilă posibilă,
cînd vom peti cine stie ce
mireasă în doliu.
Ce spui? Vom biciui trupul viorii
cu aplauze de mahala?
Si apoi?
Albul cîntecului a umplut deja fereastra,
linistea si-a scos mănusile pentru mîngîiere…
Ptiu!

Dialog de noiembrie
Domnisoară, ti-a căzut umbra,
si poseta e desfăcută
si-n măruntaiele ei
abandonurile nemărturisite, nevindecate,
spun totul despre tante Solange
si sofaua ei putredă de atîta amor
– dar dumneavoastră conversati cu tramvaiul?
Doamne, ce împrăstiată esti,
nici biletul nu e compostat
la cel de-al treilea capăt
si ce fals fredonezi „The Rain in Spain…”
dar chiar te crezi pupila noptii
ori ruda bogată din America?
Ce fel de limbă este aceasta
fără vocale, fără consoane,
fără intonatie
în care îmi spui că am dreptate?

Troc
Copiii care au muscat din liniste
si au cosit vrăbiile de pe garduri
ca să-ti facă loc tie
fără să-ti ceară nimic, îi vei face
nourasi bucălati
sub pleoapa vesnicei bolti. Ori
vei voi trocul cu îngeri fără chip
care-ti umplu sîngele
vestind desteptarea.
Nici felul în care-ti vei primi
pedeapsa
nu-ti este pe plac. Covorul cel rosu
va înăbusi ecoul plînsului tău
să nu treacă în copii si nepoti.