Chris TANASESCU

    

       Psaltirea în versuri a lui Dosoftei apare în 1673 la Uniev, în Polonia, odată cu Preacinstitul Acatist si Paraclis al Preasfintitei Născătoare de Dumnezeu, care este o prelucrare a sfîntului după niste traduceri anterioare, dintre care una i-a apartinut chiar lui, un Paraclis al Precistii apărut la Iasi între 1645 si 1649. Sursele sale principale erau slavonesti si grecesti, acestea fiind de altfel si limbile enumerate explicit în celebrul portret al lui Neculce, în care aflăm despre eruditia mitropolitului – „Prea învătat, multe limbi stia: elineste, sloveneste, si altă adîncă carte si-nvătătură. Deplin călugăr si cucernic, si blînd ca un miel” – mai  fiind cunoscută, pe lîngă lucrul cu textele slavone redate în română, si activitatea lui de traducător din greacă în rusă, textele teologice puse astfel la îndemîna tarilor rusi sau introduse în circuitul de polemici „latino”-„grecesti” din spatiul bisericesc kievean. În tot cazul, suspiciunea ar fi, pentru subiectul nostru, că psalmii lui Dosoftei nu au avut ca punct de plecare textul ebraic (sau nu în principal), plus că în modul său de „redare” s-a tot vorbit de autohtonizarea cîntărilor lui David si crestinarea mesajului acestora – dintre cercetătorii mai recenti, Dan Buciumeanu chiar spunea că în niciuna dintre psaltirile în versuri din literatura europeană nu vom întîlni „mai putin respect pentru adevărul ebraic” ca în Psaltirea pre versuri tocmită (Dosoftei poetul. O hermeneutică a psaltirii în versuri, 2001), iar într-un articol recent din revista „Tabor”, prodigiosul lingvist – specialist si în lexicologie biblică – Eugen Munteanu decelează inclusiv calchieri sau creatii românesti la Dosoftei după surse latine (Vulgata si altele), dar nu ebraice.
            Pentru celălalt „autor/traducător” despre care am ales să discut aici, lucrurile sînt ceva mai simple, pentru că poetul contemporan scrie un cuvînt înainte în care spune clar care sînt sursele pe care le-a folosit el în a sa Carte a psalmilor pre stihuri retocmită acum de Serban Foartă (2007). Semnificativ, aici găsim imediat după Vulgata în original, chiar Psaltirea în versuri a Sfîntului Dosoftei, urmată abia apoi de psalmii din Biblia lui Serban Cantacuzino, editii franceze ale Vechiului Testament, Poezia Vechiului Testament a lui Bartolomeu Valeriu Anania, Septuaginta românească în coordonarea lui Cristian Bădilită etc. Nu atît discutia acestor paralele surse la cei doi poeti m-a incitat pe mine, sau raportarea fiecăruia dintre ei la diferite versiuni si limbi de redactare (să semnalăm aici doar asimetricul fapt prin care un „livresc” ca  Foartă a avut o arie lingvistică mai restrînsă de inspectat decît „folcloricul” Dosoftei, lucru de altfel normal avînd în vedere diferenta diametrală între cele două momente istoric-culturale), cît mai ales faptul că versiunea lui Foartă apare (si) printr-o confruntare-dialog cu cea a mitropolitului întemeietor de literatură. Este, cu alte cuvinte, dincolo de implicatiile istoric literare, un bun prilej pentru cititorii de poeziei si pentru poeti de a vedea cum si în ce măsură reuseste unul dintre cei mai importanti scriitori contemporani să înnoade o desfăsurare poetică – si neancilară si „neprofanatoare” totodată – ce pleacă de la niste  texte sacre si de la o versiune clasică literară a acestora. Cînd lui TS Eliot i-a spus cineva că acesta e avantajul lor, al poetilor moderni, anume faptul că stiu mult mai multe decît clasicii, el a răspuns asa e, îi stim pe ei. Foartă îl stie pe Dosoftei, iar noi cei mai tineri îl stim pe Foartă, si ne este de mare folos să vedem foarte aplicat, pe text, cum au evoluat lucrurile de la unul la altul si, eventual, să tragem niste învătăminte despre posibile evolutii pe care să le ducem noi la înfăptuire mai departe.
            Voi începe exemplificările mele cu primul dintre psalmii numiti mesianici (căci nu e mesianică si ocupatia noastră de a compara aceste texte si a proiecta potentialul viitor poetic?), anume psalmul 2, încercînd să văd care este anatomia prozodică a celor două „traduceri” si care sînt relatiile lor cu textul „omologat”, canonic (unde o să confrunt în principal cu Biblia lui Carol al II-lea din 1941, tradusă de Vasile Radu si Gala Galaction). Iată primele versuri din psalmul al doilea al lui Dosoftei: „Ce poate fi de poveste,/ Ca aceasta, si de veste,/ De să zborîră păgînii,/ Gloate, tineri si bătrînii,/ De să vorovăsc cu svaturi/ În desert din toate laturi!/ Si sfătuiesc necuratîi,/ Cu craii si cu-mpăratîi,/ Si cu totîi să-nvitează/ Spre Domnul, de vor să piarză/ Pre alesul lui si svîntul/ Iubit fiiul si cuvîntul”. Si Foartă: „La ce bun turbă ca nebunii/ noroadele, iar mintea lor/ pe căile desertăciunii/ a luat-o. Regii, de ce vor/ să-L tot vorbească,-n cor, de rău/ Pre Domnul si pre unsul Său?”. Dacă ne uităm la structura ritmică încercînd să deslusim un anumit tipar, observăm ca ambele texte încep cu versuri ale căror picioare metrice nu sînt foarte limpezi, ele urmînd a fi clarificate abia citind mai departe poemele respective. La mitropolit avem doi iambi urmati de o secventă ce poate fi citită ca doi trohei sau, mai aproape de pronuntia naturală, un troheu, un anapest si o silabă neaccentuată. Abia al doilea vers poate fi citit ca un tetrametru trohaic standard, metru care se poate apoi verifica (desi nu arar cu abateri – semnificative, la care vom reveni) si în cele ce urmează. La Foartă, din primele patru silabe, trei sînt accentuate, lucru care marchează un adevărat început „în fortă”, plus că prin ecou consonantic si asonantă, sunetele care poartă aceste puternice accente populează aproape în exclusivitate tot acest vers – la ce bun turbă ca nebunii. Se vede deja, însă, mult mai ordonată si mai constient aplicată facultatea ritmică si consecventa metrică a poetului contemporan, care arată în versurile de mai departe, în mod constant, configuratia de tetrametru iambic (iar din această perspectivă, debutul tunător din primul vers se dezvăluie, în afară de eufoniile deja mentionate, ca un iamb urmat de un spondeu).
            O a doua observatie se leagă de diferenta în ceea ce priveste schema rimelor. La Dosoftei este vorba de rimă împerecheată (un tipar nedezmintit la el), venind pe filieră populară, ca si metrica, în timp ce la rafinatul Foartă avem încă dintru început două tipuri, rimă încrucisată pentru primele patru versuri si împerecheată pentru ultimele două. Poetul timisorean experimentează pe parcursul întregii sale traduceri scheme de rime dintre cele mai exigente si mai neasteptate. Aici, în acest prim citat, avem o rimă tip „Venus si Adonis”, numită asa după poemul prin care strofele cu o asemenea organizare au fost consacrate de Shakespeare. Ceva mai jos în acelasi psalm, poetul vine cu o altă schemă aplicabilă strofei cu sase versuri, din nou una nu foarte frecventă si semnificativ de pretentioasă – ABCCAB – care a mai fost folosită printre altii („clasici”) de Wordsworth, sau mai apare în unele variante ales sestetului (ultimele sase versuri) din sonetul italian (si în acest caz putem percepe aluzii prozodice încifrate în text la avatarurile sonetului european, aici italian, iar mai sus, în cele deja citate sase versuri introductive, schema de rimă a sestetului din sonetul shakesperian). Si vom mai vedea, citind psaltirea lui Foartă, încă alte, diverse si bogate experimente legate de configuratia sau structura rimelor.
            O a treia observatie se referă la interactiunea vers-sintaxă, una dintre resursele esentiale ale modulatiilor retorice în orice întreprindere poetică. Iarăsi, în linia spirtului folcloric, la Dosoftei avem o congruentă vers – unitate sintactică (sau cel putin construct gramatical), în timp ce Foartă jonglează cu diverse maniere de împletire a frazei prin sau peste capetele de vers, asezînd dintru început subiectul primului vers în cel de-al doilea sau punînd punct primei fraze a psalmului în interiorul celui de-al patrulea vers, după  silaba neaccentuată a piciorului al doilea, lucru care fortează o pauză puternic generatoare de semnificatie prin efectul ei retoric (…pe căile desertăciunii/ a luat-o. Regii, de ce vor/…). Vedem asadar cum, prin păstrarea aceleiasi măsuri tetrametrice, Foartă prezervă dinamica si fluenta de cîntec pe care psalmii e „firesc” să o aibă conform traditiei (mistic si eschatologic davidiene, dar poetic si românesc dosofteiene, desigur), numai că, pe de altă parte, prin înlocuirea troheului cu iambul se îndepărtează de ritmul uniform folcloric si adoptă totodată un picior mai flexibil, ce poate adapta variatiuni diverse si astfel serpui în jurul bătăii metronomice, iar prin convolutiunile sintactice rafinează si îmbogăteste posibilitătile retorice, ritmice si deci semnificante ale textului.
            Plecînd tot de la aceste prime citate celulare, mai avem de făcut cîteva observatii legate de lexic, si apoi mai ales de cantitatea acestuia si de calitatea – ceea ce prozodia anglo-saxonă numeste diction, dictia asadar, tipul de vocabular folosit si registrul lui. La nivelul zero al materialului folosit, remarcăm la Foartă dintru început o dublă deschidere – de origine tipic si/sau prozodic improvizatorică pe de o parte si racordat arhaizantă pe de altă parte – gratie căruia avem forme de gen „turbă” sau cuvinte ca „noroadele”, la care, cu îndrăzneală si (de fapt) bună măsură, iarăsi în mod tot tipic, poetul vom vedea că alătură neologisme neasteptate sau creatii proprii. La Dosoftei observăm, din „intro”, ocurenta unui vechi cuvînt românesc, „a învita”, cu sensul de a instiga, în principal (dar si cu cel de a invita), dispărut între timp, din păcate, sub presiunea neologismului panromanic aproape identic si cu aceeasi etimologie. Ca si alti autori vechi ai nostri, Dosoftei este o comoară de asemenea rarităti lexicale, dar, după cum  vom vedea, si cumva într-o oglindire inversă în timp fată de Foartă, este si un mare improvizator al limbii si  izvoditor de constructii diverse.
Eugen Negrici a subliniat în Expresivitatea involuntară (reeditată în 2000) existenta la sfîntul poet a unui „număr coplesitor de unităti lexicale” si a vorbit despre inventia verbală a acestuia, „fără egal secole la rînd”, fenomene ce provin în principal din constrîngeri precumpănitor de ratiune prozodică. Putem vedea si aici acest impact al cantitătii, într-un fragment care în Biblia sinodală (editia mai sus citată) are două versete, la Foartă sase versuri, iar la Dosoftei nici mai mult nici mai putin decît doisprezece (în conditiile în care metrica este la cei doi poeti, dincolo de iregularitătile deja pomenite, aceeasi). Îmbogătirea respectivă este prezentă din primele două versuri, care venind împreună cu propriile lor mecanisme sonore, nu sînt deci adăugate din ratiuni prozodice, ci din ratiuni retorice, o retorică însă complet diferită de cea pe care o identificam la Foartă – Dosoftei are nevoie de o introducere în care fuzionează, cu tipica lui facultate integratoare, tonul folcloric si atmosfera de naratiune, de „poveste” populară, plus mesajul biblic, evanghelic, i.e. al vestii celei bune – „Ce poate fi de poveste,/ Ca aceasta, si de veste”. Asemenea adăugiri ale nivelului evanghelic crestin au o mare profuziune si relevantă la Dosoftei (cel mai non-ebraic psalmist, după Buciumeanu, cum  spuneam la început) si de aceea aceste două versuri „în plus” sînt departe de a fi un capriciu al mitropolitului sau un elefantiazis întîmplător al textului, ci un marker stilistic care trasează dintru bun început o tendintă ideologică organică si o modalitate specifică de creatie prin re-interpretare, de scriere prin re-scriere. Respectiva ideologie e una dintre sursele cele mai active ale expansiunii textuale, căci ceea ce la Serban Foartă este, mult mai „corect” (ca traducere) redat cu „pre Domnul si pre unsul Său”, este la Dosoftei dezvoltat în mod „îndreptătit” (prin adevărul de credintă, care tra-duce traditia, împlinind-o) si explicativ prin intermediul acoladei „Spre Domnul, de vor să piarză/ Pre alesul lui si svîntul/ Iubit fiiul si cuvîntul”.

Notă. Acest articol pleacă de la conferinta-atelier pe care autorul a sustinut-o în cadrul manifestărilor HISTORIA X – expozitii si analize legate de situatia patrimoniului bisericesc românesc istoric – organizate de Fundatia DALA, Bucuresti, aprilie-mai 2009)