M-a luat repede profesorul:
– Esti salvarea mea! Am nevoie de tine două ceasuri, nu mai mult. Sunt cu un grup, îti explic în detaliu pe urmă.
Mi-i arată, îl întreb într-o doară de unde vine fiecare, cu ce se ocupă, cât stau, si dac-am mai întrebat ceva, a fost la fel de plat.
– Păi, ăla cu barbă e mexican, chinezul nu trebuie să ti-l mai arăt, cel lung e finlandez, la fel si tipa de lângă el, o fi nevastă-sa, nu stiu.
– Bun, si eu ce am de făcut? Stau cu ei aici? Dacă vor să se plimbe?
– Nu se plimbă nicăieri; sunt lihniti de foame. Ai grijă să li se dea ce vor, explică-le meniul unde e nevoie, eu le-am spus că e un caz de fortă majoră si că mă întorc până-n patru. Te rog, finlandezului să-i aducă sticla de vodcă sigilată. Te asezi si rămâi în capul mesei, suntem gazde.
Va să zică sunt amfitrionul unui grup de cercetători despre care stiu că sunt flămânzi, abandonati în grija mea si a doi chelneri hotoi, ca toată breasla lor, cunoscători de limbă română – cercetătorii, desigur si chelnerii – si mai stiu că masa frugală pentru care intrasem în restaurant devine o aventură superbă prin jungla cu arabescuri si cu nume exotice a paginilor meniului. Să tot citesti si să rătăcesti când ai siguranta că la destinatie te asteaptă un templu de arome, o pagodă de forme si culori, fără teama capcanelor piramidei notei de piatră. Parcă nici nu mai mi-e foame. Finlandezul a desfăcut sticla si a turnat, fără să întrebe, câte jumătate de pahar mare fiecăruia. Egipteanul – „mexicanul” este egiptean! – e în dreapta mea, un tip cu un aer sfios. Se opreste din întorsul paginilor, multumeste din ochi migdalati nordicului si ridică paharul; îmi dau seama că vrea să ciocnim. La fel vrea si chinezul din stânga. Ciocnim, bem, ei doi muti ca două hieroglife, eu atent pe unde dau drumul vodcii în jos, nu cumva să zăpăcească vreuna dintre comenzile care încep să urce din burtă.
– Eu si Ali, colegul egiptean, aud din stânga un târâit molcom, ca de masină de cusut, căutăm în limbile vechi ale lumii, care au trecut de la exprimarea analitică la cea fonetică, litere, silabe sau cuvinte care au o anume semnificatie, insesizabilă în lectura obisnuită.
Las lingura să se rupă în supa clară si mă pregătesc să cârpesc găurile din prezentarea eliptică a prietenului plecat.
– Eu nu sunt...
– Si credem că am găsit ceva în română, mi se spune din dreapta. Tinem secret, numai noi doi, eu si Chi-un, până la comunicare, dar n-ar strica să verificăm înainte pe un vorbitor nativ.
– Păi eu m-am...
Păi eu nu am vrut decât fierbinteala simplă a unei ciorbe de burtă în burtă, cu usturoi si smântână, fără adaos de otet filologic.
– Păi eu, mă tem că nu am pregătirea...
– Cu atât mai mult, mă îndeamnă sfiosul, si mai bem un pic.
– Cu atât mai mult, revine acustica din stânga si apoi, enigmatic, la ureche: Călăuza potrivită trebuie să cunoască unde vrea să meargă călătorul, nu si ce vrea el.
Chinezul are inel; cine a mai văzut chinez cu inel! Egipteanul nu are inel; cine a mai văzut egiptean fără inel! Când o să le spun asta prietenilor! Dar să ascult – presimt că urmează, tot sunt în junglă – si alte grozăvii.
Finlandeza, încălzită, îsi scoate taiorul strâmt si acum se vede bluza în basorelief.
Mai vin bărci cu vesti pe Nil. Soptite. Rele.
– Chi-un are un cancer teribil, te rog să te ocupi mai atent de el, eu... Ali rămâne pierdut în contemplarea fantasticului nord. Inga – în timpul mesei i-au spus si Inga si Doc, am aflat că în cinstea ei, e cel mai tânăr doctor dintre dânsii, curge vodca – si-a scos toca si umerii au fost invadati de o avalansă blondă cu sclipiri boreale.
– Lepădatu, mă ia în primire Chi-un. Mă apăr.
– Nu mă cheamă asa. Lepădat. Fără u. Uite că si prezentările s-au făcut la repezeală. Domnul profesor, rigoare! 
– Sigur că nu, mă asigură zâmbitor chinezul, sigur că nu. Se apleacă usor în fată si îl bate pe umăr pe absentul Ali.
– Lepădatu.
– Cu el începem? se rupe sudicul de vraja mereu în schimbare. Acum Inga si-a scos si brătara, pe care o plimbă între paharul mic, de vodcă, plin cu apă, si cel de apă plin cu vodcă. Chi-un a  scris ceva pe o foaie de notes: lepăda-t-u.
– Nu asa se desparte corect.
– Zici tu. Vezi, Dochia voastră...
Despartă cum o vrea, eu nu-mi pot lua ochii de la Inga. Si-a deschis doi nasturi la piept, gâtul ei – nu-i fildes în India, nu-i fildes în Africa...
– Dochia voastră, mă întoarce chinezul din visele ivorii, lepăda ce lepăda, cruce – „t” – i se punea si la groapă se ducea. Chi-un subliniază, apoi îl încercuieste pe „u”. 
Finlandezul îndreaptă – a câta oară? – sticla spre mine, nu mai stiu dacă îl cheamă Peter sau Dieter si pentru asta acopăr nepoliticos gura paharului cu palma.
– Nu, multumesc, renunt la vodcă.
– Cum poti? Renunti la băutură? În numele cărui ideal? Aha, să se aducă vin!  
Parcă ar trebui o idee de sare peste partea grasă a cotletului. Nici nu merge fără sare! Solnita e în celălalt capăt al mesei. Chelnerul e în spatele meu. Se duce si vine cu ea. O pune pe masă si mi se uită cu voiosie în ochi:
– Unde-i sare, si Mardare! Mardare, îmi întinde mâna. I-o strâng si i-o simt lungă, lungă, până în portofel. Nu vezi tu nimic de-acolo. Îmi umple paharul:
– Unde-i vin, si Valentin! Valentin Mardare, întreg. Când mai aveti grup, un telefon. Atât mai lipsea, convivi filologi si chelneri poeti. Poezia în slujba stiintei. Asta îmi aminteste – pe timpuri mai toate gazetele aveau o rubrică, Stiinta în slujba păcii. Si pacea în slujba cui? Ce mai trofism!
Eu si cu Ali facem ce facem si ne surprindem tovarăsi în descoperirea Ingăi, a lui Doc, a Dochiei. Chi-un abandonează filologia în favoarea filosofiei.
– Alcoolul e maestrul răsturnării planurilor. Un om de la mine din sat băuse pentru prima dată rachiu de orez la un vecin. Nu a mai nimerit acasă, l-a dus rachiul de cap si a ajuns în pădure. S-a oprit pe marginea râului. Toată ziua s-a uitat în apă. Când s-a întors acasă către seară, l-a întrebat nevasta unde a fost. Am meditat în pădure pe marginea apei. Tu meditezi, dar, uite, nu sunt lemne pentru foc. Au venit si copiii de la joacă. L–au întrebat si ei unde a fost. Am meditat în pădure pe marginea apei. A sosit si bunicul lui de la el de acasă si nu i-a venit să creadă că nepotul său, pe a cărui minte nu dădea un fluier de bambus, a fost în stare să stea si să mediteze netulburat acolo unde seara se adapă gazela si tigrul, acolo unde crocodilul încreteste nevăzut fata soarelui în apă, acolo unde floarea de lotus se lasă-n joacă sărutată de ramul arcuit al arborelui de timan. De atunci a fost tinut de om sfânt, trecătorii încetineau pasul în fata casei lui, păseau vorbind în soaptă, nu se putea spune ce-si ziceau, dar nu puteau fi decât vorbe de veneratie. Către moartea sa, a fost rugat să nu ia marea lui întelepciune în mormânt, să lase satului rodul meditatiei sale, o vorbă, câteva, un rând măcar; măcar ce a văzut în acea primă zi în apă. A cerut o hârtie si pe ea a însemnat o hieroglifă pe care nimeni nu o întelegea. Ca să nu se piardă, a fost săpată pe o lespede si lespedea a fost pusă în piata satului. Se opreau trecătorii si-i dădeau cinstea cuvenită. Cine întreba ce înseamnă era îndemnat la tăcere, bunăcuviintă si piosenie. Mult după moartea lui a trecut prin sat un savant de la muzeul din oras. S-a uitat si el la semn. S-a uitat ce s-a uitat, s-a asezat jos pe pământ si a meditat o săptămână încheiată. În a opta zi, fiind slăbit, a rugat pentru o cească de orez si una de rachiu. A mâncat si a băut, pe urmă a cerut să fie apucat de picioare si tinut cu capul în jos. Am înteles! a strigat. Care erau pe acolo s-au asezat si ei în cap si s-au luminat.
– Ce era? a întrebat Ali. Ce scria?
– „Pestii zboară prin copaci.”     
Spre seară mă îndreptam într-o doară către atelier, poate o mai fi vreun client. Mă opreste Titi Ciuntu, lozarul:
– Ce faci, te-am căutat, am o treabă cu tine. Mi-au spus că esti la restaurant, am intrat, dar erai cu niste necunoscuti. Tine o pungă de la mine si hai la o bere, dau eu.
Meargă si o bere. Chi-un; mă gândesc la chinez si mă cutremură lupta lui tăcută, si cu atât mai teribilă, pentru hematii. Chi-un.... Ciun... Ciun-t-u. Ducă-se pe pustii de stiintă!
– Eu am pierdut vremea cu Nemultumitu. Titi suflă peste masă gulerul halbei, alb mat ca pieptul Ingăi. M-a scos din fire. Sablonardul! Si tu nu mai apăreai. Ce-ati tot vorbit?
Nemultumitu e unul dintre noi care strâmbă din nas la tot ce contrazice sau nu e legat de neasemuita sa persoană. Dacă iese pe stradă si are soarele-n spate, se întoarce si merge de-a-ndăratelea, să nu-i ia umbra fata. Nemultumitu. Aha!