Atitudini

                                                   O BIOGRAFIE MIRCEA ELIADE(I)
                                                                                                                                                  Cassian Maria SPIRIDON


În spatiul românesc monografiile care tratează viata si opera scriitorilor importanti sînt, cel putin din veacul care a trecut o constantă, unii avînd parte, simultan sau la diverse intervale temporale de mai multe astfel de biografii, se întelege, realizate de autori diferiti. Între ei, Mircea Eliade pare a fi un subiect destul de căutat de cercetători, nu mai putin de diversi detractori sau mai putin binevoitori, dar si de apărători. Între lucrările cu caracter biografic remarcăm cele semnate de Ioan Petru Culianu, Mircea Eliade (Nemira, 1995), M.L. Ricketts, Mircea Eliade. The Romanian Roots (Columbia University Press, New York, 1988), Mircea Handoca, Viata lui Mircea Eliade (Dacia, 2000), Florin Turcanu, Mircea Eliade. Prizonierul istoriei (Humanitas, 2005).
În 2007 marcăm centenarul nasterii unuia dintre cei mai importanti scriitori români, nu mai putin a celui ce, cum se afirmă pe site-ul Universitătii Princeton, încă trebuie considerat ca fiind cel mai mare istoric si fenomenolog al istoriei religiilor, Mircea Eliade (13 martie 1907-22 aprilie 1986). Între biografiile dedicate celui care a scris Sacrul si profanul, cea mai proaspătă, în spatiul românesc, este a lui Florin Turcanu, Mircea Eliade. Prizonierul istoriei (2005) tradusă după editia franceză, publicată în Franta în 2003, la Edition La Découverte; editia autohtonă fiind îmbogătită cu unele informatii necunoscute la prima editie.
Initial, Mircea Eliade. Prizonierul istoriei a fost sustinută ca lucrare de doctorat la École des Hautes études en sciences sociales din Paris.
Ne aflăm în fata unui tom urias (aproape 650 de pagini) prin care se încearcă, cît mai exhaustiv, a cuprinde integrala vietii celui care a determinat nasterea istoriei religiilor ca disciplină de studiu autonomă. Sînt lucruri cunoscute per ansamblu celor familiarizati cu viata si opera istoricului religiilor, de la copilăria si adolescenta bucuresteană la frecventarea Universitătii si a lui Nae Ionescu, colaborator la Cuvîntul
Viata lui Eliade este cercetată sub pecetea intervalului în care si-a afirmat simpatiile prolegionare, moment regretabil al biografiei marelui savant, ce-l îndeamnă pe Florin Turcanu să facă referire la Didier Eribon, parafrazîndu-l cu interogatia: Trebuie ars Eliade? (Eribon îsi punea această întrebare însă despre un alt mare savant, Georges Dumézil – si el cu anumite păcate în tinerete – în lucrarea ce i-a dedicat-o).
Biograful se simte dator încă din Cuvînt înainte să remarce o anumită ciclicitate „alimentată de noi revelatii despre trecutul său politic, dezbaterea din jurul lui Mircea Eliade si a mostenirii sale intelectuale cîstigă în consistentă, dar si în asprime”. Se pune multă pasiune în a-l acuza cît mai aspru de către unii si în aceeasi măsură de a-l disculpa, pînă la absolvire de către altii. Avem un constant balans între maximalisti si minimalisti, fapt remarcat si de Andrei Oisteanu într-un articol din nr. 14 (891), 3-9 aprilie 2007, al revistei „22”: „De la începutul anilor ’90 intelectualii români s-au postat practic de o parte si de alta a unei baricade ideologice. Unii au exagerat constant episodul legionar al lui Mircea Eliade si al colegilor săi de generatie, aruncîndu-le la cos viata si opera (maximalistii). Ceilalti au încercat, dimpotrivă, să eludeze sau să minimalizeze acest episod, să-l prezinte eufemistic (cu sofisme de tip «a fost gardist, dar nu fascist») (minimalistii)”. Cred că am putea îndreptătit, extinde aria celor implicati în această luptă, cu o miză nu prea glorioasă, nu doar la intelectualii români, ci si la cei din alte tări europene si S.U.A. Asistăm la o bătălie cu un imens consum de vorbe, în care toată lumea are de pierdut, dusă spre mai marea pagubă în cunoasterea si studierea operei savantului român. Riscăm, aprinsi de patimă, paremiologic spus, a arunca, odată cu scalda si copilul. Pe cît de necesară, pe atît de sterilă îmi pare cantonarea într-o cercetare excesivă a perioadei de vădită simpatie legionară în detrimentul si ca argument, în contra unui om ce a scris o operă de indiscutabilă importantă literară si stiintifică.
O primă aluzie la episodul legionar apare din al doilea capitol, Adolescentul miop, cu trimitere la un articol din 1932, cînd Eliade avea 15 ani, licean la „Spiru Haret”, unde, leagă prietenii ce se vor perpetua firesc întreaga viată. „E un soi de francmasonerie între tinerii care au făcut acelasi liceu” – cităm în Recunostinta pedagogiei – titlul articolului mentionat. Florin Turcanu consemnează în continuarea aceste asertiuni: „Unii dintre prietenii săi vor muri putin după sfîrsitul liceului. Altii vor fi implicati, în decursul anilor 1928-1933 în miscarea acelei tinere «generatii» intelectuale care-si recunostea în Eliade liderul. În timpul apartenentei sale la Garda de Fier, Eliade se va regăsi în această miscare politică alături de fostii săi colegi de la «Spiru Haret»: Mihail Polihroniade, Victor Vojen, fratii Acterian sau Constantin Noica”.
În 1925 Eliade se înscrie la Facultatea de Litere si Filosofie, sectia de filosofie. Cum declara mai tîrziu, într-un interviu din 1933: „Universitatea m-a convins că cel mai potrivit lucru e să nu recurgi la profesori, ci să te ocupi tu singur de cultura ta” (cam acelasi lucru sustinea si Stefan Odobleja în Psihologia consonantistă). În consecintă, după două luni de la începerea cursurilor, nu mai frecventa decît cursurile de metafizică si de logică tinute de un alt tînăr conferentiar, Nae Ionescu – cum precizează biograful.
Nu atît continutul cursurilor sale cît stilul intelectual al lui Nae Ionescu impresiona auditoriul: „Refuzul său de a «preda» filosofia explică de ce oferea de fiecare dată studentilor nu cursuri în adevăratul sens al cuvîntului, ci spectacolul unei gîndiri ce se contura chiar în acel moment: «Fiecare frază părea atunci gîndită, notează Eliade în Gaudeamus. Profesorul se bucura de formula găsită si o repeta, modelînd-o, o insinua plecat peste catedră, o pronunta cu accente perfecte, o dezgolea. Formula îl mîna într-un rationament al cărui deznodămînt nu-l putea preciza mai înainte. (…) Ceasul trecea cu un profesor chinuit pe o catedră si o sală înmărmurită, sedusă de nelinistea comunicată cu pupilele, cu cearcănele, cu profilul ciuntit, cu gesturile, cu întrebările iscoditoare; «Nu? Nu?». Spre sfîrsitul vietii, Cioran, care urmase si el cursurile lui Nae Ionescu începînd cu 1928, îsi aminteste la rîndul său de «enormul efort intelectual» pe care acesta îl depunea în fata studentilor uimiti. «Intrai cu el într-o problemă si avansai odată cu el. (…) Reusea să creeze o mare intimitate de gîndire” (Florin Turcanu).
Ce tînăr nu ar fi fost fascinat de un asemenea travaliu al gîndirii! Mai nimeni din generatia Eliade n-a evadat de sub vraja profesorului. Desvrăjirea s-a produs mai tîrziu – o dată cu disparitie fizică a sefului de la Cuvîntul – la unii, la altii foarte tîrziu sau poate niciodată. Nae Ionescu va fi cel care îl va seduce pe Eliade cu o idee nouă: religia de altfel, cum singur mărturiseste, în Jurnal, aflat în ultima clasă de liceu, lectura cărtii lui Raffaele Pettazzoni (unul dintre fondatorii istoriei religiilor, ca disciplină, în Italia) I misteri. Saggio de una teoria storica-religiosa, a fost hotărîtoare pentru vocatia mea de istoric al religiilor.
În epocă, după înfăptuirea Marii Uniri manifestările antisemite din Universitătile românesti s-au amplificat pînă la violentă. În această atmosferă, după ce în 1923 s-a înfiintat LANC (Liga pentru Apărarea National Crestină) dintre membrii Ligii, cei mai radicali, în 1927, vor forma Legiunea Arhanghelului Mihail, supranumită si Garda de Fier.
În anii 1927-1928 îsi afirmă, inclusiv publicistic, apolitismul, context în care nu se va pronunta asupra manifestărilor antisemite. Cum atentionează biograful istoricului, „în memoriile sale, Eliade nu mentionează atmosfera antisemită din Universitatea din Bucuresti în perioada studiilor. În schimb, evocă amintirile plăcute din viata de student, noile prietenii si prima sa iubire”. Suna vag a repros, din partea lui Florin Turcanu, neimplicarea sa în evenimentele momentului, totusi, probabil altele erau prioritătile tînărului student. Nici în Revista Universitară initiată la sfîrsitul lui 1925, de viitorul savant, si din care au apărut doar cinci numere lunare, nu-i atacată chestiunea antisemitismului, preferate fiind problemele sociale ale studentilor. În numărul pe martie 1926 al publicatiei recent înfiintate Eliade prezintă cu totul ireverentios, în articolul Sinteza istorică a d-lui Iorga, primul volum din cartea lui Nicolae Iorga, proaspăt publicată la Paris, Essai de synthčse de l’histoire de l’humanité. Articolul va provoca oarece scandal si autorul este la un pas de a fi exmatriculat din facultate. Nae Ionescu este cel care îi ia apărarea în consiliu.
Remarcat de Pamfil Seicaru, gratie Revistei Universitare, va fi invitat să colaboreze la „Cuvîntul”, unde în doi ani, pînă la plecarea în India, va semna numeroase articole dezinhibate. Concomitent, este tot mai atras de studierea religiilor, a religiozitătii. „La vîrsta de douăzeci de ani, Eliade este deja un «antireductionist» în interpretarea faptelor religioase si va rîmîne astfel pînă la sfîrsitul vietii. În această privintă, ideile sale, încă în curs de maturizare, se exprimă adesea cu patimă. Pe de altă parte, viziunea sa asupra istoriei religiilor se centrează deja pe experienta mistică si pe caracterul său ezoteric. Este o viziune individualistă, voluntaristă si «tehnică» asupra experientei religioase, puternic influentată de un ideal de libertate ce trădează caracteristicile personalitătii lui Eliade. Această viziune asupra experientei religioase va domina evolutia sa intelectuală în viitorul apropiat” (F. T.).
Din cartea indianistului Silvain Lévy, L’Inde et le monde, retine ideea temeiului necesarmente religios al oricărei civilizatii.
Florin Turcanu crede că în scrierile celui care va deveni seful recunoscut al generatiei sale, „se poate identifica triada divinitate-personalitate-cultură, în care ideea de virilitate este strîns legată de afirmarea personalitătii, pe de o parte, si de performantele intelectuale pe de alta. În cele din urmă, scrie el în memorii, «credeam […] că virilitatea, sub forma ei absolută, echivalează cu spiritul pur. Nu acceptam Erosul decît subjugat total virilitătii; altminteri, unitatea absolută a spiritului pur risca să se sfarme”.
Nu mai vorbeste doar în nume propriu: avînd ca model pe Giovanni Papini, începe a vorbi în numele generatiei sale în contra bătrînilor.
Asistăm la un prim proces de intentii vizibil în capitolul Nasterea unei generatii, pornind de la general cu aplicatii în particular: „La începutul anilor 1920 criza vietii politice românesti dăduse nastere pe de altă parte unui nationalism al «tinerilor», centrat pe radicalismul antisemit si care trecea drept avangardă politică. Prima intrare pe scena politică a tinerimii de după război avusese caracterul unei contestatii politice. Chiar dacă îsi descrie propria generatie ca fiind apolitică, existenta acestui tineret politizat, care apărea ca un actor colectiv distinct, trebuie să fi influentat totusi imaginea pe care Eliade si-a făcut-o despre raporturile dintre «bătrîni»si «tineri» în România postbelică” (F. T.).
O ruptură între generatii îi părea firească lui Eliade. Făcea parte din prima generatie liberă de „sarcini”, cum tine să sublinieze într-un articol publicat în „Cuvîntul”, din 19 iunie 1928, Precizări pentru o discutie: „Putea rămîne sensul vietii generatiei precedente, sensul nostru? Ce voiau ei? Unii întregirea neamului, altii ridicarea culturală a poporului, altii o literatură natională, un loc în politică… Noi nu mai putem voi acestea. Valorile pur spirituale… sînt singurele care ne stăpînesc”.
O altă realitate culturală se profila la orizontul acestei încercate generatii. Primatul valorilor spirituale îl va urmări întreaga viată pe istoricul religiilor.
După un scurt episod italian, la 21 de ani, gratie unei burse acordate de un maharajah, ce l-a sprijinit si pe viitorul său profesor în filosofia indiană de la Universitatea din Calcutta, Surendranath Dasgupta, pleacă în India. Aici, între altele, are loc aventura dragostei cu fiica mai mare a lui Dasgupta, Maitreyi, narată în cunoscutul roman omonim. Învată sanscrita si realizează că i-ar fi necesari zece-cincisprezece ani spre a învăta tibetana, chineza, japoneza, motiv pentru care, cum si consemnează: Am renuntat si m-am multumit cu Istoria Religiilor, etnologia si folclorul. Fapt ce-l va ajuta, cum precizează, să rămînă el însusi.
Într-o epistolă din februarie 1929, către Pettazzoni, îsi afirmă încă o dată scopul prezentei sale în India: „Vă rog să nu uitati că istoria religiilor a rămas – si va rămîne – subiectul studiilor mele. Am venit în India pentru a învăta sanscrita si pentru a mă pregăti pentru viitoarele mele studii asupra         religiilor Asiei. […] Studiile mele se axează pe Yoga si Tantra. Bănuiti, fără îndoială, importanta muncii mele în ceea ce priveste religia si magia”.
Aici va constientiza diferenta între religiozitate si religia prezentă în crestinism si cu totul absentă în practicile indiene: „Cred că e un singur lucru universal: religiozitatea. Religiozitatea se află adesea în conflict cu religia. Ea e sentimentul fundamental si prim în toate experientele religioase”.
Este martor ocular la nasterea si manifestarea miscării nonviolente lansată de Gandhi împotriva englezilor, pentru obtinerea independentei. Îsi afirmă adeziunea si încrederea în victoria indienilor: „Înteleg ce fortă invincibilă înseamnă această ură, această supremă încordare colectivă împotriva unei civilizatii străine, împotriva unei rase si unei dominatii barbare, din încordarea aceasta se va naste o lume nouă. Această extraordinară nebunie a Indiei, să iasă neînarmată în fata tancurilor si mitralierelor europene. Dacă învinge, asa cum doresc din tot sufletul să-nvingă, începe o nouă etapă în istorie. Spiritul se va dovedi încă o dată invincibil”.
Iată comentariul biografului: „Dacă, asa cum mărturiseste, Eliade a devenit sensibil la politică în India, el s-a lăsat în acelasi timp sedus de latura mesianică si radicală a acesteia. Cîtiva ani mai tîrziu episodul gandhian va avea urmări neasteptate asupra propriei sale evolutii politice”.
Si cîteva rînduri mai încolo este mai explicit, decelînd din acest episod, viitoarea ispită legionară: „Gandhi repune astfel în drepturi o autenticitate a existentei umane care nu îsi găseste corespondentul decît într-o traditie morală si metafizică indiscutabil premodernă si specific «asiatică». «Această miscare se aseamănă crestinismului primelor veacuri», notează Eliade în jurnal. Să fie vorba deja de tentatia căreia i se va abandona către 1937, aceea a unei mîntuiri colective săvîrsite în plină epocă modernă prin generalizarea unui voluntarism «spiritual» si «antipolitic»? Ispita se întrevede de pe acum… În India dobîndeste Eliade convingerea că orice revolutie este spirituală. Lucru pe care nu va înceta să îl repete în anii următori”.
Dragostea dintre fiica mai mare a lui Dasgupta si istoric (găzduit în casa profesorului) va provoca ruptura, obligînd pe Eliade să părăsească casa familiei Dasgupta. În scurt timp îl vom afla într-o sihăstrie, un ashram, avînd drept guru pe Swami Shivananda. Ca brahmacarin, ucenic la un guru, va lepăda hainele europene, iar regimul vegetarian este obligatoriu, în rest „nimic nu e obligatoriu pentru cel care a renuntat definitiv la datoriile si bucuriile lumii” – cum nota în cartea sa, India. Biblioteca maharajahului. Santier. Si tot aici, notează: „Fiecare poate face ce vrea, se roagă cînd îi place si respectă credintele oricui. Nimeni nu manifestă acea atitudine definitivă a occidentalilor, că el singur a găsit adevăratul Dumnezeu si oricine altul e eretic. Nimeni nu încearcă să convertească”.
Viata în sihăstrie nu va fi de durată. Sosirea în ashram a unei tinere sud-africane si faptul că practicau în doi yoga tantrică pentru initiere reciprocă, fără supravegherea unui guru, îl fac să-si piardă pozitia respectabilă de brahmacarin. La începutul anului 1931 va părăsi ashram-ul. Către finalul aceluiasi an va descoperi în Calcutta, unde revenise, la doar cîtiva kilometri, guru pe care îl căuta. Din păcate, va fi pentru scurt timp. Urma să revină în Tară.
Întors în România va participa împreună cu colegii de generatie, membri ai asociatiei Criterion, la conferintele Forum, cu teme variate despre tot spectrul politic si intelectual al epocii, de la Lenin la Mussolini, Freud, Chaplin sau Gide, refuzînd orice cenzură.
„Aspectul cel mai original al conferintelor consta fără îndoială în proiectul de a reuni la aceeasi tribună intelectuali care înclinau către tabere diferite ale spectrului politic, inclusiv spre extrema dreaptă si extrema stîngă. Optiunea politică nu fusese niciodată un criteriu de apartenentă la «tînăra generatie» sau la asociatia Criterion” (F. T.).
Eliade îsi exprimă unele simpatii privind comunismul, amendate de Eugen Ionescu, dar îndreptătit consemnate de Florin Turcanu, pornind de „la anumite consideratii publicate de Eliade în vara lui 1932 despre «revolutia comunistă» initiatoare a «unui magnific experiment social» care «nu tinde numai la o reformă economică, ci la o primenire în masă a întregei psihologii, la un nou profetism, la o instaurare a vietii libere». În altă parte, Eliade adaugă că «generatia de la 1928», adică a sa, era situată între «generatia care a făcut războiul si întregirea si generatia care va face revolutia socială». Scrise de un viitor anticomunist declarat, asemenea afirmatii stîrnesc un zîmbet. Ele nu exprimă începutul unei orientări politice, ci, mai degrabă, simpatia trecătoare a lui Eliade pentru unele opinii care circulau în rîndurile tinerilor intelectuali bucuresteni”.
Biograful consideră că, în ce priveste simpatiile de stînga, mai exact de extremă stîngă, Ionescu exagerează fără doar si poate. În temeiul celor publicate în 1932 pe acest subiect mai nimeni nu-i aduce lui Mircea Eliade acuze că ar fi comunist. Cu totul alta va fi atitudinea cînd vor fi discutate simpatiile pentru extrema dreaptă.
Codreanu si Miscarea Legionară, căreia îi era Căpitan, încep să se afirme în epocă tot mai puternic, reusind în vara lui 1932 să trimită cinci deputati în Parlament.
În acest context politic destul de tulbure, la sfîrsitul anului 1932, „Eliade îsi publică – cum precizează Florin Turcanu –, ultimul articol în care încearcă o definitie a generatiei, sau, mai degrabă, a ceea ce ar fi trebuie aceasta să fie. Tonul e mai curînd prudent, însă concluzia e formulată fără echivoc: «generatia aceasta ar fi trebuit să evite politica» deoarece idealul său nu se putea fixa în «probleme exterioare» si «obiective» cum ar fi «natiunea, lupta de clase, progresul, rationalizarea, Statul». Mistica patriei, proprie generatiilor precedente, ar fi trebuit înlocuită cu experienta vietii interioare si cu o curiozitate culturală care ar fi deschis calea către o «căutare de general, de universal, de omenesc, deasupra istoriei, deasupra claselor sociale». Descoperirea unui nou umanism ar fi încoronat singularitatea acestei generatii care părea să marcheze, pentru prima dată în istoria României moderne, separarea dintre planul cultural si cel politic. O separare cu atît mai realizabilă, consideră Eliade, cu cît optiunile politice ale tinerilor «care se accentuează viguros spre dreapta si spre stînga» sînt «mai putin reprezentative si mai putin specific românesti, ele avîndu-si corelatele în miscarea tinerilor din Germania, Italia, Rusia». Nu întîlnim în acest text criticile ulterioare ale lui Eliade împotriva comunismului si nazismului, ci numai o tentativă de a delimita cu claritate idealul generatiei de interpretările politice care amenintau să-l distrugă: «Miscarea politică a tinerilor nu rezolvă nici problematica spirituală reală, nici nu creează una culturală. Dimpotrivă, prin caracterul ei polemic si profetic, prin mijloacele sale de actiune accentuat temporale, prin dialectica sa riguros istorică, prin importanta dată socialului, organismului colectiv ca element politic – lupta politică împiedică adesea o viată spirituală autonomă si o cultură autentică»”.
La revista „Axa”, de orientare legionară, înfiintată de Polihroniade, membru al generatiei, colaborează mai toti criterionistii, nu si Eliade, cu eseuri, articole consacrate actualitătii culturale. E o manieră indirectă de a arunca de către biograf o umbră legionară si peste Eliade. Altfel spus, pe acelasi criteriu astăzi am putea acuza pe toti cei care au publicat în presa editată în anii comunismului că erau implicit comunisti.
În octombrie 1934 apare revista „Criterion”, cu o viată foarte scurtă, cinci luni, si are ca initiatori pe Eliade, Vulcănescu, Noica, Petru Comarnescu si altii.
În 1933, Eliade îsi sustine teza de doctorat si îsi cunoaste viitoarea sotie; publică romanul Maitreyi, fapt care îi asigură o faimă cel putin natională prin succesul repurtat. Prin intermediul lui Mihail Sebastian a cunoscut-o pe viitoarea sotie, Nina Mares. Peste doi ani se vor căsători.
Freud nu era apreciat de Eliade, iar aceeasi atitudine o avea si Tutea. Detectivistic, biograful pe acest subiect, caută să-l afle în culpă, citînd, între altele, un fragment din Yoga. Essai sur les origines de la mistique indienne: „Faptul că întîlnim sexul în religie nu trebuie să ne scandalizeze, nici să ne facă să credem că originea tuturor religiilor e inferioară, e un simplu complex de tabu. Cine gîndeste asa dovedeste că nu întelege nici sexul, nici religia”.
Eliade este preocupat de aparitia omului nou (a se vedea Glose pentru omul nou – aprilie 1934) ca produs al revolutiei spirituale: „Orice mare revolutie începe printr-un primat al spiritualului, oricît de paradoxală ar părea afirmatia aceasta”.
„Tema «omului nou» a fost utilizată din plin în perioada interbelică, atît în discursul politic fascist, cît si în retorica comunistă pentru a anunta nasterea unei noi epoci istorice si a unei noi civilizatii. Militantul din «Squadre»-le fasciste italiene sau stahanovistul sovietic sînt doi dintre precursorii proclamati ai acestui personaj. Ernst Jünger descrie figura «muncitorului», care va reprezenta tipul uman caracteristic al «unei epoci în care se poate din nou vorbi de o adevărată dominatie, de ordine si de subordonare, de putere si de ascultare” (F. T.).
Totusi, concede Florin Turcanu, functia sintagmei a depăsit în acea perioadă limitele discursului totalitar. Si exemplifică: „«Nu e posibilă o ordine nouă fără un om nou si un om nou fără o nouă întelepciune», scrie Alexandre Marc, în decembrie 1933, în Esprit, evocînd o revolutie care ar determina reexaminarea tuturor valorilor. Acest «om nou», ca si acela al lui Eliade, la celălalt capăt al Europei, nu este cel al fascismului sau stalinismului.
Dacă Eliade pretinde că nu-si judecă epoca în termeni politici, este cu atît mai dispus să o interpreteze, prin intermediul imaginii «omului nou», din perspectiva unei asteptări eshatologice. Pentru el este singura modalitate de a da un sens timpului în care trăieste, de a face tolerabilă o istorie care îsi accelerează ritmul si în care se găseste prins de la întoarcerea din India”.
Nu cred că Eliade, la acel moment, doar pretinde că nu-si judecă epoca în termeni politici, ci o afirmă efectiv în paginile publicate.
La sfîrsitul anului 1933, Nae Ionescu, în plină campanie electorală, în „Cuvîntul”, apăra deschis Garda de fier. Fidelitatea lui Eliade fată de profesorul său nu atingea libertatea de a avea alte opinii decît cele sustinute de directorul de la „Cuvîntul”. Istoria nu mai are răbdare, îl obligă contextul pe istoricul religiilor să ia o atitudine.
Florin Turcanu argumentează această pozitie contrară celei a mentorului său, prin cîteva exemple, nu prea numeroase în opinia biografului: „În aprilie, Eliade semnase, împreună cu alti 31 de intelectuali si artisti crestini si evrei, «un protest viguros» împotriva «întoarcerii la barbarie» si a «atmosferei medievale» pe care le anuntau primele persecutii antisemite din Germania lui Hitler. «Domnii Mircea Eliade si Sandu Tudor subscriu împotriva atmosferei medievale, se indigna în Axa, Nicolae Rosu, înainte de a conchide un apel al intelectualilor români si evrei împotriva fascismului si a national-socialismului german este o mixtură ignobilă». În septembrie Eliade ridiculizează într-un articol «culoarea accentuat rasistă a «nibelungilor» lui Fritz Lang, care era atunci reprezentat la Bucuresti. În aceeasi lună, respinge confuzia între patriotism si antisemitism pe care o fac antisemitii români: «În ceea ce priveste românismul meu, nu l-am dezis niciodată. Este drept, am suferit pentru el de cîteva ori; cînd studentii români crestini au zădărnicit o conferintă de la Fundatie – si cînd am cetit cum au fost expulzati doi mari savanti: Moses Gaster si Lazăr Săineanu»”.
Începe colaborarea, sub pseudonimul Ion Plăesu, la ziarul „Credinta” condus de Sandu Tudor. Aici, în februarie 1934 scrie contra dreptei si contra stîngii, unde stînga era reprezentată de marxism, dreapta de fascismul international. „După ce a atacat propaganda comunistă din România, el se întoarce împotriva aclimatizării în tară a «ideologiei fascisto-hitleriste, bazată pe lupta de rasă si de religie, pe sovinism fărăp omenie si pe un patriotism ridicol». Eliade respinge în egală măsură cele două ideologii totalitare: «Ce căutăm noi (românii, n.n.) la dreapta sau la stînga, n-am înteles niciodată. Cum putem noi imita hitlerismul care persecută crestinătatea sau comunismul care incendiază catedralele… îmi stă mintea-n loc, dar nu-nteleg. Huligani si barbari sînt si comunistii incendiatori de biserici – ca si fascistii prigonitori ai evreilor. […] Priviti dreapta: oameni decapitati în Germania: gînditori prigoniti în Italia, preoti crestini schingiuiti în Germania, evrei expulzati. Priviti stînga: preoti crestini pusi la zid în Rusia, libertatea de gîndire pedepsită cu moartea, huliganismul comunistilor de la Paris… Amintiti-vă cazul Spaniei. După odioasa dictatură a imbecilului Primo de Rivera – autor al atîtor crime politice, care a expulzat pe Miguel de Unamuno – vine revolutia de stînga, cu catedrale incendiate, cu preoti schingiuiti, cu călugărite violate. Admirabilă revolutie!». Cum nu se pune problema de a alege între două rele, Eliade îsi încheie diatriba cu un avertisment: «Tot atîta sînge nevinovat se va vărsa pe străzi, fie că puterea va fi cucerită de stînga, fie de dreapta. Vom vedea bătrîni cu capetele sparte, oameni pusi la zid si femei necinstite si într-un caz si în celălalt. Si ne vom trezi mai păcătosi, mai îngreunati de viata aceasta tristă si în dimineata steagului rosu, ca si în dimineata cămăsilor verzi (legionarii lui Codreanu, n.n.). Este aceeasi barbarie în amîndouă părtile. Aceeasi dictatură a brutei, a imbecilului si a incompetentului – si în Rusia si în Germania” (F. T.).
La această pozitie transantă, biograful găseste de cuviintă a-i reprosa însăsi alegerea de a publica acest text sub pseudonim, fapt ce ar evidentia, se spune în continuare, limitele angajamentului lui Eliade „contra dreptei si contra stîngii”, concede totusi că nimic nu ne permite să ne îndoim de sinceritatea sentimentelor sale.
Faptul că în romanul Întoarcerea din Rai (1934) nu face nici o aluzie la antisemitismul ambiant, pare a constitui, în contextul volumului Mircea Eliade. Prizonierul uitării, un cap de acuzare. E un fel de a căuta cu lumînare păcate, deocamdată pur imaginare.
Intelectualul, pentru Mircea Eliade, nu-i definit de o „responsabilitate“ socială specifică, nu are o functie critică, nu-i nici apărătorul adevărului, al dreptătii sau al libertătii, nu-i rămîne decît creativitatea, ce trebuie să fie o mărturie a faptului că „nimic pozitiv, eficace si major nu se poate obtine fără a renunta la anumite limite, fără a depăsi termenii experientei, fără a încerca să iesi din istorie”.
Încă din 1933, Eliade se arată preocupat de iesirea din istorie, de abolirea sau refuzul istoriei, de rezistenta la istorie. În Mitul eternei reîntoarceri, editat în 1949, savantul îsi argumentează acest refuz al istoriei. „La începutul lui 1935 Eliade denuntă încă, punctează biograful (un încă prin care pare a se pregăti demascarea finală – n.n.), rasismul nazist si comunismul drept două forme moderne de tribalism, idolatrie si intolerantă care suprimă distinctiile morale supraistorice dintre oameni pentru a le înlocui prin criteriul apartenentei «biologice» sau «sociale»: «ei vor să lege totul de biologie (rasă) sau de istorie socială (clasele). În cadrele aceleiasi comunităti de sînge sau de clasă socială totul e adevărat, bun, uman. Cei care participă la comunitate sînt inteligenti, caritabili si umani prin însăsi magia participării». Viata politică apare deci ca o piată invadată de totemurile – altfel spus de dogmele si de simbolurile – diferitelor triburi totalitare, în eficacitatea cărora adoratorii trebuie să creadă în mod absolut. «Ce are de făcut, acum, intelectualul tînăr?» se întreabă el ironic. «Trebuie să opteze, repede, pentru unul din totemurile care sînt pe piată. Nu mai e timp pentru primeniri interioare, pentru purificarea si fortificarea sufletului, pentru promovarea binelui, a inteligentei si a omeniei». Si, adaugă Eliade, vai de cel ce ar confunda un totem cu un altul.
«Rezistînd invaziei ideologice stalinisto-hitleriste, continuăm să credem în rolul efectiv al creatorilor de valori, al intelectualilor» proclamă el din nou cîteva săptămîni mai tîrziu”.
Angajamentul politic al intelectualilor este denuntat de către savant cu destulă vehementă.
În polemica iscată de prefata lui Nae Ionescu la cartea lui Mihail Sebastian, De două mii de ani, se va implica si Mircea Eliade conditionat de legăturile sale personale cu cei doi. În Iudaism si antisemitism. Preliminarii la o discutie, publicat pe 22 iulie 1934 în „Vremea”, îl va apăra cu stîngăcie pe prietenul său evreu. Nae Ionescu este absolvit de o atitudine antisemită pe motiv că nu identifică vreun continut explicit politic. „«A fi antisemit înseamnă a lua atitudine decisivă contra evreilor, a-i socoti inferiori, snapani, primejdiosi etc. Din prefata d-lui profesor Nae Ionescu nu descifrăm această atitudine intransigentă fată de evreime». Reducînd intoleranta prefetei la o eroare de dogmatică crestină, el poate combate viziunea lui Nae Ionescu despre imposibila mîntuire a evreilor cu argumente luate din Scriptură si din alte texte fără să trebuiască să-l acuze pe dascălul său de antisemitism: «Nimeni nu poate interveni în libertatea lui Dumnezeu. Dumnezeu poate mîntui oricum, pe oricine, chiar dacă acel oricine este în afara comunitătii de dragoste crestină». Si ce s-ar mai putea spune, adaugă el, dacă mîine un nou val de profetism ar conduce comunitatea evreiască spre crestinism?” (F. T.).
Biograful se întreabă dacă această intentie a savantului nu „indică oare… adevăratele limite ale sensibilitătii sale privind antisemitismul, ori, mai curînd, limita pe care si-o impunea, constient, în atitudinea sa publică fată de această problemă? Probabil ambele. În acest moment Eliade nu este un antisemit. Este, însă, inegal de sensibil la variatele manifestări ale antisemitismului din jurul său si încă si mai putin pregătit să le facă fată”.
Obsesivă pentru Eliade, după întoarcerea din India este pauperitatea generalizată a scriitorilor si publicistilor în genere, nu mai putin a sa personală. Cum scria unui prieten, aflat la un doctorat în Germania, în ianuarie 1936: „Aici lucrurile merg din ce în ce mai greu. Se cîstigă anevoie chiar un minim de trai decent. Dacă n-as avea din cînd în cînd cîte un roman, as trăi la mahala, fără cărti si chiar fără tutun”. Nu-i mai putin afectat de sărăcia bibliotecilor din Tară, cu cît se afla în perioada cînd îsi prepara teza de doctorat pentru a o publica, fiind prima lucrare despre yoga scrisă de un român.
Atunci, ca si acum, la începutul anului 1935, se introduce, în premieră, plata impozitului asupra drepturilor de autor ale scriitorilor. Va reactiona pe măsură: „Cetătenii au nevoie de pompieri, de drumuri, de apărare s.a.m.d. Dar scriitorii au nevoie si de altceva. Au nevoie de biblioteci puternice – si nu sînt. Au nevoie de călătorii în străinătate – si nu le pot face. Au nevoie de liniste – si nu au unde s-o găsească. Au nevoie de legi pentru apărarea literaturii nationale – si la ele nu se gîndeste nimeni”. Societatea Scriitorilor Români va înainta pe această temă un memoriu Parlamentului. Nu va avea nici un ecou. La fel ca astăzi. Si tot în acea perioadă, reaminteste celor care ar trebuie să ia seama, si care, ca si cei de astăzi, rămîn surzi si indolenti: „Mare sau mică, biruită sau victorioasă, o natiune nu înfruntă eternitatea nici prin politicienii ei, nici prin armata ei, nici prin tăranii sau proletarii ei, ci numai prin ce se gîndeste, se descoperă si se creează între hotarele ei”.
De altfel, Nae Ionescu atentionase că natiunea nu este un instrument politic, ci unul cultural.
În 1951 Eliade notează retrospectiv: „Dascălii si maestrii nostri spirituali – Nicolae Iorga, Pârvan, Rădulescu-Motru, Nae Ionescu – ne-au transmis, fiecare în felul său, sacra oroare de politicianism. Iar noi, tineri, entuziasti si naivi, confundam politicianismul cu politica”.
Notă ce va fi amendată de biograf: „În cazul lui Eliade, urmările acestei erori de apreciere nu se limitează la negarea oricărei compatibilităti dintre politică si cultură. Calea era deschisă către o derivă a discursului, ale cărei manifestări nu vor întîrzia să apară”.
Yoga va fi publicată în franceză la Fundatia Carol al II-lea, si apare la sfîrsitul lui aprilie 1936. Pentru Eliade este un ciclu încheiat. Lucrarea va fi bine primită, mai ales de specialistii în domeniu. Eliade, în memorii, este mai preocupat de detractori, ei „nu puteau crede că autorul romanelor de succes si prolificul gazetar care eram pe atunci putea fi în acelasi timp savant. […] Li se părea că avusesem prea mult noroc”.
Cu Yoga începe ascensiunea carierei sale de savant, de istoric al religiilor.
Devine tinta atacurilor celor din extrema stîngă, pentru afirmarea incompatibilitătii dintre intelectuali si politică si sustinerea necesitătii unei revolutii „spirituale”, pentru simplul motiv că „de revolutii care să copieze pe Lenin sau pe Hitler ne-am intoxicat”.
Pentru scriitorul comunist Miron Radu Paraschivescu apolitismul lui Eliade era de neacceptat, drept pentru care în vara lui 1935 îl va ataca foarte dur în „Cuvîntul liber” (la fel reactionase legionarul Polihroniade în urmă cu doi ani): „Cînd Mircea Eliade ne spune sfătos că trebuie să fim apolitici si să nu ascultăm multimile avem datoria să-l facem să tacă. Fiindcă trădarea nu vine din partea intelectualului care aderă la politic, ci din partea lasului care-si păzeste zestrea, barba si catedra”.
Savantul, în acest context, îsi manifestă dispretul fată de polemistii marxisti cu care, practic, nu există dialog: „Cînd cineva vine si îti spune că afirmarea spiritului înseamnă fascism si escrocherie (si aceasta numai pentru că o asemenea atitudine este antimarxistă), as vrea să stiu cum am mai putea discutareplică el fără a-si ascunde dispretul fată de criticii săi.
În marginea acestui context socio-politic, Florin Turcanu face cîteva constatări, însotite de cîteva deductii care să explice, în viziunea sa, alunecarea istoricului spre dreapta:
„Adăugîndu-se dispretului intelectual fată de marxism, atacurile din revistele comuniste îndreptate asupra sa l-au determinat fără doar si poate pe Eliade să regîndească raporturile dintre dreapta, pe de o parte, revolutia spirituală si omul nou, pe de alta. Această reevaluare a început-o pesemne spre mijlocul anului 1935, cînd se multiplică în articolele sale referintele la realitătile românesti, la demnitatea românească, la România în eternitate, la renasterea românească. Nu-i de mirare că aceste formule se-nmultesc pe urmele acuzatiilor lansate de Eliade, începînd din ianuarie, contra politicii statului cu privire la scriitori. Nu sînt creatorii, adică intelectualii, cei mai gloriosi «nationalisti», cei gratie cărora o tară si un neam intră si rămîn în eternitate? Nu îi mostenesc intelectualii români, în epoca modernă, prin creativitatea lor, pe tăranii români care au dovedit rezistenta natiunii apărîndu-si pămîntul si identitatea? În ciuda acestui fapt, un om politic crede mai mult în eficacitatea unui gazetar de mîna a doua, decît în a lui Brâncusi, Enescu sau Liviu Rebreanu. Furia lui Eliade în fata politicii culturale a statului se transformă în exasperare fată de însusi destinul României. Această tară care nu a stiut să intre în eternitate pe singura cale posibilă, cea a creatiilor culturale, ar putea să fie în curînd nimicită de istoria în mars. Orice se poate întîmpla cu Italia, acum, scrie el în octombrie 1935, la 10 zile după atacul lui Mussolini asupra Etiopiei. Poate să fie înfrîntă, robită, stearsă de pe fata pămîntului. Dar nici o fortă istorică nu va putea scoate Italia din eternitate. Nici o revolutie, nici un măcel, nici un cataclism nu îi vor putea ucide pe Dante Aligheri, pe Michelangelo, pe Leonardo… […]
În a doua jumătate a anului 1935, Eliade începe să lărgească în articolele sale domeniul contestării. La Cuvîntul trăise în atmosfera unei critici zilnice a parlamentarismului, a partidelor si a clasei politice românesti, iar această atmosferă îl marcase, în ciuda apolitismului pe care-l afisa. Atacurile sale împotriva nazismului si fascismului mussolinian nu invocaseră niciodată superioritatea democratiei, în care nu credea, ci teama fată de violenta dezlăntuită si de înregimentare. Această teamă explică de ce apolitismul său de intelectual fusese expresia unei atitudini esentialmente defensive. Pe de altă parte, în ciuda acestui apolitism îngrijorat de violenta totalitară Eliade nu rupsese niciodată relatiile nici cu prietenii săi care, precum Polihroniade, intraseră în Garda de Fier, nici cu Nae Ionescu. Admiratia sa pentru profesor rămăsese intactă, în pofida legăturilor pe care acesta le stabilise cu nazistii si cu miscarea lui Codreanu”.
Afirmatiile biografului că nu invocase niciodată superioritatea democratiei, în care nu credea ar fi fost necesar să fi fost si probate cu texte din însemnările savantului, asa cum procedează acribios în alte contexte. Cît priveste acuza că nu si-a întrerupt prietenia cu cei înscrisi în Garda de fier, îmi pare cel putin curioasă. Vechile prietenii, mai ales cele din adolescentă, nu cred că sînt dependente de temporarele optiuni politice! Cît priveste admiratia fată de Nae Ionescu, e cum un îndrăgostit ar condamna fata pe care o iubeste că este anturată si de altii!