Atitudini

                                              SECOLUL BRESLEI SCRIITORICESTI
                                                                                                                                                  Cassian Maria SPIRIDON

        Încã înainte ca profesiunea de scriitor sã fi obtinut la noi un statut social, scriitorii, cei care se îndeletniceau cu literatura, s-au arãtat preocupati nu de asigurarea unor drepturi specifice, ci de împlinirea unor deziderate nationale. Prima Societate Literarã ia fiintã în 1827 la Bucuresti si are fondatori pe Dinicu Golescu si Ion Heliade Rãdulescu. Cei doi, animati de necesitatea cresterii intelectuale si culturale a natiunii, îsi fixau prin Statutele Societãtii Literare, cum aflãm din documentata lucrare a lui Teodor Vârgolici, Istoria Societãtii Scriitorilor Români (Editura Gramar, 2002), „dezvoltarea si transformarea în colegiu a scolii de la Sf. Sava si înfiintarea unei scoli similare la Craiova, crearea de scoli normale în capitalele de judete si de scoli primare în fiecare sat, întemeierea de gazete în limba românã, abolirea monopolului tipografic, încurajarea de traduceri «în limba patriei» si tipãrirea lor, înfiintarea Teatrului National”.
Heliade este si cel care editeazã, începînd cu 8 aprilie 1829, primul ziar în limba românã, „Curierul românesc”, unde, între semnatari vom afla pe Vasile Cârlova, Grigore Alexandrescu, Iancu Vãcãrescu, Ion Catina…
În 1845 ia fiintã Societatea Literarã a României, fãrã realizãri notabile.
Unirea Principatelor a impulsionat si determinat totodatã, inclusiv la nivel guvernamental, demersurile pentru înfiintarea unei Societãti centratã pe problemele limbii române literare unitare, în concomitentã cu elaborarea unui dictionar si a unei gramatici. Actiunea va determina initierea, pe 2 septembrie 1864, încã în timpul domniei lui Al.I. Cuza, si înfiintarea, în baza decretului nr. 582 din 1/13 aprilie 1866 al Locotenentei Domnesti la Bucuresti, a Societãtii Literare Române. În raportul sãu, înaintat Consiliului de Ministri pe 12 martie 1866, în calitatea sa de Ministru al Instructiunii Publice, C.A. Rosetti prezenta obiectivele Societãtii: „de a da tãrii într-un timp cît mai apropiat acele douã mari colonade ale templului sãu literar: gramatica si glasul limbii”. În regulamentul pentru formarea Societãtii Literare Române, care însotea Raportul, C.A. Rosetti propunea, în dorinta de a marca ideea de unitate nationalã, ca membrii Societãtii sã fie dintre literatii tuturor provinciilor românesti, 3 membri din Moldova, 4 din Muntenia, 3 din Transilvania, 2 din Banat, 2 din Maramures, 2 din Bucovina, 3 din Basarabia.
Din cauza cumplitei epidemii de holerã, inaugurarea Societãtii Literare Române este amînatã, solemnitatea oficialã avînd loc la 1/13 august 1867. În discursul sãu, tribunul transilvan Timotei Cipariu, vorbind despre noua institutie, afirmã cã aceasta „va îngriji pentru conservarea unitãtii limbii românesti din toate provinciile locuite de români. Ea va reda forma curat nationalã românã, pentru ca sã figureze cu toatã demnitatea între si lîngã surorile ei de origine latinã. Ea va pune fundamentul pentru o literaturã adevãratã nationalã”.
În primul statut, adoptat la 24 august/5 septembrie 1867, Societatea Literarã Românã se transformã în Societatea Academiei Române, ca prin decretul domnesc nr. 1246 din 27 martie/8 aprilie 1879 sã se metamorfozeze în „institut national cu denumirea de Academia Românã”, „persoanã moralã si independentã în lucrãrile sale de orice naturã”, ce are ca misiune „cultura limbei si istoriei nationale, a literelor, a stiintelor si a frumoaselor arte”.
Se crease cadrul în care se putea naste si forma constiinta profesionalã a breslei scriitoricesti, încît, dupã Societatea Junimea, care a fiintat în a doua jumãtate a secolului al XIX-lea la Iasi, loc de afirmare a marilor scriitori, pãrintii fondatori ai literaturii române moderne, s-a simtit, ca o necesitate, constituirea unei asociatii proprii a profesionistilor scrisului.
O primã încercare de constituire a unei societãti a scriitorilor apartine lui Bogdan Petriceicu-Hasdeu si este comentatã în presa vremii sub titlul: Prima asociere a oamenilor de litere români: „Subsemnatii ne luãm îndatorirea de a fonda o asociatie, cu scopul de a reglementa drepturile de proprietate literarã a scrierilor românesti si strãine, în special, si va face parte din existenta Societate a Presei. Constituindu-ne ca membri fondatori, declarãm înfiintatã aceastã asociatie si alegem în comitetul provizoriu, pus sub presedintia domnului B.P. Hasdeu, pe domnii: C. Dimitrescu-Iasi (vicepresedinte), iar membri: Em. Porumbaru, C. Disescu, I. Mincu, Th.D. Sperantia, N. Petrascu, D.C. Olãnescu, dr. C.I. Istrati, Virgil Arion, Take Ionescu, N. Filipescu, Barbu Delavrancea, Gion (Ionescu), N. Gane, H.G. Lecca, Zamfir Arbure, Al. Soutzu, Anghel Demetriescu, Al. Tzigara (Samurcas), dr. Obreja, Il. Chendi, Barbu Pãltineanu, Stefan C. Ioan, C. Dimitriu-Târgoviste, N. Rãdulescu-Niger, C. Rãdulescu-Motru. 30 ianuarie 1899” (apud. Ion Munteanu, Istoricul Societãtilor Scriitorilor Români 1899-1949, Editura Eminescu, 1998).
Între membri observãm si cîtiva junimisti notabili.
Constituitã doar ca anexã pe lîngã Societatea Presei (înfiintatã tot de enciclopedist în 1883), nu va desfãsura, din pãcate, nici un fel de activitate.
O altã încercare de constituire a unei astfel de Societãti a avut loc în 1904, avînd drept fondatori pe Olãnescu-Ascanio, Anghel Demetriescu si N. Petrascu. Societatea Românã de Literaturã si Artã din  Bucuresti va fi recunoscutã ca persoanã moralã si juridicã la 17 aprilie 1904 în Adunarea Deputatilor, si la 21 aprilie 1904 în Senat. Prin Statut se prevedea, între altele, apãrarea proprietãtii literare si artistice, ajutorul mutual al membrilor, precum si crearea unui fond din care se vor servi pensiuni membrilor activi, vãduvelor si copiilor lor (apud Teodor Vârgolici). Din pãcate, Societatea, care din start a fost, prin membrii ce intentionau sã-i reuneascã, de la scriitori si gazetari la compozitori, pictori, muzicieni, sculptori etc. etc., extrem de eterogenã, a esuat în scurt timp de la fiintare.
În 1907, ziarele bucurestene semnaleazã intentiile scriitorilor de a-si forma o Societate proprie. Virgil Caraivan publicã în „Viitorul”, Bucuresti, 4 decembrie 1907, un apel din care citãm: „Scriitorii sã se uneascã toti într-un mãnunchi; sã piarã discordia dintre ei si prãpastia ce-i desparte prin urã si intrigi; toti sã formeze un fel de societate în care sã aibã putinta de a se întîlni, a se cunoaste, a se sfãtui […]” (apud Ion Munteanu).
Ilarie Chendie, în „Viata literarã si artisticã” din 17 august 1907, în articolul O societate literarã, nota: „E vorba de o dorintã a scriitorilor de a se apropia unii de altii, în scopul înfiintãrii unei societãti. Si aceasta nu pentru a înlãtura numai multele neîntelegeri de tot soiul, cari în definitiv nu sunt asa de extraordinare si de alarmante cum socot unii, ci mai ales pentru apãrarea intereselor scriitorilor”, avînd drept scop „sã vegheze mai întîi ca nimeni sã nu stirbeascã drepturile muncitorilor intelectuali. O problemã destul de grea aceasta, cînd te gîndesti la raporturile noastre cu editorii, la putinul pret ce-l au operele originale în ochii directorilor de teatru, la modul cum ti se exploateazã munca din partea directorilor de ziare. Nicãieri poate scriitorii nu au mai putin scut ca la noi, unde nici proprietatea literarã nu este respectatã”, în consecintã „aceeasi societate va avea sã aducã, în sfîrsit, raporturi normale între scriitori si reprezentantii statului! E o veche plîngere împotriva modului cum statul sprijineste literatura românã” (apud Teodor Vârgolici).
Tot aici, criticul se aratã preocupat de cultul marilor scriitori: „Se stie iarãsi cît de putin rãspîndit este la noi cultul pentru scriitorii mari încetati din viatã. Avem un rînd de statui în capitalã pentru primari si oameni politici, dar nimeni nu se gîndeste, de pildã, la rolul imens ce-l are si astãzi Eminescu în dezvoltarea noastrã culturalã, nimeni nu ia initiativa ca sã fie eternizat în bronz chipul frumos al celui ce ne-a dat cea mai frumoasã limbã si cea mai caldã simtire a versului român. Si asta ar fi una din chemãrile societãtii scriitorilor”.
Initiatorii Societãtii Scriitorilor Români sînt Cincinat Pavelescu si Emil Gârleanu. Primele întîlniri au loc în luna martie 1908 la berãria „Wilhelm” de pe strada Edgar Quinet, din Bucuresti. Aici, pe 28 aprilie 1908, se încheie documentele de constituire ale Societãtii Scriitorilor din România. Emil Gârleanu publicã în februarie 1914, dupã originalul ce-l avea în posesie, documentul de constituire: „Proces-verbal. Subsemnatii, adunîndu-ne astãzi, 28 aprilie 1908, pentru a întemeia Societatea Scriitorilor Români, am votat alãturatele statute si am ales urmãtorul comitet: I. Adam, D. Anghel, I.A. Bassarabescu, I.Al. Brãtescu-Voinesti, V. Caraivan, I. Ciocârlan, L. Daus, N. Dunãreanu, Al.G. Florescu, Em. Gârleanu, A. Gorovei, G. Murnu, C. Pavelescu, G. Ranetti, M. Sadoveanu, C. Sandu-Aldea, A. Stavri, G. Sylvan; din care au fost proclamati: presedinte – Cincinat Pavelescu; vicepresedinti: G. Ranetti si D. Anghel; cenzori: C. Sandu-Aldea si M. Sadoveanu; chestori: I. Adam si G. Murnu; secretari: Em. Gârleanu si L. Daus; bibliotecar, St.O. Iosif; casier: V. Caraivan. Drept care am semnat prezentul proces-verbal” (apud. Ion Munteanu).
Documentul este semnat doar de 8 dintre cei nominalizati, ceilalti e posibil sã-si fi exprimat adeziunea prin epistole sau telegrafic. Ca model pentru Statute au folosit, se pare, pe cele ale Societãtii Scriitorilor Francezi, înfiintatã cu sapte decenii în urmã, tot într-o zi de 28 aprilie, în 1838. Ca argument suplimentar cã a fost înfiintatã de cei doi initiatori, Cincinat Pavelescu si Emil Gârleanu, pe 28 aprilie 1908, este stampila prezentã pe procesul verbal reprodus mai sus si care are inscriptionatã aceastã datã. Ziarele vremii comenteazã evenimentul în urmãtoarele zile. În Universul din 1 mai 1908, citim: „Luni seara, 28 aprilie a.c., s-a întrunit un mare numãr de literati, care au pus bazele Societãtii Scriitorilor Români. Scopul acestei societãti este apãrarea drepturilor si intereselor materiale si morale ale scriitorilor. S-au votat statutele alcãtuite în acest scop si s-a ales urmãtorul comitet [...]. Toti scriitorii români care doresc sã intre în societate pot cere deslusiri de la presedintele societãtii (la hotel Splendid), sau de la orice alt membru din comitet” (apud. Ion Munteanu).
Din pãcate, cele ce si le-au propus nu se vor împlini, cu exceptia realizãrii unui buget propriu al Societãtii, si acesta destul de anemic. Fapt confirmat de Mihail Sadoveanu, care primeste „de la domnul Virgil Caraivan, fost casier al Societãtii Scriitorilor Români, a sumei de 57,50 lei, rest din încasãrile ce le-a fãcut, precum si actele justificative” (Virgil Caraivan, Cînd a luat fiintã SSR, Bîrlad, 1939). Tot în cartea lui Caraivan aflãm cã N. Iorga a fost primul care i-a îndemnat la unire pe scriitori prin articolele sale din 1907, publicate în „Sãmãnãtorul”.
Virgil Caraivan, care în 1908 avea 28 de ani, mai consemneazã, tot aici: „Pe o listã fãcutã de mine si de Mihail Sadoveanu – spune Caraivan – am trecut 48 de scriitori tineri, ce urmau sã intre în Societate, si pe urmãtorii ca membri onorifici: Caragiale, Slavici, Delavrancea, Cosbuc. Mai erau trecuti si zece critici – în frunte cu Nicolae Iorga. Lista am fãcut-o cu Sadoveanu în toamna anului 1907. Erau atunci în viatã 222 de publicisti, dintre care 30 femei. Am încheiat lista cu 43 de scriitori si 10 scriitoare”.
Este clar cã Societatea Scriitorilor Români (de mentionat cã Societatea, în forma initialã, refuza primirea criticilor literari între membrii ei), constituitã pe 28 aprilie 1908 la berãria „Wilhelm”, fãrã activitãti notabile, s-a diluat pînã la disparitie. Totusi acest timid început a fost suficient pentru a provoca interesul si determina scriitorimea sã se asocieze. În august 1909 se încearcã revigorarea Societãtii, avînd ca pivot pe Mihail Sadoveanu. Ziarul „Minerva” consemneazã, în 23 august 1909: „O partea dintre scriitorii nostri s-au întrunit ieri în localul cafenelei «Bulevard» (din Bucuresti) si au hotãrît înfiintarea unei Societãti, întrunirea a fost prezidatã de D. Anghel. Au vorbit: Mihail Sadoveanu, Emil Gârleanu si I. Scurtu. S-a redactat urmãtorul proces-verbal:
Astãzi, 2l august 1909, o parte dintre scriitorii aflati în capitalã s-a întrunit si a hotãrît întemeierea unei Societãti de ajutor mutual si de apãrare a intereselor lor profesionale. Toti scriitorii care, din diferite motive, n-au putut lua parte la aceastã întrunire sunt rugati sã ia parte la viitoarea adunare, care va avea loc la 2 septembrie, ora 3, în foyerul Teatrului National. Atunci se va face constituirea legalã a Sotietãtii si se vor varsã primele fonduri” (apud I. Munteanu).
La întrunirea premergãtoare constituirii participã cincisprezece scriitori: I. Adam, Dimitrie Anghel, N.N. Beldiceanu. D. Ciotori, Ludovic Daus, Al.G. Doinaru, N. Dunãreanu, Emil Gârleanu. A. de Herz, St.O. Iosif, Ion Minulescu, Corneliu Moldovanu, Mihail Sadoveanu, Vasile Savel, I. Scurtu si Al.T. Stamatiad” (apud. T. Vârgolici).
Vasile Savel, redactor la ziarul „Minerva”, propune scriitorilor o anchetã, în numãrul 251, din 28 august 1909, privind Societatea. Pe prima paginã apare urmãtorul anunt: „Cu privire la înfiintarea unei societãti a oamenilor de litere, ziarul „Minerva” a adresat celor mai distinsi scriitori ai nostri urmãtoarele întrebãri:
1. Se simte nevoia înfiintãrii unei Societãti a Scriitorilor?
2. Cum s-ar putea ajunge la realizarea acestui scop cît mai curînd?
3. Ce foloase reale ar aduce Societatea culturii noastre nationale?” (apud Teodor Vârgolici).
N. Iorga va reactiona foarte dur si rãspunde la anchetã în ziarul sãu „Neamul românesc”, din 2 august 1909: „O Societate a scriitorilor? A celor ce fac literaturã, cum fac altii cisme, or de le fac bine, or de le fac rãu? Si anume pentru a ridica si mentinea pretul cismei? Aceastã Societate o înteleg si o deplor. O Societate a celor ce au talent, adicã inspiratie, chemare? Dar cine sã facã alegerea, si cîti colegi în talent sunt în stare a-si recunoaste un scriitor, român sau neromân? Deci asta nu se poate. O Societate a acelora printre scriitori care atribuie literaturii un rol precumpãnitor în viata unui popor, si anume pe douã cãi: experimentîndu-i originalitatea în forme eterne si modelîndu-i sufletul în formele frumusetii eterne, care se mai zice si adevãr, dar în bunãtate? Foarte trebuincioasã ar fi aceastã Societate. Cronicile vechi spun cã a existat odatã Semãnãtorul. Dar vai, acolo nu se plãtea. Si drumurile nu se fac înapoi, nici în literaturã. Astfel, urez succes Societãtii, pentru asigurarea materialã a celor ce se ocupã cu industria scrisului si pe care comertul editorial sau politic îl exploateazã”. Articolul istoricului va avea un ecou negativ pentru mai vîrstnicii scriitori, astfel Vlahutã, Caragiale, Delavrancea, Cosbuc, Gorun, Gherea, Iorga nu vor participa la adunarea de constituire, strãmutatã de la Teatrul National, în amfiteatrul Liceului „Gh. Lazãr” din Bucuresti. Aici, pe 2 septembrie 1909, se pun, cum subliniazã si Ion Munteanu în lucrarea sa, adevãratele temelii ale Societãtii Scriitorilor Români, care, precizãm, era totusi o continuare a Societãtii înfiintatã la 1908 de Cincinat Pavelescu.
Un argument al continuitãtii este cã, pe documentul prin care erau convocati scriitorii la adunarea din 2 septembrie 1909, se vede aplicatã stampila folositã în 1908, unde data, 28 aprilie 1908, din centrul parafei, este tãiatã cu linii de cernealã. Cred de interes sã consemnãm pe toti cei 47 de participanti la adunarea de la Liceul „Gh. Lazãr”: „I. Adam, D. Anghel, I. Agârbiceanu, I. Bassarabescu, Jean Bart, N.N. Beldiceanu, C. Berariu, Zaharia Bârsan, Al. Cazaban, Ilarie Chendi, P. Cerna, M. Codreanu, I. Ciocârlan, Al. Davila, V. Demetrius, Al.G. Doinaru, I. Dragoslav, N. Dunãreanu, Al.G. Florescu, Em. Gârleanu, Octavian Goga, Arthur Gorovei, A. Herz, St.O. Iosif, G. Ibrãileanu, Haralamb Lecca, E. Lovinescu, Corneliu Moldovanu, Ion Minulescu, D. Nanu, G. Orleanu, Sextil Puscariu, Vasile Pop, Cincinat Pavelescu, Ion Scurtu, C. Stere, C. Silvan-Becescu, A. Stavri, Mihail Sadoveanu, Radu Rosetti, C. Sandu-Aldea, Caton Theodorian, G. Tutoveanu; si doamnele: Isabela Sadoveanu, Elena Farago, Natalia Iosif, Maria Cuntan”. Atunci, în comitetul de conducere au fost alesi: „presedinte – Mihail Sadoveanu: vicepresedinte – Dimitrie Anghel, secretar – Em. Gârleanu; cenzori: Eugen Lovinescu si Cincinat Pavelescu; membri în comitet: Arthur Stavri, Octavian Goga, St.O. Iosif, Ilarie Chendi, Ion Minulescu si Zaharia Bârsan” (apud. Ion Munteanu).
Emil Gârleanu, unul dintre ferventii sustinãtori ai constituirii Societãtii, îsi amintea, în februarie 1910, în Privelisti din tarã: „Cînd în ziua de 4 (de fapt 2 – n.n.) septembrie 1909, ne-am vãzut strînsi în sala Liceului Lazãr din Bucuresti, nu ne venea sã credem. Vra sã zicã ne putem aduna, putem înlãtura neîntelegerile, putem potoli ambitiile, putem, în sfîrsit, alcãtui un lot, o Societate, care sã aibã un scop, spre îndeplinirea cãruia ne legãm sã luptãm cu totii…”.
Entuziasmul începuturilor se va estompa, si cum era de asteptat la genus irritabile vatum (Horatius), se vor auzi tot mai multe voci ale celor nemultumiti – mai ales ale celor dornici sã se afle în fruntea Societãtii. Fapt comentat, cu destulã întristare, de Mihail Sadoveanu în raportul sãu din 25 martie 1911, cu prilejul expirãrii mandatului sãu de presedinte: „Totodatã, domnilor membri, profit de acest prilej, ca sã constat, cu pãrere de rãu, cã modestele începuturi ale Societãtii, cu modestele ei strãduinti, s-au schimbat în vremea din urmã într-o luptã stearpã de cuvinte în sînul adunãrilor, luptã pe care n-o înteleg. Astãzi, cînd societatea noastrã îsi are asiguratã existenta ei legalã, umilele noastre începuturi ar trebui sã se prefacã într-o activitate solidarã, în interesul comun al breslei noastre. Nu e nevoie sã mai adaug aici care este si trebuie sã fie rostul Societãtii noastre; cred cã suntem bine întelesi cã adunarea de fonduri, întemeierea unui local si a unei biblioteci si crearea unei mai bune stãri de lucruri pentru afacerile literare trebuie sã formeze preocupãrile noastre de cãpetenie. Adunãrile generale ar putea da comitetelor mandate imperative – si atunci în fiecare an acei dintre tovarãsii nostri mai activi si mai în vazã (cãci urmãrim un scop practic în primul rînd), care ar ajunge la conducerea Societãtii, ar avea de împlinit dorinti izvorîte din interesul comun […]. Fiind unul dintre initiatorii ei, as suferi adînc vãzînd cã se risipeste un început frumos pe care nãdãjduiam sã-l putem duce cu totii la bun sfîrsit”.
Urmãtorul presedinte, prin faptul cã Sadoveanu nu era prezent, va fi ales, în 25 noiembrie 1911, Emil Gârleanu.
În raportul prezentat la încheierea anului sãu de activitate prezidentialã, Emil Gârleanu vorbind despre prezent este constient si de urmãrile în timp ale faptelor foarte tinerei Societãti: „În acest raport am vorbit numai de faptele care trãiesc prin ele însele, fãrã sã aibã nevoie de lãmuriri prea amãnuntite.
Domnilor colegi, veti judeca dacã ne-am fãcut sau nu datoria; dacã eu personal am dreptul la un crîmpei de recunostintã din partea dv., ori dacã merit mustrarea dv. întrucît mã priveste, mi-am pus toatã cãldura sufletului în pricina Societãtii, încã de la întîia ei înfiintare. Dacã nu s-a fãcut mai mult, nu înseamnã cã nu am vrut, ci cã nu am putut. Cu acestea, comitetul îsi depune mandatul conform articolului 9 din statute. Doresc ca viitorul comitet sã se bucure de dragostea tuturor colegilor nostri, pentru ca sã ducã si mai departe, cu o si mai strãlucitoare izbîndã, Societatea. Vã rog sã vã gînditi, domnilor colegi, cã noi, în aceste clipe, scriem pagini din istoria literaturii românesti, si cã suntem datori sã lãsãm generatiilor viitoare pilda unei munci înflãcãrate pentru înãltarea scrisului românesc”. Tot din raport, vorbind despre sezãtori, una dintre activitãtile de mare impact, desfãsurate cu succes încã din timpul presedintiei lui Sadoveanu, mai ales în teritoriile românesti aflate încã în afara Tãrii, aflãm cã Societatea a avut drept presedintã de onoare pe regina-poetã, Carmen Sylva, care „a cãutat sã apropie pe scriitori, dînd sezãtori literare la Palat, legînd astfel firul traditiei, cãci marii nostri înaintasi au citit, nu o datã, din operele lor, acolo unde si noi avem norocul sã ajungem. Acei care au luat parte la aceste sezãtori nu le vor uita niciodat”.
Cînd Gârleanu si-a depus în 25 noiembrie 1912 mandatul, urmãtorul sustinut pentru preluarea functiei a fost Al. Davila. Cum s-au ridicat voci împotrivã, s-a apelat pentru prima oarã la votul secret. Rezultatul va fi: Mihail Dragomirescu, presedinte; I.Al. Brãtescu-Voinesti, vicepresedinte; iar ca membri în comitetul de conducere aflãm pe: Mihail Sadoveanu, Cincinat Pavelescu, Corneliu Moldovan, Tudor Arghezi, Emil Gârleanu, Caton Theodorian si Dimitrie Anghel; cenzori: P. Locusteanu si D. Karnabat; bibliotecar N. Davidescu. În urma demisiei lui Dimitrie Anghel si Emil Gârleanu, pe 15 ianuarie 1913, vicepresedinte va fi ales Ion Gorun, iar membri G. Bogdan-Duicã si V. Pop.
Urmãtorul mandat va fi preluat, în urma alegerilor din 26 ianuarie 1914, de G. Diamandy – presedinte, Ion Gorun – vicepresedinte, iar în comitet, ca membri: Octavian Goga, Caton Theodorian, Tudor Arghezi, Zaharia Bârsan, Al. Tzigara-Samurcas (unul dintre sefii „Convorbirilor”, în perioada interbelicã – n.n.), Constanta Hodos (prima femeie aleasã în comitetul de conducere al SSR); cenzori: N.N. Beldiceanu si Gala Galaction; bibliotecar: Mihail Sorbul.
Din raportul lui Diamandy, la depunerea mandatului, pe 21 ianuarie 1915, aflãm cã nu s-a finalizat actiunea de a obtine bilete de liber parcurs pe CFR, membrilor Societãtii.
Mai este consemnat, între altele, cu privire la actiunile desfãsurate de SSR, faptul cã au avut loc „în zilele de 4, 5 si 6 iulie 1914, în parcul Cismigiu, mari serbãri populare, pentru comemorarea unui sfert de veac de la moartea marelui Eminescu, realizînd un cîstig de 5.300 de lei, pentru care Societatea nu uitã a-si exprima viile sale multumiri d-lui Arghezi, organizatorul acelei serbãri.
Apoi am comemorat, dupã cum se cuvenea, 25 de ani de la moartea lui Creangã, la Teatrul Comedia, în ziua de 30 ianuarie. O salã plinã, în frunte cu d-1 ministru al Instructiei, a ascultat cu evlavie citirile din opera nemuritorului de la Humulesti. Comemorarea ne-a mai adus si un beneficiu de aproape 1.000 de lei”. Mai este precizat faptul cã, „adunarea generalã trecutã a stabilit dreptul Societãtii de a percepe, pentru sporirea fondurilor, 2% din sumele ce li se cuvin membrilor nostri de la editori sau din tantiemele de la teatre”. Mãsurã împlinitã, la acel moment, numai în parte. Ca si astãzi, nu toti cei obligati la plata cotei de 2% s-au conformat. De remarcat este si faptul cã, „prin interventia noastrã, spune presedintele Diamandy, directia Teatrului National a instalat un chiosc în foyerul teatrului, unde se vînd lucrãrile scriitorilor membri”. O idee care ar trebui preluatã si aplicatã în prezent, pe baza unei întelegeri între Directia Teatrelor si conducerea USR; o cale poate mai cu folos decît cele cîteva librãrii ale Uniunii, nu foarte rentabile. Se mentioneazã faptul cã „s-a mijlocit pentru pãstrarea bojdeucii lui Creangã de la Iasi”. Se stie cã, în 1918, bojdeuca va deveni primul muzeu literar din Tarã. În finalul raportului, Diamandy se plînge de dificultãtile privind strîngerea cotizatiilor – chestiune de mare actualitate si în prezent. „Înainte de a vã cere cuvenita descãrcare, tinem sã subliniem chestia cotizatiilor, rugîndu-vã sã luati hotãrîrile trebuincioase pentru a usura sarcina noului comitet în privinta aceasta. Cea dintîi datorie este sã ne îndeplinim mãcar obligatia acestei plãti, care e asa de micã – 2 lei pe lunã, încît oricare îi putem face fatã. Totusi 98 de membri, din cei 111, cu toate avizurile si apelurile d-lui casier, sunt în urmã cu plata cotizatiilor, lipsind astfel fondul Societãtii cu aproape 5.000 de lei. Ba sunt 10 colegi care nu si-au plãtit barem nici taxa de înscriere, desi fãrã aceasta, conform statuatelor, nici n-ar trebui considerati ca membri.
Regulamentul nostru prevede o mãsurã precisã fatã de membrii care nu poartã nici mãcar acest infim interes Societãtii, adicã îi considerã retrasi. Spre a îndulci însã aceastã dispozitie, s-a trimis o ultimã adresã circularã, invitînd pe toti sã achite, neîntîrziat, cotizatiile datorate; iar de acum încolo, pentru a pune stavilã dezinteresãrii unora dintre domnii colegi, urmeazã sã se aplice riguros mãsura arãtatã de articolul 8 din regulament [...]”.În 21 ianuarie 1915, Diamandy va fi reales pentru un nou mandat de presedinte, Caton Theodorian e ales vicepresedinte; membri în comitet: V. Demetrius, Ion Minulescu, Tudor Arghezi, N.N. Beldiceanu, Cincinat Pavelescu, Al.T. Stamatiad; cenzori: M.G. Lecca si George Cair; bibliotecar: N. Sãulescu.
Rãzboiul va avea un efect nefast asupra SSR. Noul presedinte ales în 19 ianuarie 1916 – Duiliu Zamfirescu – plecat în misiune diplomaticã, nu va avea nici un fel de activitate. Cei rãmasi se vor afla la Iasi, începînd din noiembrie 1916, unde vor activa în redactia ziarului „România”. În raportul lui P. Locusteanu tinut în numele comitetului la adunarea de la Iasi din 17 octombrie 1917, se consemneazã: „Cînd vitejii nostri soldati au fost siliti sã se încovoaie sub apãsarea unor osti cu mult mai numeroase si mai bine înarmate, comitetul a lucrat din rãsputeri ca sã vinã în ajutorul scriitorilor care si-au fãcut datoria de a urma drapelul tãrii [...]. Urmãream prin aceasta un interes mai mult national, decît egoist, fiindcã noi, scriitorii, suntem meniti sã înfãtisãm viitorimei icoana acestor vremuri de glorie si de durere”.
Adunarea de constituire din 2 septembrie 1909, de la Liceul „Gh. Lazãr”, a votat si Statutele SSR. Statutele avînd ca bazã prima formã întocmitã de echipa lui Cincinat Pavelescu la 28 aprilie 1908. La aceste prime statute au lucrat Emil Gârleanu si St.O. Iosif, avînd ca model pe cele ale Societãtii Scriitorilor Francezi (Statuts de la Societé de gens de lettres). Ilarie Chendi va fi cel care le va adapta situatiei de la noi.
Pentru istoria literarã meritã transcrise documentele votate pe 2 septembrie 1909: „Statute:
Par. I. – Numele complet al societãtii este: Societatea Scriitorilor Români.
Par. II. – Scopul Societãtii: 1 – Apãrarea drepturilor si intereselor morale si materiale ale scriitorilor; 2 – Ajutorarea, prin împrumut, a scriitorilor întovãrãsiti; 3 – Ajutorarea vãduvelor si copiilor orfani ai societarilor; 4 – Ajutorarea scriitorilor tineri si de talent.
Part, III. – Mijloacele: Conferinte, sezãtori literare, reprezentatii dramatice, serbãri populare etc; redactarea unui buletin al Societãtii.
Par. IV. – Membrii sunt de trei feluri: activi, de onoare si donatori.
Par. V. – Membrii activi: Orice scriitor român care voieste sã facã parte din Societatea Scriitorilor Români, ca membru activ, trebuie sã prezinte: 1 – Actul de nationalitate românã; 2 – Lista operelor sale; 3 – Aderarea sa la statute. Afarã de acestea va depune, ca taxã de înscriere, 10 lei, în mîinile casierului, precum si prima cotizatie lunarã de 2 lei.
Par. VI. – Membrii de onoare sunt alesi dintre persoanele cu merite deosebite pentru literatura românã.
Par. VII. – Membrii donatori sunt toti aceia care varsã în fondul Societãtii suma de 200 de lei.
Par. VIII. – Drepturile membrilor. Membrii activi au dreptul de a discuta si de a lua hotãrîri în toate chestiunile privitoare la Societare. Membrii de onoare n-au decît vot consultativ, avînd însã dreptul de a tine, pentru Societate, lecturi si conferinte publice, ale cãror subiecte se vor anunta mai înainte presedintelui.
Par. IX. – Conducerea Societãtii. Societatea are un presedinte, un vicepresedinte, un secretar, un bibliotecar (care va functiona si ca ajutor de secretar), un casier si un Comitet de 7 membri, dintre care doi cenzori si doi supleanti. Presedintele are douã voturi. Comitetul se alege în adunãrile generale, cu majoritatea absolutã de voturi, pe timp de un an. El poate fi reales. Admiterea membrilor noi se face de cãtre Comitet, conform regulamentului special.
Par. X. – Averea Societãtii. Se constituie din fondul regulat, din veniturile lecturilor si serbãrilor publice, din cotizatiile membrilor fondatori si activi, din donatiuni si din o taxã de 10 lei de fiecare volum sau traducere tipãrite în editurã.
Par. XI. – Fiecare societar va fi obligat sã doneze pentru biblioteca Societãtii cîte un volum din operele sale.
Par. XII. – Buletinul Societãtii. Toate lucrãrile si comunicãrile, rapoartele, înstiintãrile functionarilor etc. apar în Buletinul Societãtii. Directorul acestui buletin este presedintele Societãtii.
Par. XIII. – Sedintele Societãtii sunt de douã feluri: administrative, lunare si una generalã anualã, care se va tine la sfîrsitul lunii mai.
Par. XIV. – Adunarea generalã poate sã se pronunte, cu douã treimi de voturi, asupra schimbãrii statutelor, cu exceptia paragrafelor I, II si III, care rãmîn neschimbate. Zece membri, prin subscrierile lor, pot sã invite pe presedinte ca sã convoace adunãri generale extraordinare. Adunãrile generale nu se pot tine decît fiind de fatã douã treimi dintre membrii activi ai Societãtii. Neîntrunindu-se numãrul acesta, se va face o nouã convocare, iar adunarea se va tine cu orice numãr de membri prezenti.
Par. XV. – Atributiunile comitetului, întrebuintarea capitalurilor si a veniturilor se vor stabili într-un regulament special”.
Poate, în ce priveste membrii USR, reintroducerea în noul Statut a diferentierii dupã modelul initial, în membri activi, de onoare si donatori, ar putea fi o cale beneficã întru consolidarea materialã a breslei.
Statutele vor rãmîne în vigoare pînã la 27 decembrie 1925, cînd adunarea generalã extraordinarã, tinutã sub  presedintia lui Liviu Rebreanu, va propune si va vota unele modificãri, impuse de evolutia Societãtii. Între noile prevederi adoptate erau si cele cu privire la conditiile de primire a noi membri, apropiate de cele folosite în prezent. Înscrierea nu se mai realiza doar pe baza unei liste de opere. Dosarul trebuia sã cuprindã douã recomandãri ale unor membri activi, însotite de prezentarea operelor care justificau solicitarea de primire în SSR.
Totodatã aspirantul trebuia sã fie autor român si sã aibã publicate: un roman sau douã volume de nuvele; sau douã volume de versuri; sau o piesã de teatru în trei acte, jucatã; sau un volum de criticã ori istoriografie literarã, sau, pentru cei care nu au încã volume publicate, sã aibã o colaborare literarã constantã, de cinci ani, la cel putin  trei reputate reviste literare. Ultima conditie ar putea fi reactualizatã si reintrodusã în noul statut al USR si ar fi o bunã cale de a permite unor tineri talentati, cu prezente de calitate în reviste de prestigiu, dar fãrã posibilitate, într-o proximitate convenabilã, de a-si edita în volume paginile publicate, sã acceadã la calitatea de membru USR. Noile  prevederi erau si o încercare de stopare a intrãrii diletantilor cu pretentii de scriitori.
Tot în adunarea de constituire s-a votat si un regulament de functionare. Aici, la capitolul Scopul Societãtii se putea citi: „Pentru îndeplinirea scopurilor Societãtii, membrii sãi se obligã la o muncã solidarã, adicã: 1 – La dezvoltarea unei activitãti literare intense; 2 – La tinerea de conferinte sau de lecturi publice, în folosul fondurilor; 3 – La apãrarea si promovarea interesului si prestigiului Societãtii. În schimb, Societatea va apãra drepturile scriitorilor fatã de editorii de literaturã românã si va cãuta sã stabileascã legãturi avantajoase cu societãtile literare si cu casele de editurã din strãinãtate”. O mentiune este si cu privire la plata cotizatiilor, e drept, niciodatã aplicatã. „Membrii care vor rãmîne în urmã cu plata cotizatiilor, dupã trecerea a trei luni vor fi considerati retrasi din Societate” (apud. Ion Munteanu). Si actualul Statut al USR prevede mãsuri restrictive asupra celor care nu-si achitã cotizatia, dar numai cei aflati la pensie respectã aceastã îndatorire, pentru cã, în caz contrar, riscã sã-si piardã pensia suplimentarã.
La Drepturile membrilor, conform cu prevederile din Statute, sînt mentionate în regulament: ajutorarea în caz de boalã, împrumuturi, pensii pentru vãduvele si copiii decedatilor. Drepturi ce se pierdeau în situatia în care membrii au absentat de la cinci sedinte consecutive.
Statutele Societãtii vor fi publicate în „Monitorul Oficial”, abia în anul 1912, împreunã cu legea prin care Societatea era recunoscutã persoanã moralã. Emil Gârleanu, ales presedinte în 20 noiembrie 1911, va realiza o miscare înteleaptã, prin alegerea intentionatã a lui C.C. Arion, la acel moment ministru al Instructiei Publice, drept presedinte de onoare al SSR. Gratulat în acest fel, Arion obtine votarea legii atît de dorite de scriitori si care acorda Societãtii rîvnita recunoastere de persoanã moralã. În „Monitorul Oficial”, pe 1912, p. 13338-13339, citim: „Art. 1 – Societatea Scriitorilor Români se recunoaste ca persoanã moralã cu drept de a functiona dupã statutele ei din 2 septembrie 1909, care nu se vor putea modifica fãrã autorizatia Consiliului de Ministri. Aceastã lege, dimpreunã cu statutele la dînsa anexate, s-au votat în Senat, în sedinta de la 20 ianuarie anul 1912 si s-au adoptat cu majoritate de 35 de voturi contra 1. Aceastã lege, dimpreunã cu statutele la dînsa anexate, s-a votat de Adunarea deputatilor, în sedinta de la 21 februarie 1912, si s-au votat cu majoritate de 63 de voturi, contra 4”.
N-ar fi lipsit de interes sã-i cunoastem dupã nume pe cei cinci parlamentari care au votat în contra Societãtii. Din pãcate, votul secret îi scuteste de rusinea unei blamãri publice din partea scriitorimii.