Atitudini

poza                                                                        ÎNTOARCEREA LA MAIORESCU
                                                                                                                                                  Cassian Maria SPIRIDON

 

 
      Se pare că a venit rîndul generatiei afirmate în deceniul opt al veacului trecut să propună o lucrare asupra celui care a dat directia nouă în cultura natională acum mai putin de un veac si jumătate. Cel care realizează monografia Titu Maiorescu (Editura Aula, 2003), de maximă coeziune si o claritate… maioresciană este Cornel Moraru, criticul si totodată seful revistei transilvane „Vatra”.
În Titu Maiorescu si posteritatea lui critică, E. Lovinescu situa întreaga critică românească în descendentă maioresciană. De retinut, conceptele critice vehiculate si impuse de Maiorescu le aflăm, avant la lettre, si la pasoptisti – spre exemplu la Alecu Russo. Paradigma critică a corifeului Junimii este, cum preciza si Lovinescu, „estetică”, cauză pentru care îsi va mentine „actualitatea istorică, întrucît se identifică cu însăsi linia de evolutie a artei privită ca o existentă autonomă”. Criticul de la „Sburătorul” stabilea trei generatii critice succesive postmaioresciene.
Întîia, alcătuită din discipolii apropiati, formati cu totii sub directa influentă a profesorului de la Universitatea bucuresteană (Mihail Dragomirescu, S. Mehedinti, P.P. Negulescu, C. Rădulescu-Motru, D. Evolceanu, I.A. Rădulescu-Pogoneanu, G. Bogdan-Duică).
Din a doua generatie postmaioresciană aflăm pe E. Lovinescu, I. Petrovici, Paul Zarifopol si D. Caracostea. Primul îi ridică lui T. Maiorescu, la începutul anilor ’40 din secolul trecut, un impresionant monument exegetic, de neegalat pînă astăzi (Cornel Moraru).
A treia generatie a crescut într-o epocă de liniste în care, aprecia Lovinescu, erau anihilati marii dusmani „antiestetici”: gherismul, sămănătorismul si poporanismul. S-a născut din start estetică. Reprezentantii ei: G. Călinescu, Serban Cioculescu, Pompiliu Constantinescu, Perpessicius, V. Streinu, T. Vianu etc. au impus o critică literară specializată, au transformat-o într-o profesie. Prin ei critica devine un gen literar, alături de celelalte de mult consacrate.
A patra generatie postmaioresciană este anuntată prin scrisoarea Cercului literar de la Sibiu, redactată de Ion Negoitescu, dar semnată de cerchisti (Doinas, Regman, Radu Stanca etc.) si publicată în „Viata” lui Liviu Rebreanu, în mai 1943. Scrisoarea-manifest este una de solidarizare cu E. Lovinescu si viziunea sa critică. În răspunsul său, criticul de la „Sburătorul” afirma necesitatea ca fiecare generatie să apere principiul autonomiei  estetice – principiu impus, după cum se stie, de Maiorescu, prin directia nouă promovată în „Convorbiri literare”, în partea a doua secolului al XIX-lea. Dintre cei ce apartin acestei generatii mai mentionăm pe: I.D. Sârbu, Radu Stanca, Ovidiu Cotrus, N. Balotă, Adrian Marino, Al. Piru, Mircea Zaciu, Constantin Ciopraga etc.
După hiatusul perioadei initiale de sovietizare a tării, cînd Maiorescu este catalogat reactionar si palidul Gherea trece în prim-plan, mentorul Junimii va fi pas cu pas recuperat, primul articol de reabilitare apărînd în 1963, în revista „Viata românească”, sub semnătura lui Liviu Rusu. Apelînd în continuare la maniera de periodizare a lui E. Lovinescu, putem aproxima că, în aceeasi perioadă, începe să activeze si cea de a cincea generatie postmaioresciană de critici. De altfel, o lucrare critică, apreciată de Cornel Moraru ca una de exceptie, Contradictia lui Maiorescu (1970) a lui N. Manolescu, restabileste legătura cu critica interbelică. Alături de cel mentionat, din această a cincea generatie fac parte Gheorghe Grigurcu, Eugen Simion, Sorin Alexandrescu, Petru Ursache, Romul Munteanu, Dan Mănucă, Gabriel Dimisianu, Alex. Stefănescu, Dan Cristea etc.
O a sasea generatie, aflată la deplina ei maturitate la începutul acestui secol, este formată din criticii ce încep să se manifeste în anii ’80 ai veacului trecut, de la Radu G. Teposu si Radu Săplăcan la Al. Cistelecan si Cornel Moraru, Geo Vasile, Cristian Livescu, Mircea A. Diaconu, Gheorghe Crăciun, Al. Pintescu, Ioan Lascu, Virgil Podoabă, Constantin Dram sau Emil Iordache. Se întelege, mai sînt încă multi altii.
Cum sublinia istoricul literar Cornel Moraru, în monografia sa, fiecare generatie critică simte nevoia să se definească, într-un fel sau altul, în raport cu paradigma critică maioresciană. Ceea ce de altfel si încearcă, în numele generatiei sale, criticul de la „Vatra”.
De remarcat că o a saptea generatie postmaioresciană a început să se manifeste la sfîrsitul anilor ’90, în concomitentă cu generatiile anterioare, încă active.
Monografia lui Cornel Moraru debutează cu un prim capitol de contextualizare socio-culturală a nasterii Societătii Junimea si revistei „Convorbiri literare”. Sînt fapte si evenimente îndeobste cunoscute. Toti membrii Junimii, de la cei cinci fondatori la cei care s-au alăturat pentru a lucra împreună la edificarea unei epoci literare distincte, epoca Junimii sau a marilor clasici „n-au constituit – pentru a folosi cuvintele lui E. Lovinescu din exegeza sa despre mentorul Societătii – decît cimentul unei mari constructii culturale colective, al cărei arhitect a fost T. Maiorescu si regizor Iacob Negruzzi”. Si tot aici, criticul de la „Sburătorul” precizează: „Cînd o miscare culturală, în afară de mortarul cîtorva generatii de oameni culti, privind unitar si serios problemele vietii românesti, a dat politicei pe P.P. Carp, criticei teoretice pe T. Maiorescu, poeziei pe M. Eminescu, prozei pe I. Creangă, teatrului pe I.L. Caragiale, istoriei pe A.D. Xenopol, filosofiei pe Vasile Conta – acea miscare nu poate fi privită decît ca un fenomen de mare însemnătate”. La care Cornel Moraru crede îndreptătit a-i adăuga „pe Slavici, Duiliu Zamfirescu si, de ce nu, pe Alecsandri, adoptat fără probleme de junimisti, pe nuvelistul N. Gane si chiar pe Iacob Negruzzi, scriitor talentat nu încape îndoială, presedinte al Academiei Române la un moment dat”.
Sînt marcate cele trei forme de manifestare publică a Junimii iesene: prelectiunile poporale, tipografia si programul ei editorial si revista „Convorbiri literare”. Nasterea Junimii are ca temei prelectiunile. Junimistii concep „un program concret de actiune culturală, într-un spirit programatic care să constituie temelia culturii unui popor”, program urmat cu fidelitate si, după cum s-a văzut, de un indiscutabil si fertil succes.
Se recunoaste importanta revistei „Convorbiri literare” ca factor coagulant al miscării literar-culturale junimiste. Se face o rapidă trecere în revistă a istoriei publicatiei care, în opinia lui Cornel Moraru, îsi încheie aparitia cu numărul din ianuarie 1944. Adevărul istoric este că ultimul număr din seria I.E. Toroutiu a „Convorbirilor” este cel din martie 1944, după care, în urma ocupatiei sovietice, revista va fi interzisă fiind considerată reactionară. Nu contestăm afirmatia lovinesciană citată de istoricul monografist: „Se poate spune că de la 1895 atît Maiorescu, cît si «Convorbiri literare» îsi devin postumi”. Directiile si fortele literare, cum era de asteptat, se diversifică, revista nu mai este ce era în timpul fondatorilor. Dar tot E. Lovinescu, în T. Maiorescu si posteritatea lui critică, precizează, cum  remarcă si Cornel Moraru în note: „De la 1 ianuarie 1895 putem, asadar, privi ciclul existentei Junimii, a «Convorbirilor literare» si a lui T. Maiorescu ca definitiv încheiat – iar pe cei ce se încearcă să le ducă mai departe spiritul, îi putem considera ca întîia generatie post-maioresciană”. „Convorbiri literare” vor reapărea în mai 1970, după relativul dezghet comunist, continuîndu-si aparitia, cu un hiatus la mijlocul anilor ’90; la fel revista „Vatra” care îsi are ca fondatori pe Ioan Slavici, I.L. Caragiale si George Cosbuc, iar noua seria îsi va relua aparitia în 1971, cu un an mai tîrziu decît revista junimistă.
Va fi comentată exaltarea pasoptistă raportată la programatismul si criticismul junimist, prin prisma studiului lui G. Ibrăileanu Spiritul critic în cultura română.
Trăsăturile distinctive ale structurii junimiste (T. Vianu) ar fi, în ordinea propusă de criticul de la „Vatra”: spiritul filosofic, spiritul oratoric, gustul clasic si academic, ironia si, nu în ultimul rînd, spiritul critic.
Spiritul filosofic are ca temei interesul arătat de Maiorescu, Xenopol, Conta, Eminescu metafizicii si logicii, lecturii filosofiei, nu mai putin specializării în acest domeniu.
Spiritul oratoric junimist îsi propune reabilitarea acestuia, după retorica pasoptistă si frazeologia demagogică din viata politică, prin afirmarea adevărului si analiza critică a ideilor. La Maiorescu, în Oratori, retori si limbuti (1902), aflăm cîteva definitii scurte gen: „oratorul vorbeste pentru a spune ceva, retorul pentru a se auzi vorbind, limbutul pentru a vorbi”. Nici astăzi nu sîntem scutiti de ultimii doi, din contră numărul lor e într-o permanentă crestere.
„Aceluiasi interes constant pentru clasicităti si rigoarea gîndului îngrijit exprimat îi corespunde, după cum consemnează Cornel Moraru, în poezie, gustul clasic si academic. Era, în fond, o pledoarie pentru limpezime si transparentă în discursul poetic, cu bine cunoscuta reactie maioresciană la «betia de cuvinte» si la confuzia esteticului cu alte valori, îndeosebi cu politicul”.
Zeflemeaua, ironia junimistă sînt bine cunoscute; să ne amintim că la Junimea se afirma: anecdota primează! Era în fond o formă de libertate spirituală.
Toate elementele structurii junimiste sînt înglobate în spiritul critic. Nota definitorie a criticismului junimist, impusă în primul rînd de Maiorescu, prezentată sintetic de monografist, „e respectul pentru adevăr, disocierea fermă a valorilor si adecvarea ideilor (într-un sens pragmatic) la realităti si posibilităti. Organicisti în conceptie, adepti ai evolutionismului (organicismului) englez si german, junimistii neagă orice rol pozitiv transformărilor bruste, privind dintr-un unghi absolut, kantian fenomenul cultural românesc, proiectat axiologic (începînd chiar cu Junimea) în universalitate”.
Aceste severe criterii critice sînt si singura cale creatoare de cultură autentică. În Observări polemice (1869), subliniind programul nu de mult înfiintatelor „Convorbiri”, T. Maiorescu atentionează: „Pentru noi, patriotismul nu putea fi identic cu imperfectiunea, si o lucrare slabă nu merită laudă prin aceea că era românească. Din contră, tocmai încercarea de a învăli greselile sub mantaua «românismului», ne-a părut a fi o înmultire a pericolelor, deja prea multe, în contra cărora avem să ne luptăm, si o îndoită provocare de a ne împotrivi în contra lor”. Si, cîteva rînduri mai încolo, îsi va exprima opinia critică si mai explicit: „Demnitatea noastră de oameni nu ne permite ca din produceri ce la popoare culte ar fi obiecte de rîs sau de compătimire să facem o colectie venerabilă si să o depunem pe altarul patriei cu tămîia lingusirii. Ce este rău pentru alte popoare este rău si pentru noi, si frumoase si adevărate nu pot să fie decît acele scrieri române care ar fi frumoase si adevărate pentru orice popor cult”.
Junimea si „Convorbiri literare” vor fi adversarii mediocritătii si automultumirii, în lupta lor pentru afirmarea criteriilor axiologice universal valabile.
Este discutată viziunea lui Sorin Alexandrescu asupra Junimii si canonului maiorescian, din Privind înapoi, modernitatea (1999) – carte ce a fost discutată pe larg cu privire la acest subiect, într-un articol pe care l-am publicat în „Convorbiri”, în noiembrie 2002. Viziunea este de tot interesul, si sîntem îndemnati, prin prismă postmodernă, la afirmarea canonului fără canon.
Cornel Moraru îsi încheie această primă parte printr-o concluzie prezentă la toti post-maiorescienii: „Capacitatea de absorbtie a canonului maiorescian e concurată numai de forta sa modelatoare, într-un interval de timp aproape indeterminat. Oricum, sub semnul acestuia s-a dezvoltat, într-un fel sau altul, întregul discurs cultural românesc din secolul al XX-lea”.
Partea a doua este centrată pe corifeul Junimii, considerat întemeietorul criticii literare românesti si constructorul unei epoci literare, aceea a marilor clasici, fiind, la rîndu-i, unul din reprezentantii de primă mărime ai acestei epoci. „Locul lui, apreciază Cornel Moraru, se află alături de Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, cu care împarte, peste ani, acelasi destin literar si trebuie citit ca un scriitor, nu doar ca un «îndrumător» sau «teoretician» doctrinar. El este la fel de mare prozator ca, dintre contemporani, Caragiale si Creangă, doar că scrie o proză de idei nu de fictiune. Poate că ideile lui par astăzi lipsite de originalitate si învechite, dar talentul critic si portretistic, ironia, spiritul polemic, umorul, concizia si limpezimea frazei sînt mereu actuale”.
Esenta doctrinei maioresciene este una filosofică, ce îsi afirmă regulile si principiile conform logicii formale – domeniu în care, de altfel, a excelat.
Trebuie subliniate cîteva remarci ale criticului si istoricului literar privind conduita maioresciană si prezentate cu maximă conciziune în monografie. Tînărul Maiorescu, doctor în filosofie la nici douăzeci de ani, îsi impune un stil de viată si un model de comportament de la care nu se va abate niciodată. „Sobru, distant, mai degrabă rece în relatiile cu cei apropiati, impunînd prin exactitate si tăria de caracter, criticul lasă impresia a nu se mai fi schimbat deloc fată de cum arăta si se manifesta la douăzeci de ani. Viata lui Maiorescu este, ca si gîndirea sa, un program. Portretul criticului pare înghetat de la bun început în cîteva trăsături schematice – e drept, de un puternic relief”. Desi Însemnările zilnice arată si fata ascunsă si plină de dramatism a vietii celui care a scris În contra directiei de astăzi… (1868), „exemplaritatea operei se întîlneste cu exemplaritatea vietii criticului, într-un model de clasicitate pe care Maiorescu l-a întrupat ca nimeni altul în cultura română” (C.M.). Un remarcabil portret în filigran aflăm în exegeza lui E. Lovinescu: T. Maiorescu I, (1940):  „Dar si peste literatură si oratorie, adevărata lui operă rămîne crearea personalitătii, manifestată în multe laturi si într-un stil de viată compus din elemente legate într-un puternic fascicul: a fost un om al datoriei profesionale, un mare profesor de o punctualitate, care constituie ea însăsi o formulă de existentă si un om politic fără pasiunea politică propriu-zisă, în cadrul ideologiei si al dezbaterilor constitutionale, un avocat de afaceri atît cît îi trebuia pentru decorul vietii, un scriitor de mare talent si autoritate, care, după îndeplinirea unui rol istoric în cultura tării, s-a dat la o parte într-o atitudine distantă, ocrotind cu sfatul scrisul altora mai mult decît scriind el însusi, un neobosit călător si pretuitor al naturii si al vietii trăite, al femeii  îndeosebi, un epicureu inteligent si lipsit de ambitii din profundul sentiment al vanitătii universale, – totul exprimat zilnic timp de peste jumătate de veac printr-o constiintă a demnitătii personale, adică prin unitate de actiune si caracter, fidel pînă la urmă credintelor formulate din tinerete, incapabil de tranzactii în materie de convingeri, cu o vădită sfortare spre impartialitate si impersonalitate. Calităti, în care si-a sculptat personagiul, fără a se confunda cu niciuna din preocupări în parte, fără reliefări dominante, armonizîndu-le într-un stil de viată superioară ce i-a impresionat pe contemporani” (apud. Cornel Moraru).
Sînt subliniate meritele maioresciene în edificarea discursului formator junimist, calitate ce „emană din această pliere organică pe un program de grup cu o – se va dovedi în timp – semnificatie paradigmatică”.
Ca filosof si teoretician al culturii sînt remarcate contributiile sale în lingvistică – practic limba si ortografia sînt cele impuse de Maiorescu mai întîi în „Convorbiri literare”, ulterior prin cele două rapoarte academice din 1880 si 1904. Aici argumentatia sa este una de tip filosofic si mai putin lingvistică – la Maiorescu logica si gramatica limbii române se află într-o strînsă, organică legătură. Limba este logica încarnată, cum remarca în 1864. În Însemnări zilnice din decembrie 1857 tînărul învătăcel la Colegiul Theresianum consemna: „Pentru directiunea mea stiintifică a fost de cea mai mare însemnătate cunostinta cu privirea generală asupra filosofiei si cu logica, această stiintă asa de extrem de interesantă. Ea m-a adus să năzuiesc spre cea mai bună formulare a cugetării, spre o exprimare fără greseli, scurtă, adevărată, spre o ferire de acele cuvinte umflate si goale, pe care tinerii sînt asa de aplecati să le întrebuinteze; ea mi-a insuflat întîi într-adevăr iubirea pentru o directie de gîndire de care niciodată nu mă voi despărti” (apud. Cornel Moraru).
La 17 ani avea deja un program pe care îl va urma: Manualul de Logică al lui Maiorescu – „lucrare de minunată concizie, claritate si rînduială” a constituit pentru cîteva generatii de tineri, cum remarcă unul din discipoli, I. Petrovici, un „model de cugetare strînsă, canon de reguli de orientare”.
Principiul  Adevărului în cultură este primul si ultimul cuvînt al criticului în materie de critică filosofică a culturii, ca atare, logica, estetica, principiile metafizicii în general constituie instanta transcendentă a spiritului critic maiorescian.
În contra directiei de astăzi în cultura română (1868) se ridică în contra neadevărului ce viciază cultura natională: „neadevăr în politică, neadevăr în poezie, neadevăr pînă în gramatică, neadevăr în toate formele de manifestare a spiritului public”.
În Observări polemice (1869) aflăm si justificarea necesitătii criticii: „Usoară sau nu, critica a fost si va rămîne o lucrare necesară în viata publică a unui popor. Întelegerea răului este o parte a îndreptării”.
Este evident caracterul normativ al criticii literare maioresciene. În O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867, publicată în serial în primele numere din „Convorbiri literare”, către final, Maiorescu evidentiază în ce scop a făcut această cercetare teoretică, însotită de aplicatii: „Scopul lor nu este si nu poate fi de a produce poeti; niciodată estetica nu a creat frumosul, precum niciodată logica nu a creat adevărul. Dar scopul lor este de a ne feri de mediocritătile care, fără nici o chemare interioară, pretind a fi poeti, si acest scop îl poate ajunge estetica. Căci asemenea discipline au două mari foloase:
Ele îndeamnă întîi pe acela care are talentul înnăscut, să se perfectioneze în arta sa, desteptîndu-i atentia asupra multor particularităti importante, pe care le-ar fi trecut cu vederea.
Ele contribuie, al doilea, să dea publicului o măsură mai sigură pentru a deosebi adevărul de eroare si frumosul de urît”.
Este ironizată mult trîmbitata polemică Gherea-Maiorescu, de către ideologia comunistă – după al doilea Război Mondial. Gherea aprecia că, în Poeti si critici (1886), Maiorescu se contrazice, fată de cele sustinute în studiul Comediile domnului I.L. Caragiale (1885), publicat cu cîteva luni înainte tot în „Convorbiri literare”; ultimul scris întru apărarea dramaturgului (acuzat de imoralitate si trivialitate în presa timpului) – cu trimiteri la impersonalitatea emotiei artistice si a raportului interdependent dintre artă si morală. În Poeti si critici subliniază subiectivitatea artistului în comparatie cu obiectivitatea criticului. Aici crede C. Dobrogeanu-Gherea că se contrazice Maiorescu. Abia peste sase ani de la atacul gherist din noiembrie 1886 se va hotărî Maiorescu a-i răspunde în Contraziceri? (1892) la această ceartă de cuvinte. Cu ironie subtire îsi deschide Micul studiu de strategie literară, cum îsi subintitulează Contraziceri?: „Cînd propriele idei sînt putine, combaterea ideilor altora devine îndeletnicirea de căpetenie si este atunci ademenită să fie si violentă: tăria cuvintelor vrea să acopere slăbiciunea argumentelor.” După o trecere în revistă cu argumente pe text în contra afirmatiilor gheriste, Maiorescu concluzionează impecabil: „Poetul adevărat este impersonal în perceperea lumii, întrucît în actul perceperii obiectului trebuie să se uite pe sine si să-si concentreze toată privirea în obiect, prin aceasta numai obiectul încetează de a fi individual mărginit si devine tip, se înfătisează sub specie aeternitatis, cum zice Spinoza, este o «idee platonică». – Shylock nu este un Ovreu izolat, ci este Ovreimea; Werther nu este un amorezat individual, ci este sentimentalitatea amorului. Aceasta constituie partea mai ales etică a artistului.
Dar odată perceperea obiectivă dobîndită, manifestarea ei în o anume formă reproduce caracterul personal al poetului, si o asemenea resfrîngere în prisma lui proprie exprimă individualitatea lui esentială – Leiba Zibal din Făclia de Pasti a d-lui Caragiale nu este nici el un Ovreu izolat, ci este Ovreimea, ca si Shylock, dar ce deosebire în forma exprimării, după deosebita individualitate a scriitorilor! Impersonal sau tipic văzute amîndouă figurile, personal sau individual tratate de fiecare autor. Si Luceafărul lui Eminescu nu este un individ amorezat, ci însăsi sentimentalitatea amorului, ca si Werther. Dar aceeasi deosebire a manifestării si din aceeasi cauză. Aceasta constituie partea mai ales estetică a poetului.
Eacă teoria clară, de mult stiută si de mult comentată a ideii Platonice întrebuintate drept fundament de Estetică, si împăcarea ei cu formele foarte diverse de manifestare, în care se revelează diversele personalităti ale poetilor”.
În final îl atentionează pe Gherea: las-o mai domol unde nu te pricepi. Refuzînd a asculta de sfatul mentorului junimist, peste doi ani, criticul de la „Contemporanul” va încropi un răspuns penibil la echilibratul, lămuritorul si recele articol maiorescian. Cam la atît se reduce „marea” polemică Gherea-Maiorescu, un bluf manipulat ideologic de puterea comunistă, pînă în 1989.
„Polemismul, precizează Cornel Moraru, e starea de spirit constitutivă a textelor critice maioresciene”. Desi posedat de demonul polemicii, Maiorescu nu era resentimentar – si dovezi aflăm numeroase în scrierile sale. Strălucite lucrări polemice sînt Observări polemice (1869) si Betia de cuvinte (1873), ultima cu subtitlul: Studiu de patologie literară. Primul atacă grandomania literară din Lepturariul în sase volume al lui Aron Pumnul – unde un Văcărescu stă alături, chiar mai presus, de Goethe, Sion lîngă Dante si multe alte bazaconii estetice. Al doilea nu atacă marile probleme literare, ci se apleacă pe chestiuni de amănunt, sînt reclamate confuziile gen: transformarea troheilor din psaltirea lui Dosoftei în hexametri de către G. Sion, confuzia „junelui Laurian” dintre Mozart si Weber, situarea între istorici, de către V.A. Urechia, a lui Descartes si a lui Leibniz etc. etc. Toate acestea cu maximă conciziune, punctual, în putine cuvinte, „fără «stil» sau umoare pamfletară” (C.M.).
De tot interesul este reproducerea opiniei lui E. Lovinescu din lucrarea mentionată (T. Maiorescu II) unde este evidentiată deosebirea dintre spiritul polemic si spiritul pamfletar, mai ales pentru atîtia „polemisti” de astăzi ce confundă polemica cu cearta de cuvinte, care prin tăria cuvintelor vrea să acopere slăbiciunea argumentelor: „Confuzia dintre «spiritul polemic» si «spiritul pamfletar» este atît de răspîndită la noi încît merită o disociere si o delimitare mai precisă. Desi contine în sine elementul viril al initiativei personale, al luptei dure si necrutătoare, tocmai în vederea unor scopuri agresive, spiritul polemic presupune liniste, stăpînire de sine, calcul si strategie, calităti care, dacă nu sînt rezultatul unui temperament în adevăr exceptional, se pot încă dobîndi într-o măsură apreciabilă printr-o terapeutică specială – aceea a lăsării unui spatiu de timp, bine chibzuit între momentul producerii atacului si cel al răspunsului. Spiritul polemic nu se cultivă la temperaturi înalte, ci numai la temperaturi medii si chiar la rece. (…)
În aceste conditii, spiritul polemic are nevoie de nerv, nu însă si de nervi. (…)
Postulînd prin definitie stăpînirea de sine, lipsa oricărui element pasional, răceala chiar, spiritul polemic nu se consumă în larmă inutilă de cuvinte si în paradă de jigniri. El are un scop precis: trezirea la cititor, în opinia publică, a unei convingeri, a convingerii lui. Pentru a si-l ajunge, îi trebuie să opereze numai în sînul posibilului, al verosimilului, conditia credibilitătii este absolut necesară. Nu există spirit polemic capabil de a se lupta cu evidenta; a voi să o combati e ca si cum ai voi să rupi cu dintii o gratie de fier. Polemica nu poate duce, asadar, la distrugerea valorilor, a personalitătilor: cîmpul ei de operatie trebuie limitat la anume chestiuni, la anumite aspecte partiale, la anumite amănunte. (…)
Îi rămîne polemistului sarcina de a le descoperi punctele slabe ale platosei pentru a-si împlînta spada cu folos în carnea neapărată. Ca să le descopere, trebuie, însă, cum spuneam de la început, stăpînire de sine, răceală si arta detasării. A te năpusti asupra unor scriitori mari, nu pentru a-i slăbi în amănunte si aspecte, ci pentru a-i tăgădui global cu singura armă a vehementei verbale, e ca si cum te-ai izbi cu capul de ziduri pentru a le încerca rezistenta. Polemica nu e arma spiritelor totalitare, ce-si subestimează adversarii, nu e, cu alte cuvinte, o măciucă, ci o armă suplă, o lamă logică, care nu bîjbîie dezordonat pe toată suprafata trupului apărat de platosă, ci caută doar micul spatiu de inaderentă a zalelor, respectînd sau netinînd seamă de rest, se împlîntă numai acolo într-o lovitură definitivă.
Desi de esentă tot critică, spiritul pamfletar nu porneste din ratiune ci din sentiment; de substantă afectivă, nu se adresează inteligentii ci emotivitătii; nu vrea să convingă ci să miste, pornit dintr-o stare sufletească de exaltare, nu cunoaste argumentarea logică, verosimilitatea, nuanta; ignorînd spiritul de finetă, procedează prin afirmatii masive, globale, fără respectul adevărului si al propriei sale demnităti: pentru a provoca o distrugere materială sau numai o panică morală, aruncă cu orice-i vine la îndemînă. (…)
Pe cît de rar e la noi spiritul polemic, pe atît e de înfloritor spiritul pamfletar. Problema se impune atentiei oricui prin evidentă. (…) «Românul s-a născut pamfletar» după cum s-a născut si poet, întrucît lirismul si pamfletul au la rădăcină o stare identică de afectivitate tradusă, după împrejurări, în iubire sau în ură pentru obiecte diferite sau, succesiv, pentru acelasi obiect. Prin însăsi natura lor, si unul si altul sînt eruptiunile spontane ale unei emotivităti brute, care, nemaitrecînd prin zona refrigerentă a rationalului, se proiectează în libertate fără nici un corectiv, exaltă eroi sau distruge monstri; înaltă sau blestemă; adoră sau murdăreste. În exercitiul lor n-au nevoie de măsură, de logică, de bun simt; nimic nu-i stînjeneste si nu-i dezumflă; văd totul în volbura pasiunii ce transformă soarecul în elefant si elefantul în soarec. Însăsi esenta întregii noastre culturi este de natură pamfletară; nu numai o formă a talentului, pamfletul este deci si o formă a unei faze de evolutie”.
Întîiul polemist român, un model greu de urmat si încă si mai greu de atins, nu urmărea distrugerea adversarului, ci aflarea adevărului – precum Iisus, care nu voia pieirea păcătosului, ci mîntuirea lui.
Si E. Lovinescu si G. Călinescu reprosează limitarea criticii maioresciene la una culturală, incriminînd relativa lipsă a criticii analitice, a criticii literare propriu-zise. Vl. Streinu se arată mai nuantat: desi articolele maioresciene se întemeiază pe aplicarea ideilor estetice, gustul este deasupra principiilor estetice – în plus a fi critic cultural, pentru Vl. Streinu, e mai greu decît a fi critic literar pur si simplu. Maiorescu, cum se recunoaste de către toată lumea, este cel mai important critic de directie pe care l-am avut. În fapt, accentuează Cornel Moraru, este singurul critic de directie în adevăratul sens al cuvîntului.
În pofida limitelor critice, în ce priveste comentarea textelor, la un Alecsandri sau Eminescu, diagnosticul său este exact, gustul său este de necontestat. Să ne amintim, spre exemplu, ce prognoza în Eminescu si poeziile lui (1889), privind influenta acestuia asupra literaturii nationale în secolul al XX-lea.
Cornel Moraru, scriind despre spiritul critic al corifeului junimist, crede că „nu se poate contesta, asadar, altitudinea intelectuală a criticii maioresciene si nici lipsa de expresivitate, dovadă numeroasele observatii de finete si rafinament (e drept, izolate) din articole si numeroase alte texte. Criticului, care considera că în literatură cu adevărat trivială este numai absenta talentului, nu i se poate reprosa oscilatia gustului sau optiunilor exprimate de-a lungul anilor. A scris putin, dar întotdeauna din necesitate, venind cu observatii judicioase, greu de clintit si astăzi. Discursul său critic e deosebit de consistent si autoritar prin calitatea diagnosticului, dar mai ales prin probitatea intelectuală si precizia limbajului. Lipsa de imaginatie creatoare vine, la Maiorescu, mai mult dintr-o inhibitie teoretică, din dorinta aproape mistică de a spune cu exactitate adevărul. Pentru el critica nu este încă un alt limbaj diferit de limbajul comun: suport universal al oricărei activităti intelectuale. Limitele acestei critici (evident, fără valente creatoare deosebite) trebuie căutate nu atît în structura interioară a criticului, cît în încercarea de «supunere» neconditionată «la natura lucrurilor», cum spunea el, dintr-un  instinct de rationalitate si bun simt. Tendinta de impersonalizare a discursului critic tot de aici provine. Chiar si în filosofie, considera criticul, trebuie «să ne ferim ca de foc de cuvinte cu multe întelesuri» sau de «fraze lustruite». Cu atît mai mult în critică”.
În toate lucrările sale sînt vizibile vocatia si arta eseului. Proverbiala limpezime si precizie maioresciană, atît de evidente în eseurile sale, nu sînt, crede Cornel Moraru, „atît o chestiune de virtuozitate a mînuirii cuvîntului, cît de gîndire logică si de perspectivă filosofică totalizatoare, care luminează dintr-o dată sensurile, perspectivă nelipsită adeseori nici măcar din discursurile parlamentare sau din însemnările zilnice”.
În finalul monografiei, Cornel Moraru tine să-si motiveze lucrarea: „Canonul maiorescian functionează mai mult ca un reper cultural deja clasat, la care din cînd în cînd revenim, cu o anumită ciclicitate, în momentele de criză si confuzie a valorilor. Lectia maioresciană de simplitate si respect pentru adevăr si, mai ales, îndemnul de a nu pierde niciodată din vedere lucrurile esentiale sînt mereu de un interes fundamental într-o cultură ca a noastră. Hipertrofia limbajului critic modern si postmodern, excesul teoretic uneori în comentariul critic si tendinta de supradimensionare a valorilor nationale ne obligă să ne amintim din nou de Maiorescu. Nu principiul autonomiei esteticului se află azi în chestiune, ci tocmai aceste maladii ale discursului cultural, care pun în pericol însesi fundamentele culturii noastre moderne, asa cum le-a fixat Maiorescu împreună cu generatia sa”.
Criticul si istoricul literar de la „Vatra” ne-a oferit o monografie necesară în care, cu claritate si concizie, autorul Observărilor polemice este cercetat în variatele sale fatete, cercetare prin care sîntem îndemnati a ne întoarce la Maiorescu, la lectia maioresciană de simplitate si respect al adevărului, întru salvarea culturii nationale moderne, fundamentată de generatia junimistă în urmă cu mai bine de o sută treizeci de ani si peste care, în prezent, suflă vîntul pustiitor al multiculturalismului.