Cassian Maria SPIRIDON

 

 
    La 48 de ani Nicolae Steinhardt a primit în puscarie Sfînta taina a Botezului, renuntînd la Legea Vechiului Testament, spre a se împartasi în Legamîntul cel Nou. Lunga, serpuitoare si nu lipsita de îndoieli si obstacole i-a fost calea gîndului si întîmplarilor pîna la aceasta împlinire a inimii întru Hristos, a celui care a scris paginile pline de har din Daruind vei dobîndi ; pagini pe care le considera, cu smerenia cuvenita, simple marturii de credinta crestina . Nicolae Delarohia, numele de monah a lui N. Steinhardt a ales Calea, Adevarul si Viata , gest existential, unde, dupa cum se marturiseste: „Pentru mine crestinarea se confunda cu o poveste de dragoste! O dubla îndragostire de Biserica crestina si de neamul românesc”.

Cu totii sîntem parasiti de Dumnezeu remarca, alaturi de Simone Weil, viitorul monah, o parasire ce este în acelasi timp si semnul suprem al „existentei” si dragostei lui Dumnezeu fata de creaturile sale, acordîndu-le astfel o desavîrsita libertate . Agoniseala anilor de închisoare e un sentiment , e drept firav , nesistematic, fragil , dar suficient pentru a-i da o temeinica siguranta si totodata a-i transmite nedezmintita convingere ca stie ce trebuie si ce nu trebuie sa faca . De altfel, monahul spune ca nu e nevoie sa fi stat mult în închisoare pentru a pricepe ce este omul, ce e cu noi, care-i cu adevarat conditia umana si mai ales „ca Hristos e acolo la doi pasi, ca te vede, ca te-a vazut, ca te-a vazut din totdeauna – se întelege în cîteva minute. Restul de ani e timp irosit. Ca si serviciul militar, e însa incomparabil exercitiu de strunire”.

Aflat la Gherla în mai 1963, celula în care ispasea pedeapsa era supraaglomerata cu noi si noi loturi de detinuti, unii mai obositi, mai terminati fizic decît mai vechii locatari, prilej de a-si ceda locul de pe prici si a se muta sa motaie pe o banca, în urmatoarea noapte frînt de oboseala adoarme si este daruit cu un vis miraculos, o vedenie : „Nu-L vad pe Domnul Hristos întrupat, ci numai o lumina uriasa – alba si stralucitoare – si ma simt nespus de fericit. Lumina ma înconjoara din toate partile, e o fericire totala, si înlatura totul; sînt scaldat în lumina orbitoare, plutesc în lumina, sînt în lumina si exult. Stiu ca va dura vesnic, perpetuum inmobile . Eu sînt , îmi vorbeste lumina, dar nu prin cuvinte, prin transmisiunea gîndului.

Eu sînt : si înteleg prin intelect si pe calea simtirii – înteleg ca e Domnul si ca sînt înlauntrul luminii Taborului, ca nu numai o vad, ci si vietuiesc în mijlocul ei. Mai presus de orice sînt fericit, fericit, fericit. Sînt si pricep ca sînt si mi-o si spun. Si lumina parca e mai luminoasa decît lumina si parca ea îmi vorbeste si-mi spune cine e . Visul mi se pare a dura mult, mult de tot. Fericirea nu numai ca dureaza incontinuu, dar si creste mereu; daca raul n-are fond, apoi nici binele n-are plafon, cercul de lumina se lateste din ce în ce, iar fericirea, dupa ce m-a învaluit matasos, deodata schimba tactica, devine dura, se arunca, se pravaleste asupra-mi ca niste avalanse care – antigravitational – ma înalta; apoi, iar, procedeaza în alt fel: duios, ma leagana – si-n cele din urma, fara menajamente – ma înlocuieste . Nu mai sînt. Ba sînt, dar atît de puternic încît nu ma recunosc”.

Acest vis îl umple de rusine fata de mizeriile vietii: de prostie, de rautati, de scîrnavii, de toane, de viclenii. Vede în patima invidiei un rau mai activ decît egoismul, iar în visul egalitatii zace îndemnul de a ne vrea raul unul altuia cu înversunare.

Iisus nu-i doar bun, blînd, drept, îndurator etc., ci, concluzioneaza Steinhardt, este înzestrat si cu toate însusirile minunate ale unui gentleman si cavaler : „Mai întîi ca sta la usa si bate; e discret. Apoi ca are încredere în oameni, nu-i banuitor. Si încrederea e prima calitate a boierului si cavalerului, banuiala fiind, dimpotriva, trasatura fundamentala a smecherului. Gentlemanul e cel care – pîna la dirimanta proba contrara – are încredere în oricine si nici nu se grabeste, avid, sa dea crezare defaimarilor strecurate pe seama unui prieten al sau. La smecheri si la jigodii reactia numarul unu e întotdeauna banuiala, iar neasemuita satisfactie – putinta de a sti ca semenul lor e tot atît de întinat ca si ei.

Mai departe, Hristos iarta usor si pe deplin. Smecherul nu iarta niciodata, ori daca se îndupleca (fara ca sa ierte), o face greu, în sila, cu tîrîita. Pe cînd Domnul: Nici eu nu te osîndesc. Mergi si nu mai pacatui . Nici eu nu te osîndesc…”

A fi crestin e totuna cu statutul de (?) .

Cunoaste deviza masonica a revolutiei franceze: libertate, egalitate, fraternitate este redata integral, asa cum circula în urma cu mai bine de doua veacuri: libertate, egalitate, fraternitate sau moarte , cele doua cuvinte pierdute pe traseu fac saltul deplorabil de la curaj si un sentiment tragic si eroic al existentei (sa ne amintim de Revolutia Româna cînd s-a murit în numele libertatii), la o formulare de dragul careia nimeni nu-i dispus a-si pune viata în pericol. Cum ar spune Péguy, drumul este mereu de la mistica la politica.

Daca Domnul le iarta si le uita pe toate, el vrea mîntuirea pacatului nu pieirea lui. Greu daca nu imposibil este pentru noi a ierta, a ne ierta pe noi si între noi. Una dupa alta sînt talmacite treptele iertarii . „Gresitilor nostri le iertam greu. sau daca iertam, nu uitam. (Si iertare fara uitare e ca si cum n-ar fi, batatura fara cîine, gura fara dinti).

Ne iertam si mai greu pe noi însine.

(Si aceasta tinere de minte otraveste. Spre a dobîndi pacea launtrica trebuie sa ajungem, prin cainta, dincolo de cainta: la a ne ierta.)

Cel mai greu ne vine a ierta pe cei carora le-am gresit. (Cine ajunge sa poata ierta pe cel fata de care a gresit, cu adevarat izbuteste un lucru greu, cu adevarat bate un record.)

Neiertarea de sine are un caracter mai grav decît s-ar zice: înseamna neîncredere în bunatatea lui Dumnezeu, dovada încapatînatei si contabilei noastre rautati. E si cazul lui Iuda, care n-a crezut nici în puterea lui Hristos (ca-l poate ierta) si nici în bunatatea lui Hristos (ca vrea sa-l ierte).

Cînd francezii spun Dieu a créé l'homme á son image qui le lui a bien rendu trasatura aceasta a fapturii au avut-o desigur în vedere, specifica lui Iuda. Celui care ne-a creat dupa chipul si asemanarea Sa îi platim cu aceeasi moneda, închipuindu-ni-L dupa chipul si asemanarea noastra: atît de rai si neiertatori încît nu ne vine a crede ca Dumnezeu poate ierta cu desavîrsire orice. Nu! Nu putem gîndi o putere, oricît de atotputernica în domeniul fizic (minunile materiale cele mai fantastice le admitem), în stare sa faca lucrul acesta de neconceput: sa ierte.

Pe de alta parte, întocmai ca domnul Perrichon (poarta pica celui care l-a scos din prapastie, îl adora pe cel pe care, cica, l-a scos el din prapastie), îi iubim foarte putin pe cei care ne-au scapat dintr-o scîrba, o belea; îi iubim însa, cu drag, pe cei carora am avut prilejul sa le venim în ajutor, sa le dovedim puterea si marinimia noastra”.

Pilduitoare este, dintre cartile (?) si cu totul opusa Legionarismului cel Nou, Cartea lui Ezdra prin exclusivismul si rasismul ei avat la lettre , romanul biblic: „Ce se cuvenea sa faca iudeii, comenteaza autorul (?) din Prin altii spre sine , întorsi acasa din lunga si grea robie? Sa cînte si sa se veseleasca? Cîtusi de putin. Dupa ce ajutorul vecinilor a fost respins de foarte de sus («Nu se cuvine sa ziditi împreuna cu noi casa Dumnezeului nostru, ci numai noi singuri vom zidi»), Ezdra le vorbeste alor sai pe tonul cel mai eugenic, mai rosenbergian ce poate fi. Pentru ca istraelienii au luat ca sotii pe fiicele strainilor si s-a amestecat samînta ce sfînta cu popoarele cele de alt neam, trebuie sa se procedeze mai înainte de toate la despartirea celor alesi de necuratia si spurcaciunea altor popoare ticaloase spre a se curma nelegiuirea amestecului.

Nici nu le-a dat voie sa intre în oras, pe toti nenorocitii aceia îi tine afara în ploaie zile întregi ca sa se întocmeasca listele de israelieni casatoriti cu femei straine.

Si se porneste lunga si migaloasa treaba a întocmirii listelor de catre comisiile special numite. E ziua cea mare a triumfului Birocratiei. Si dupa ce birocratia rasista – în atmosfera de inventariere si de lagar de concentrare – si-a încheiat lucrarile, femeile straine si copiii lor sînt alungati.

Abia atunci îngaduie activistii lui Ezdra poporului sa intre în oras, sa-si caute adapost.

Celor ce înteleg anevoie cuvintele Sfîntului Pavel – am iesit de sub blestemul legii si am stat sub mila – le-ar fi de folos sa citeasca întîia carte a lui Ezdra. De asemeni celor ce se întreaba de ce se numeste învatatura lui Hristos „buna vestire”, celor ce cauta obîrsiile rasismului si celor pe care-i intereseaza prototipurile Birocratiei”.

Hristos cel care multiplica pîinea, vinul, pestii, este un Dumnezeu al bogatiei, belsugului, al hranei si veseliei si unde se vede si se afirma mai în plinatate ca la ospat, printre putinele locuri unde omul se bucura „de bucuria altuia, ba si are nevoie de aceasta bucurie: ospatul e cu atît mai frumos si mai izbutit cu cît toti cei de fata sînt mai veseli. Ospatul este poate – în chip paradoxal – singurul loc în care bucuria celuilalt nu este pizmuita. Si unde nu exista concurenta, numerus clausus; the more the merrier : cresterea numarul comesenilor departe de a constitui o piedica, o primejdie, multiplica bucuria fiecaruia si a tuturor. Daca-i asa, atunci ospatul realizeaza conditia paradisiaca: ea presupune în primul rînd capacitatea de a te bucura de bucuria altuia, de a o împartasi ”.

Lumea crestina este un ospat, o continua bucurie a împartasirii reciproce.

Tapat mereu de un fost coleg de puscarie, pe motive evident mincinoase, este sfatuit de duhovnic sa-i daruiasca si sa nu-l judece – daruind vei dobîndi. Se simte fericit: cît de mine îmi pare ca m-am facut ortodox .

În catheismul steinhardtian una din fericiri ar fi dreapta socotinta , greu de definit, dar cardinala însusire. Ca existentiala caracteristica umana, „calugarii ortodocsi nu socotesc nici bunatatea, nici inteligenta, nici dragostea, credinta, rabdarea, evlavia ori sfintenia, ci dreapta socotinta, care este o virtute foarte complexa si greu de exprimat în cuvinte. (Are o formula tot atît de vasta ca polimerii de baza.) În dreapta socotinta intra, precis, tainic dramuite, si bunul simt si întelepciunea si cumintenia si vointa adaugite celor de mai sus. Nici una din virtuti nu e absoluta – nici chiar adevarul – doar iscusita cumpanire a multora ne poate ajuta sa ne ferim nu numai de rele (aceasta-i destul de usor) ci si de savante boroboate si sofisticate erori” (N.S.).

În închisoare, chintesenta de viata , cum o defineste proaspatul convertit, descopera fericirea zburdalniciei , seriozitatea ce ni se cere este de a fi virtuosi, cinstiti, atenti la durerile altora, dar nu acri, mereu încruntati si nemilosi executanti ai diverselor regulamente trecatoare. Domnul ne cere în Împaratia Lui sa nu intram daca nu vom fi precum pruncii – ei care sînt de o neastîmparata veselie . O fericire a voiosiei, a seninatatii si detasarii, a întelegerii nu lipsite de smerenie.

Viitorul monah ne ofera o definire a crestinismului în cascada. pentru el, crestinismul „nu e o simpla scoala a cinstei, curatiei si dreptatii, ori o nobila si rationala explicatie a vietii (teologia mai bine decît zoologia ne dezvaluie tainele: Emil Cioran); ori un înalt cod de purtari (confucianismul, sintoismul); ori o terapeutica evazionista (stoicismul, Yoga, zenul); ori un set de întrebari (taoismul); ori un act de supunere în fata Unicului (iudaismul, islamismul). E mai mult si mai deosebit: e învatatura lui Hristos, adica a dragostei si a salvatoarei putinti de a ierta. Nici o religie nu concepe îndreptarea pacatelor altfel decît pe drumul logic al compensarii (iar în brahmanism si budism teoria, prin samsara , e împinsa pîna la consecintele cele mai absolute); numai în religia în care Dumnezeu nu primeste jertfe, ci se jertfeste El s-a putut ivi speranta stergerii totale si instantanee a pacatelor, prin cel mai cutremurator si mai anti-contabilicesc – deci si cel mai scandalos – act”.

Cibernetica, cu codurile ei de programare, în care totul este programat, ca în codul genetic, în structura atomului etc., este dat ca suprema dovada rational stiintifica a „creatiei”, notiunea universala de programare „nu mai îngaduie” nici o îndoiala cu privire la existenta Creatorului . Creatorul, cel care ne-a programat drumul vietii, cum afirma Konrad Lorenz, dar si Petre Tutea. Nicolae Steinhardt a gasit reteta universala a fericirii în crestinism. Toate adjuvantele, inclusiv halucinogenele sînt roaba neolitica pe lînga reteta de fericire a crestinismului. „Nu exista mai zguduitoare terapeutica (ne cere imposibilul) si nici medicament mai eficace (ne da libertatea si fericirea fara a mai fi nevoie sa trecem pe la traficantii de heroina).

Crestinismul da pace, liniste si odihna – dar nu searbede si monotone, ci pe calea aventurii celei mai temerare, a luptei neîncetate, acrobatiei celei mai riscante. Un trapez la mare înaltime – si nici o plasa dedesubt.

Nu înteleg cum de nu vad pelerinii aventurilor si petitionarii fericirii ca trec pe lînga ceea ce cauta. Eu unul vad crestinismul ca pe un hiper acid lisergic si o versiune mai «tare» a unor carti ca Arta de a fi fericit sau Cum sa reusesti în viata a lui Dale Carnegie.

Isihie: fericire. Si nu numai în anumite locuri, la sfîntul munte. Pretutindeni. O reteta universala”.

Nu exista o singura cale pentru accedere la mîntuire, rezultatul conteaza, nu meandrele realizarii absolutului.

Dupa cum i-a spus Parintele Cleopa, pe care l-a cunoscut si vizitat la Sihastria, exista o ciudata ispita de dreapta – ispita credintei, prin care avem tentatia de a crede ca le rezolvam pe toate. De sîntem bolnavi, credem ca doar prin rugaciune ne vindecam si nu mai apelam la leacurile tamaduitoare. O alta nefericire este convingerea ca prin credinta scapam de viforul ispitelor . Din contra. Convingerea ca nu putem dispensa de virtutile obisnuite: întelepciune, iscusinta, judecata sanatoasa… Credinta ne da mult, dar nu tine locul de însusirile si calitatile omenesti . Nu mai putin convingerea ca putem obtine oricînd, fara nici un efort, orice – cele ce tin de noi trebuie sa ni le obtinem singuri. Dumnezeu te ajuta, dar nu-ti baga în traista.

Marea primejdie e cautarea perfectiunii, recomandabil, cunoscîndu-ne si recunoscîndu-ne limitele, sa tindem cu toata puterea spre o imperfectiune scît mai putin rea ., singura accesibila aici. Virtutea ce se cere crestinului este discernamîntul, darul esential al deosebirii adevarului de eroare.

Extazul crestin nu ne vaduveste de rationamente, fiinta omeneasca ramîne în continuare modesta si mai ales discreta .

„Isihastul, neaparat, e fericit, clocoteste de fericire, dar nu se prea vede ” (N.S.).

Pe urmele lui Ignatiu de Loyola întreaba, într-o lume a placerilor, cum era Parisul interbelic: „La ce bun sa ai totul, daca n-ai suflet? Asa ca simt o fericire, biciuitoare, antrenante, deschizatoare de perspective si ferestre cele ale gîndului, ale jertfei, ale orbecairii dupa adevar , fertilele incertitudini fata de plictisitoarele binefaceri ale lumii hedoniste si indiferente .

Raul este o optiune personala, un argument al libertatii. Alegerea ne apartine.

Vitupereaza întelegerea proasta a zicerii lui Iisus: Dati deci Cezarului cele ce sînt ale Cezarului si lui Dumnezeu cele ce sînt ale lui Dumnezeu . Fraza folosita în orice regim totalitar. Steinhardt da textului Cristic, o buna talmacire: dam Cezarului, adica Statului ce-i în drept, daca e în adevar stat si se poarta în consecinta . Dar cînd e (?) trebuie tratat ca atare, i se cuvin doar blestemele din moliftele Sfîntului Vasile cel Mare .

Denunta pactul cu cel rau sub orice forma: „Diavolul: sa încheiem un pact. – Nu. – Atunci hai sa semnam un document prin care recunoastem si tu si eu ca doi plus doi fac patru. – Nu. – De ce? Nu admiti ca doi si cu doi fac patru? De ce n-ai subscrie un adevar incontestabil? – Nu-mi pun semnatura alaturi de a ta nici pentru a recunoaste ca exista Dumnezeu”.

Sa ne rugam a fi învredniciti cu harul curajului ori harul rabdarii , cel mai potrivit pentru a înfrunta raul.

Pentru Nicolae Steinhardt preocuparile majore ale omului gînditor sînt: ce e viata? ce-i omul? de ce exista durere? cum ajungem la fericire? restul, prin raportare, sînt fleacuri .

Marele pacate, deasupra celui trupesc, vituperat de Apostol în Corinteni , le crede a fi pacatul supararii si al enervarii prin angajarea completa a persoanei. Aici aflam marea nefericire care îl urmareste pe cel certat cu Domnul prin mînia purtata omului de un alt semen. Frica si prostia, alte pacate groaznice pe care crestinismul le respinge. Asa cum grijile nu te lasa sa dormi sau brusc te desteapta la o bucata de noapte la fel poate sa se întîmple ca si de pe urma fericirii sa te pomenesti treaz în toiul noptii . Asa se va întîmpla la Jilava , mult dupa primirea botezului, celui convertit la dreapta credintei. E într-o stare euforica ce nu-l lasa sa doarma, un prea-plin de viata îl copleseste: „Îmi venea sa ma reped jos din pat ori de pe prici, sa alerg, sa strig de bucurie, sa-i zgîltîi si pe ceilalti, sa le spun cît sînt de fericit, sa-i rog sa-si dea seama ce comoara poseda cu totii, ce sobita minunata, ce tranchilizant fara prescriptie medicala. Noroc de mine ca strasnicia regulamentului ma împiedica sa ma dau în spectacol. Ceva din felul meu diurn de a fi tradeaza probabil, macar în parte, veselia mea launtrica; deoarece unora le sînt surprinzator de drag în timp ce altora le impun o solida antipatie”.

Între fericirile monahului se afla si darul lacrimilor, al lacrimilor mîntuitoare ale caintei, sperantei si beatitudinii . Daca rasismul este o dementa, neorasismul, contestarea unei rase deosebite, fiecare cu însusirile ei, este o nerozie , si se refera la tigani.

În absenta sacrificiului vom fi lipsiti de uneltele constructiei , nu putem edifica ( Mesterul Manole ).

Toti avem dreptul la fericire, dar, atentioneaza marele rus Dostoievski, nu întemeiata pe nenorocirea altuia. „Fericirea trebuie inventata de fiecare pe cont propriu, prin mijloace originale, de unde si caracterul reprobabil al crimei, furtului, adulterului, înselaciunii, denuntului; în toate acestea fericirea e obtinuta de la altul, e luata. Crima e parazitara”.

Steinhardt considera ca taina finala a ortodoxiei: isihia si rugaciunea inimii – în fapt cele doua sînt una.

Tîrziu convertitul la crestinism propune, îsi propune un fel de decalog pe masura Noului Legamînt, cîteva precepte: „–Ni se cere sa avem simtul tragic si eroic al existentei.

Si sa nu le luam în tragic.

Sa iesim din noi, sa nu ne gîndim la noi.

Si sa fim nepasatori la ale lumii.

Sa consideram fericirea drept prima noastra datorie.

Si sa nu uitam ca prima datorie a crestinului este sa stie a suferi.

Sa fim curajosi si îndrazneti.

Sa fim blînzi si smeriti cu inima.

Sa nu scoatem sabia.

Si totusi sa fim ai Unuia care n-a venit sa aduca pace pe pamînt ci sabie si foc; dihonie si despartire între fiu si tata, între fiica si mama, între nora si soacra.

Sa nu tinem la viata, sa fim gata oricînd s-o jertfim, defaimînd desertaciunile.

Si sa avem drept scop suprem dobîndirea vietii vesnice.

Sa nu cautam mîntuirea în moarte sau neant, ci pastrînd modesta conditie luptatoare a omului.

Si sa ne purtam ca printii, sa fim desavîrsiti, sa ne îndumnezeim.

Sa vedem în crestinism reteta perfectei fericiri.

Si totodata doctrina torturarii fiintei de catre un Creator hotarît sa ne vindece de ale lumii.

Sa ne mai miram de Kierkegaard si de Chesterton ca din paradox fac temeiul filosofiei lor?”

Dintre toate important e eroismul, mai exact posibilitatea pentru om de a suferi, a vibra, a se zbuciuma .

Morala noua e acoperamîntul multiculturalismului fluturat de globalismul zilelor noastre, e titlul pe care omul-massa îl da imboldului sau, dorintei de a nu mai avea nici o îndatorire, de a nu se mai supune nici unei reguli . Fuga de responsabilitate, or dreptul si datoria sînt si ramîn pentru crestin cuplu inevitabil .

Liantul, elementul comuniunii interimare poate fi numai Dumnezeu, numai prin El ne putem reciproc tolera si încerca sa ne iubim . În absenta Divinitatii nu ne ramîne decît reactivele de respingere si indiferenta .

În Apocalipsa scrie: „Iata stau la usi si bat; de va auzi cineva planul Meu si va deschide usa, voi intra la el si voi cina cu el si el cu Mine”. În ilustratiile pe acest subiect nu este reprezentata fara clanta: clanta e pe dinauntru . La camerele de ancheta ale Securitatii, în celule, e invers, clanta e numai afara.

Fara înfioratoarele unelte ale torturii, Securitatea stie a te tortura altfel, Tortura prin Timp. Omul si Timpul, nimic altceva: umple-l! Ore, zeci de ore fara drept de a te aseza, de a dormi, urmarit prin vizeta din douazeci în douazeci de secunde. „Timpul, unealta invizibila care nu lasa urme, mai putin chiar decît bastonul de cauciuc. Timpul, darul cel mai de pret; si dusmanul cel mai necrutator cînd e izolat si abstract, cînd nu mai e decît clopot de vid în care persista a vietui numai nelinistea, nesiguranta, închipuirea dezlantuita.

Concluzia practica? Una cunosc: sa-si umple tot omul memoria cu fapte bune ca sa aiba cu ce se obloji si mîngîia. Ele, singure, pot îndulci scurgerea lenta si rece a timpului pur” (N.S.).

O varianta opusa torturii prin timp este tortura convietuirii cu o suta de oameni într-o încapere de 20 m.p. – tortura prin balamuc .

Denunta exigentii, cei care vigilenti stau cu ochii atintiti asupra dreptatii si oamenilor de isprava, pîndindu-le necrutatori cea mai mica abatere . Totodata, cu generozitate canaliilor sînt gata sa le treaca orice cu vederea, sa le gaseasca neîncetat scuze .

Sase sînt elementele la care apeleaza parabolele din Evanghelii: ogorul, via, navodul, gospodaria, turma, livada, iar pentru morala: familia, munca, sinceritatea, ascultarea. Ni se ofera o clara lectie de simplicitate si realism .

Un catehism steinhardtian: „– Crestinismul, scoala perfecta a contradictiei si paradoxului, cea mai dialectica dintre conceptii.

Prima datorie a crestinului: a fi fericit.

Prima datorie a crestinului: a simti adînc nenorocirea conditiei omenesti.

Iesirea din dilema: solutia dogmatica: credinta în transfigurare si înviere.

Crestinul (sau omul – e totuna) se cuvine a fi zîmbitor, tolerant, rational, degajat, convins de relativitatea celor lumesti; deci nitel sceptic si foarte îngaduitor; si totodata – stiind ca aici se joaca partida pe viata si pe moarte – ca numai în trup ne putem mîntui (trupul e trup de moarte si Pavel asteapta sa fie scapat de el, dar, pe de alta parte, odata iesit din trup nu te mai poti mîntui) – trebuie sa fie grav, absolut convins de adevarurile revelatiei, aprig în convingerile sale si-n simtul tragic si eroic al existentei, abisal în deschiderile sale asupra tainelor vietii”.

Si tot el afirma eleganta si discretia crestinului , cu dovezi: Cine nu recunoaste binele care i s-a facut savîrseste un mare pacat. Dar mai mare e pacatul celui care asteapta sa i se arate recunostinta pentru binele facut.

Cine posteste se cuvine sa-si unga parul si sa-si spele fata.

Cine se roaga sa se închida în camera sa si sa încuie usa.

Cine face milostenie sa nu stie stînga ce face dreapta sa.

Cine e poftit la cina sa se aseze la capatul de jos al mesei.

Nimeni sa nu sileasca pe aproapele sau, nici macar pentru a-i face un bine. Nici Domnul nu intra nechemat”.

Crede ca secretul vietii îl da echilibrul.

Trei pericole ameninta crestinul occidental: rationalismul, sentimentalismul si moralismul. Cumva blagian sînt trecute în revista marile ramuri ale crestinismului: „Protestantismului mai ales îi da tîrcoale moralismul. Catolicismului, rationalismul; iar sentimentalismul bîntuie pe unde poate, pretutindeni. Ortodoxia, fireste, nu trece cu vederea nici ratiunea, nici sentimentul si nici morala. Pe toate trei se sprijina si tustrelelor le face loc. Dar pe deasupra lor aseaza harul care le îmbina si, îmbinîndu-le, le cumpaneste, nelasînd pe nici una sa strice echilibrul”.

Se recunoaste plin de sentimente, fapt ce si-l asuma si-l si scuza prin împrejurarile exceptionale ce i-au dat prilejul de a se cunoaste plinatatea verbului „a fi” . De aici si afirmatia monahului: „Fericiti a ce pot întîmpina pe a fi si pot intra în împaratia lui multumiti fiind de felul în care si-au încheiat relatiile cu a face ”.

În umanitate afla esenta ce caracterizeaza poporul român: „Bunavointa între oameni este singurul lucru important, nimic altceva nu conteaza. Nu sistemul politic sau economic este determinant, ci tonul relatiilor dintre oameni. Daca exista bunavointa ori amenitate, restul nu conteaza”.

Nicolae Steinhardt, dupa propriul exemplu, ne învata cum sa ne rugam. „Solutia cea mai nimerita ar fi: a) recitarea rugaciunilor de obste pentru a se crea o atmosfera de liniste si reculegere, aceasta însemnînd faza de pregatire, de punere în situatia oratorie ; b) rugaciunea propriu-zisa, faurita de fiecare, imnul de slava si multumire, apoi (sau mai întîi, e firesc, nu-i cu suparare) spunerea pasului – inima revarsata; c) dupa care s-ar cuveni sa urmeze partea cea mai însemnata, faza ascultarii în care urmator vorbirii – si era oare nevoie sa spunem ce ne doare si ce ne dorim, ca si cum nu s-ar sti? – sîntem atenti sa desprindem îndemnurile care ni se dau: inima acum e pe receptie ”.

Jurnalul fericirii se încheie cu cîteva afirmatii: „Numai crestin fiind ma viziteaza – în pofida oricarei ratiuni – fericirea, ciudat ghelir. Numai datorita crestinismului nu umblu – crispat, jignit, pe strazile diurne, nocturne ale orasului – spatiu proustian descompus de timp – si nu ajung sa fiu si eu – cum spune François Mauriac în Destine – unul din acele cadavre pe care le poarta, vii, apa curgatoare a vietii si sa nu ma numar printre cei ce înca n-au înteles – Fapte 20, 35 – ca mai fericit este a da decît a lua”.

A fost dintre acei putini care s-a fericit mereu prin daruire. Nicolae Steinhardt în Jurnalul sau îsi deschide si ne deschide calea de lumina catre Dumnezeu. Sînt pasi care edifica drumul în timp ce îl strabate cu nu putine rataciri dar si numeroase, repetate suisuri.

Multiple si întemeiate sînt fericirile monahului Delarohia, spre folosul si stiinta celor pentru care Jurnalul fericirii este, cum inspirat spunea un cronicar, o carte a cartilor Estului. O carte contemporana cu Dumnezeu , totodata o carte de teologie aplicata, una de învatatura crestina, ce pare a fi scrisa de un Cleopa laic.