Atitudini

                                                NOICA SI EMINESCU (II)
                                                                                                                                                  Cassian Maria SPIRIDON

         În urmă cu un secol se năstea la Vitănesti-Teleorman, pe 12/15 iulie 1909, Constantin Noica, autorul tratatului de ontologie Devenirea într-u fiintă. Opera eminesciană a devenit o preocupare constantă a filosofului din perioada cînd pregătea volumul Lecturi kantiene, care aduna traduceri din Critica ratiunii pure, întreprinse de Mihai Eminescu, în principal, în anii studentiei. De altfel, această editie va fi publicată în 1975 la Editura Univers.
Primul text publicat privind interpretarea unor pagini ale Poetului apar în numărul 48, din 2 decembrie 1967, al revistei iesene „Cronica”, Infinit si infinire la Eminescu. Pagini pe marginea comorilor existente în Caietele celui care a scris Rugăciunea unui dac vor fi publicate pînă la sfîrsitul vietii (4 decembrie 1987); ultimul text, La Ipotesti, apare post-mortem în nr. 50/10 decembrie 1987 al „României literare”.
Desi în 1987, la invitatia Editurii Junimea, a acceptat să-si adune toate aceste texte într-un singur volum, nu va reusi să facă el însusi această operatiune. În 1988 vor finaliza acest demers îngrijitorii editiei, Marin Diaconu si Gabriel Liiceanu, care o vor publica în 1992, la Humanitas, sub titlul Introducere la miracolul eminescian.
Odată descoperit universul fascinant al manuscriselor eminesciene, Noica, precum Sf. Pavel în opera sa de răspîndire a învătăturii crestine, va lupta pe toate căile, persuadînd, solicitînd pînă în pragul imperativului, propunînd varii solutii si diverse combinatii editoriale, toate pentru reproducerea integrală, prin facsimilare, a celor 44 de Caiete. După un inventar al neputintelor noastre fată de Eminescu, de la o catedră universitară la un anuar sau revistă pe această temă si încă alte cîteva, filosoful crede că este cu putintă ceva care se poate face: este editarea întocmai, facsimilarea Caietelor.
Pledoaria are ca tintă mai ales tinerii, posibilitatea acestora de a avea acces la facsimile (la manuscrise, firesc, fiind practic interzisă), considerînd că pentru nimeni întîlnirea cu ele nu ar fi mai răscolitoare decît pentru un tînăr deschis către cultură. Doar aici, în aceste pagini îl putem întîlni pe Eminescu cel viu, adevăratul Eminescu. Fată de orice editie tipografică, facsimilul păstrează, cum remarcă îndreptătit cel care a scris Cuvînt împreună despre rostirea românească, un rest si argumentează: „Întîi, ele arată nu numai cîtă învrednicire avea Eminescu, dar si cîtă vrednicie, ceea ce e bine ca omul tînăr de astăzi să stie; apoi caietele reprezintă un adevăr de viată fascinant, din mijlocul căruia tîsnesc gînduri si frumuseti neasteptate”.
Alături de listele de datorii sau de rufe pentru spălat apar gînduri, versuri, judecăti, însăilări de moment, rînduri pregătitoare pentru un eventual articol etc. Poezia, filosofia si cele omenesti, legate, cum spune Poetul, de-o lopată de pămînt stau împreună pe pagina de manuscris. „Ceva neverosimil, ca viata, ca miracolul creatiei, îti stă înainte, în mijlocul molozului si mizeriei de a fi om” (Constantin Noica). Din toată această neorînduială ni se relevă un nestiut Eminescu. Filosoful le-ar dori răsfoite de tinerii scriitori nu doar pentru a-si scoate, a intra în rezonantă cu anumite gînduri sau versuri atît de darnic răspîndite pe aceste file, ci si pentru a afla cum să faci să-ti maturizezi fantezia, cum să faci să-ti stăpînesti, pe de altă parte limba; totodată ar putea astfel întelege „ce” a făcut, „cît” a trudit si „cît” stia Eminescu.
În neasezata lui viată, în peregrinările sale a păstrat în permanentă, s-a îngrijit de două lăzi, una cu propriile manuscrise, cealaltă încărcată cu vechi manuscrise românesti. Ultima a fost o adevărată comoară pentru multi dintre istoricii culturii nationale. Totalitatea Caietelor constituie pentru cei interesati o adevărată scoală a culturii, pe lîngă sansa cunoasterii laboratorului de creatie a unui mare poet. „Ce este extraordinar, ne spune Constantin Noica, în caietele lui Eminescu e întregul lor. Fiecare caiet luat în parte poate fi o dezamăgire. În întregullor, însă, cele peste 7000 de file ale manuscriselor dau o imagine a pietătii fată de cultură pe care nu stiu cîte alte natiuni o pot produce. Totul îl interesează pe Eminescu: nu doar creatia (literară, ci si literaturile lumii; filozofia, ca si astronomia, matematicile, fizica si chimia; istoria, ca si economia; limbile clasice si cele moderne, cuvîntul străin si cuvîntul românesc. Cînd el nu domină un subiect si nu poate spune lucruri esentiale asupră-i – cum se întîmplă să spună, după recunoasterea specialistilor, în filozofie, istorie, critică literară si lingvistică – el se supune si învată, ca un scolar; copiază o gramatică slavonă sau un tratat de fizică, scrie cuvinte grecesti, dese­nează litere arabe, face exercitii de matematici, înfruntă cu ingenuitate si rîvnă întreg universul culturii”.
Dacă Noica aproxima că nu sînt nici zece oameni de cultură în viată care să fi răsfoit în totalitatea lor Caietele, astăzi cred că sînt mai multe degete la o mînă decît cercetători încă în viată ai manuscriselor eminesciene. Se pare că ne-am pierdut răbdarea, smerenia, tenacitatea întru studiu, preferăm succesul imediat, superficial, noul în detrimentul perenitătii; evităm aplecarea constantă, asimilarea benedictină, în refuzul suficientei, pare o constantă a vremurilor, la tineri si la vîrstnici. În contrast cu această tendintă cele 7-8 mii de pagini de manuscris care adună nu doar comori de gînd si poezie, ci multe traduceri de cursuri, cărti de specialitatea, traduceri diverse etc. cu toate fac vizibil travaliul asumat responsabil întru cultură al Poetului, a unuia dintre cei mai autentici iubitori ai cunoasterii – o iubire contaminantă, în măsura în care inima si mintea ne sînt deschise către această lumină.
Încercările sisifice ale filosofului în argumentarea, inclusiv către forurile diriguitoare ale timpului, pentru facsimilare, par astăzi cel putin stranii, dacă ne-am uita numai la posibilitătile de recuperare a investitiilor: „Aceasta ar implica, desigur, unele cheltuieli initiale (poate nu mult mai ridicate decît cele ce s-ar face cu mijloace locale). Dar orice investitie de bani ar fi recuperată, nu numai indirect, prin salvarea comorii eminesciene si influenta ei educativă unică, dar si la propriu. O estimatie sumară ne autoriză lesne să credem că un număr de 5000 intelectuali români ar da oricînd 200 de lei spre a avea sub ochi, în 44 de tomuri, miracolul eminescian. Aceasta ar însemna un milion de lei”.
Propune si o cale de solutionare, fată de vigilenta cenzurii ideologice a timpului, pentru eliminarea textelor neconforme cu orientarea politică: „Dar nu problema cheltuielilor de reproducere va prilejui unele ezitări. În schimb, s-ar putea naste un motiv de ezitare din gîndul că manuscrisele ar ridica cîteva probleme dificile în legătură cu orientarea actuală a tării. Declarăm atunci, în cunostinta de cauză, că din peste 7000 de file nu există mai mult de 20 sau 30 file în care să apară un accent de sovinism si xenofobie, sau un cuvînt supărător pentru vreun vecin de-al nostru. (Numărul articolelor politice este de altfel foarte redus.) Filele respective pot fi lesne lăsate deoparte pentru marele public, păstrîndu-se cel mult în arhive”.
Îsi asumă acest demers în calitate de ultim cărturar ce a avut acces la manuscrisele Poetului: „Memoriul de fată este făcut de cineva care nu are nici un titlu deosebit de a vorbi despre astfel de lucruri, decît că probabil e ultimul cărturar în timp care,a avut privilegiul să mai poată răsfoi în întregime, manuscrisele lui Eminescu. El a redactat memoriul din îngrijorarea că ar putea rămîne cu adevărat printre ultimii si în convingerea sinceră si emotionată că în România socialistă ceea ce pare imposibilitate altora devine, dacă trebuie, realitate”.
Din nefericire, probabilitatea ca autorul Povestirilor despre om să fie ultimul dintre cărturarii care au răsfoit manuscrisele are sansa să devină certitudine.
În ceea ce priveste ceea ce pare imposibilitate altora devine, dacă trebuie (în România socialistă) realitate – a rămas o imposibilitate; va deveni o realitate doar în România postrevolutionară.
Raportul către presedintele Uniunii Scriitorilor din 4 iulie 1969 (în preajma comemorării Poetului) prin care se încearcă argumentarea economică privind facsimilarea este înduiosător, aproape de penibil, de n-ar fi sublim în naivitatea de a afla calea de salvare a manuscriselor eminesciene, cu apel la orice „tertipuri” (copiatoare procurate doar din tările socialiste, activitatea de îndrumare si supraveghere a facsimilării gratuite, apelul la subscriptii etc.) prin care să fie înlăturate „suspiciunile” financiare si ideologice ale timpului. Ca o remarcă, si în posteritate, se vede, Eminescu este urmărit de subscriptii.
Cînd citesti aceste rînduri din Raport („Pînă la sosirea celor două noi serii de masini din tările vecine, lucrarea poate începe cu mijloacele existente, spre a se satisface cu un ceas mai devreme curiozitatea intelectualilor români, ca si nevoia de salvgardare a manuscriselor”), te întrebi, aproape involuntar: care curiozitate? care intelectuali? – interogatii astăzi extrem de acute.
Filosoful se metamorfozează, îsi etalează spre a convinge conducerea US, forurile competente de cîstigurile financiare notabile rezultate din facsimilarea si comercializarea Caietelor), capacităti de veritabil specialist în marketing. Împlinirea acestui deziderat are ca premisă, citim în finalul Raportului, recunostinta generatiilor viitoare. Amară ironie a sortii. Care recunostintă? Care generatii viitoare?! Cînd tinerilor de astăzi putin le pasă de Eminescu, de cultura natională, de cultură în general, iar de memoriile Poetului nici atît.
În căutarea de institutii dispuse a-si asuma această întreprindere se adresează si redactorii ziarului „Scînteia tineretului” – cu aceleasi strălucite rezultate.
De altfel, în nu putine pagini îsi motivează tenacitatea cu care urmăreste împlinirea facsimilării aceste – cum o supranumeste – comori. Deoarece ele ne privesc pe toti! Ele pot vorbi tuturor, într-un fel, si mai ales oamenilor tineri. Nici un tînăr nu are acces la caietele acestea si totusi pentru nimeni întâlnirea cu ele nu ar fi mai răscolitoare decît pentru un tînăr deschis către cultură.
Desi visul nicasian s-a împlinit, oricine avînd astăzi acces la facsimile, nu sînt semne cît de cît vizibile că ar fi prea multi doritori a se ilumina din aceste comori.
Consideră că prin parcurgerea manuscriselor avem sansa de a fi contemporani în spirit cu Poetul.
Raportul transmis Uniunii Scriitorilor în vara lui 1969 rămas fără ecou, se va adresa cu un nou Raport (care însumează, în principiu, aceleasi argumente manageriale) în februarie 1970, proaspăt înfiintatei edituri a U.S., Cartea Românească. La Raport, ca argument, între altele anexează primul volum din editia facsimilată Valéry – despre care tine să precizeze: scoasă de statul francez prin C.N.R.S. în 29 volume si numai 1000 exemplare fără nici un considerent de rentabilitate.
În final, pentru a asigura succesul nobilului său demers, precizează: „Reamintind respectuos că editarea completă a Caietelor lui Eminescu nu reprezintă un simplu act de pietate, ci poate avea un imens rol educativ, că deci asezarea lui Eminescu în functia de Pedagog si nu doar Poet al natiunii române nu ar trebui să întîrzie, folosindu-se astfel ceasul istoric de superioară împli­nire pe care-l trăieste poporul românesc, stau în continuare la dispozitia Dvs.”.
Si semnează: Constantin Noica (de la Centrul de Logică al Academiei, tel. 13.29.92).
Asociază demersurilor sale pe N. Iorga si G. Călinescu. Ambele personalităti au sustinut publicarea întocmai a manuscriselor eminesciene.
Nou înfiintata editură a US anuntă publicarea primelor trei caiete-manuscris în 1971, însotite de o brosură sau un volum, unde e cazul, cu transliterarea textului eminescian si cu note explicative. Anuntul fiind o bună cale de temperare a demersurilor atît de insistente ale filosofului. Si totusi, la o primă ochire apar cîteva semne de întrebare privind desfăsurarea proiectului, proiect, care, între noi fie vorba, n-a fost nicicum demarat de respectiva editură.
Cu un ritm de trei volume pe an, editarea celor 44 de caiete s-ar fi desfăsurat pe parcursul a 15 ani, ritm datorat si cerintei impuse de transliterarea textelor din manuscris: Desăvîrsirea, cum spune precaut filosoful înăbuse cîteodată săvîrsirea.
Ritmul foarte lent, pretentiile de exactitate privind transliterarea, cu notele privind din care poezie face parte versul, sau unde a fost folosit fragmentul de proză, datarea etc. etc.; ar urma cu totul să fie făcut dinainte, dar, se întreabă Noica în continuare, nu este unul din rosturile editiei facsimilate tocmai acela de a forma cercetători? Vede în întîlnirea cu manuscrisele facsimilate mai putin o chestiune de exactitatea, cît una de vibratie. „Dar prin Eminescu si mostenirea rămasă de la el ni s-a făcut un dar de care n-au avut parte alte culturi, fie si cele mari. La scara culturii noastre, functia lui Eminescu poate fi mai vie decît cea a lui Shakespeare în Anglia sau a lui Goethe în Germania, căci el nu e un simplu poet, nici un simplu suflet, nenorocit, ci o constiintă de cultură completă, de la deschide­rea spre matematici, pe care abia le cunoaste, pînă la aceea către istorie, pentru care avea un organ deosebit. Dacă vrem matematicieni pentru anul 2020, oameni de cultură cu răspunderea specialitătii lor, dacă vrem să se abată si la noi acea binecuvîntată rusine de-a nu sti tot, atunci n-ar trebui să întîrziem editarea caietelor” (C.N.).
Filosoful n-a dorit decît să ne atragă imperios atentia asupra comorii – restul ne priveste.
Manuscrisele, prin facsimilare ar reda o formă de prezentă „fizică” a lui Eminescu, mai spune cel care a scris Sase maladii ale spiritului contemporan, mai adevărată si mai cuprinzătoare decît aparitia de a clipă a omului viu.
În octombrie 1977 sustine o conferintă la Casa Pogor din Iasi, unde, după zece ani de eforturi făcute la Bucuresti întru facsimilare, toate zădărnicite de interventia unui domn Nimeni, calchiat de filosof după englezescul Mister Nobody, apelează la cei de aici cu speranta că ar putea, în sfîrsit, materializa acest vis.
Trece în revistă întîlnirea de doar două săptămîni cu manuscrisele Poetului, singurul asupra căruia a zăbovit mai mult a fost cel cu traducerea din Critica ratiunii pure, numărul 2258, pe care l-aeditat. Marea lui surpriză a fost să afle că, Ion Negoitescu, care ne-a dat extraordinara sa carte Poezia lui Eminescu, n-a văzut niciodată un manuscris de Eminescu. Un alt eminescolog, aflat în aceeasi postură a fost Edgar Papu, care, întrebat de filosof, recunoaste că n-a consultat nici unul direct.
Si atentionează, în prelectiunea sa: „Vă voi povesti acum cît de greu se dau, cu ce eforturi am reusit să le văd pe toate, si încep să cred – după ani de zile – că sînt printre singurii trei sau cinci care au văzut toată această comoară. Si că probabil de aceea nimeni nu vibrează ca mine si nimeni nu e îmbolnăvit – asa cum am fost nevrozati toti, cel putin în Bucuresti, după cutremur –, nu-i îmbolnăvit de eminescianită!”.
Multe putem afla din Caiete: preocupările sale foarte diverse, dorinta de a se instrui în varii domenii, învăta din toate. Aflăm în manuscrisele lui ciorne în franceză nu lipsite de greseli. Dar, subliniază Noica, nu e nici o supărare slavă Domnului, „nestiintă e la toti”, vorba lui Toma din Aquino, ignorantă să n-ai, adică să nu stii ce trebuie să stii, dar nestiintă avem cu duiumul, nu?
După ce prezintă si încearcă să-i pătrundă întelesul unui vers, despre care crede că l-a descoperit: (Ca o spaimă împietrită ca un vis încremenit), se întoarce la aventura facsimilării: „Vă pun problema acestora pentru că vă voi cere, în ultimă instantă, sprijinul. Si este, vă mărturisesc, netrebnic cum sînt, ultima încercare pe care o fac, de a obtine, asa, din anonimatul meu, facsimilarea acestor caiete. Dacă d-voastră, iesenii, nu întelegeti acum să luati în mînă o problemă care vă priveste direct si care v-ar da o întîietate pe care o meritati si pe care v-o dorim, atunci, personal, renunt la o încercare pe care de 10 ani o fac, de a obtine această facsimilare”.
Desi Iasul, la acel moment, nu va da curs împlinirii demersului filosofului si, desi a promis, el nu va înceta lupta. Propune în prelectiune un excurs filosofic asupra vicisitudinilor universalului în cultura europeană, care a debutat în evul mediu cu substantivul, Renasterea fiind o lume a adjectivului, care a dus la bastardizare. Clasicismul francez e lumea adverbului. În lumea tehnicii dominante sînt comparativul si superlativul. Si concluzionează: „Noi trăim azi într-o lume a conjunctiei: sîntem dominati de logica matematică cu «si», «sau», «dacă asa, atunci». Cu conjunctia asta noi. sîntem manevrati total si masinutele, cibernetica toată e dominată de asta, si logica matematică e stăpînă pe un domeniu întreg”.
De aici mai este un pas pînă la operatorul său filosofic, prepozitia întru, una capabilă a vertebra lumea, o lume lichefiată, inconsistentă, iresponsabilă. O lume în care îsi vede mereu zădărnicite încercările de publicare a facsimilelor. Se lasă păcălit si publică, la propunerea unei edituri, în speranta că va determina accelerarea editării Caietelor Poetului, o carte în care adună articolele care pledează întru aceasta. „Domnilor, cartea n-are nici o valoare exegetică. Cartea toată e un tipăt: Facsimilati pe Eminescu! Facsimilati pe Eminescu!”. E un tipăt care ne-a urmărit încă mult timp după ce Noica a plecat întru cei drepti. Aceste pagini nicasian ne dezvăluie o aventură quijotescă, lupta filosofului cu absurda birocratie comunistă.
Propune ascultătorilor, sătul să astepte, un mars: „Eu n-as mai astepta! În criză cum sînt, n-as mai astepta! Si-am venit la dumneavoastră să vă rog, să vă-întreb: care dintre solutii sîntem datori s-o alegem? Să facem, stiu eu?, cum se face un mars al păcii, cum au făcut femeile din Irlanda un mars al păcii, să pornim 5, 20, 100 de oameni pe jos; în 12 zile sîntem la Bucuresti. O să ne-ntrebe lumea în sate: – Ce vreti, fratilor? – Vrem facsimilarea caietelor lui Eminescu!”. Ce minunată naivitate. După o sută de metri i-ar fi oprit si arestat Securitatea. Încă o dată se arată dispus să renunte la paginile care ar fi putut deranja, numai să apară facsimilele, din 9000 de file, crede că doar 40-50 sînt supărătoare…: xenofobe, antiruse să lăsăm „Doina” de-o parte…, să facem ca dactilografele – stergem atît, si s-apară.
Desi la Iasi declarase că ar putea fi ultima lui conferintă, iată-l recidivînd pe 15 ianuarie 1980 la Biblioteca „Astra” din Sibiu. Încă o dată, vorbind despre haosul germinativ al manuscriselor eminesciene pledează si aici pentru facsimilare: „Ei bine, se întîmplă cu Eminescu asa cum se întîmplă cu vorba cunoscută în legătură cu ce trebuie numit cultură: cultură este ce ti-a rămas după ce ai uitat tot. Vă declar, în cunostintă de cauză, că Eminescu este ceea ce ne rămîne după ce l-am tipărit tot Si cînd îl veti vedea facsimilat, si cînd veti compara versiunile cîte unei poezii încifrate acolo sub scrisul lui, sub «crestătura» lui, cum spuneam, si veti compara cu lespedea pe care a pus-o pagina din Perpessicius asupra acestei poezii, veti vedea că vibratia d-voastră va fi alta. De altfel, sper să vă fac să vibrati cu ceea ce vă voi citi din Eminescu”.
Si, pe parcurs, le va citi din manuscrise pagini de mare frumusete.
Recunoaste că la nesfîrsitele sale demersuri n-a fost niciodată refuzat, dar întotdeauna apărea acel Mister Nobody, acel Nimeni si totul rămînea încremenit în stare de proiect. În fapt acel Nimeni, pe care filosoful evită să-l nominalizeze, era chiar regimul comunist, care refuza să pună la îndemîna celor interesati materialul cu adevărat exploziv pentru acele vremuri prezent în manuscrisele Poetului. Spre exemplu, narează la Sibiu despre ratarea unei posibilităti exceptionale. O vom cita în extensie: „A venit acum un an, de la Freiburg din Germania, Paul Miron, profesor plin la catedra de romanistică. El este un exilat, care între timp a înteles că România este aici, nu acolo la ei, care vine în tară, care a înfrătit Freiburgul cu Iasii si care, deci, a putut îndrăzni să facă o ofertă. A spus: – Cu ultimele mijloace tehnice vin să facsimilăm caietele lui Eminescu. Vă cer un singur lucru pentru biblioteca noastră de la Freiburg – o bibliotecă românească foarte bună –, să ne dati voie să luăm un exemplar. Doamnelor si domnilor, ... a fost refuzat. Si nu mă supăr că a fost refuzat – au avut poate dreptate, fiindcă în caietele acelea se găsesc unele pasaje supărătoare, antirusesti sau cine stie ce...; la un moment dat este scris KARL MARX cu majuscule si dedesubt KARL MOOR, eroul lui Schiller, cu majuscule. Cineva poate face răutăti. Nu? Sînt destui oameni care atîta asteaptă acolo, să denigreze, nu-i asa, regimul. Deci, foarte bine, au refuzat. Dar erau două solutii: să pui pe specialisti să răsfoiască cele 8-9000 de pagini si să scoată paginile care puteau fi supărătoare, lăsînd pe Paul Miron să facsimileze restul; sau, cum am făcut cu metroul: nu primim ofertă franceză, desi francezii au de 60 de ani metrou; nu primim ofertă japoneză, pentru că nu stiu ce....; facem noi metrou. Si l-am făcut, si foarte bine. Deci, nu primim oferta lui Paul Miron, dar să facsimilăm noi, să facsimilăm noi caietele. Însă să refuzi o ofertă asa de generoasă, ca să nu faci nici o ispravă, mi se pare vinovat Si nu stiu cine este acel domn Nobody care s-a opus facsimilării în conditii excelente a caietelor”.
Este evident acum cine era Mr. Nobody.
Accesul la facsimile este o poartă deschisă spre cultură, echivalentă cu trecerea mediului exterior în mediu interior, o trecerea care înseamnă viată si spirit, o trecere care îti asigură nu să detii tot…, ci în sensul deschiderii către tot, cum s-a întîmplat cu Leonardo da Vinci, si poate la Eminescu. Sîntem asigurati că răsfoind manuscrisele în facsimil o să ne găsim bucuria culturii.
Descriind manuscrisele si ajungînd la cel care contine dictionarul de rime, crede îndreptătit că e nevoie să atentioneze pe tinerii poeti: „Aici încep rimele, rimele acelea suprarealiste, care nu mai spun astăzi nimic tinerilor si care totusi ar trebui să fie o lectie, o lectie de umilintă. Tinerii fac poezie cu duiumul, dar fără supunere, fără scoală, fără tehnică. În antichitate exista metrică, exista prozodie. Ce stie astăzi un poet? Dă drumul imediat unui gînd într-un vers liber, pe care îsi permite să-l ritmeze cu o idee detinută numai de el si uită că există si un mestesug. Si nu are decît să rîdă de rimele lui Eminescu: «barzi-leoparzi» sau «lăzi – ogrăzi» sau «n-auzi-lauzi» si alte rime pe care poate am să le mentionez”.
Paginile eminesciene publicate integral în facsimil deschid o mirabilă poartă către umanitatea geniului. Brat molatic ca gîndirea unui împărat poet, vers din Veneră si Madonă ce pare a-i fi dat lui Maiorescu certitudinea că se află în fata unui posibil mare poet, îi prilejuieste filosofului cîteva remarci la care multi ar fi bine să ia aminte: „Asa încît trebuie să stim ce cunostea Eminescu, pentru că versul acesta: «Brat molatic ca gîndirea unui împărat poet», ăsta nu-l scrie tinerelul nostru de astăzi. Fiindcă tinerelul nostru de astăzi nu stie istoria Romei. Si nu stie ce-au fost împăratii poeti, nu-n Roma împlinită, ci în Roma decadentă. Dar Eminescu stia istorie. Si numai din această metaforă răsturnată – fiindcă, de obicei, într-o metaforă concretizezi abstractul, pe cînd aici «bratul molatic» este exprimat, este metaforizat prin «gîndirea unui împărat poet» – numai din versul acesta îti dai seama că omul stia ceva, nu avea numai geniu poetic”.
În conferinta de la Sibiu Noica ne dă si etalonul (după zicerea Poetului: Fiecare lucru poartă în sine însusi măsura sa): „Arborii nu cresc pînă la cer. Nici noi nu putem creste dincolo de măsura noastră. Si măsura noastră este Eminescu”.
Textul care încheie aventura facsimilării, va fi publicat pe 10 decembrie 1987, la nici o săptămînă de la decesul filosofului, sub titlul: La Ipotesti.
Remarcă, prezenta, fie si partială, a manuscriselor facsimilate la Memorialul Ipotesti. Aici fiind oricînd posibil a fi consultate si astfel vor întelege si cei care le refuză de ce le trebuie si alt Eminescu decît cel prezent în editia Perpessicius, sau alte numeroase editii, care toate nu pot reda întocmai laboratorul Poetului.
Demersurile de peste două decenii ale lui Constantin Noica întru facsimilarea integrală a Caietelor si asigurarea accesului neîngrădit la acestea se va realiza după ’89. Atît la Muzeul Literaturii Rom\ne din Iasi, dar si la Memorialul de la Ipotesti pot fi consultate, de cei interesati, manuscrisele Poetului asa cum se aflau adunate în lada de manuscrise păstrată de Maiorescu din 1883 pînă în 1902, cînd a predat-o Academiei. La care se adaugă editia facsimilată, mai larg accesibilă, realizată de academicianul Eugen Simion; initiată de domnia sa în 2005, în aceste zile fiind lansate volumele XV-XX, dintr-un total de 24, editie pe care criticul o consideră un echivalent românesc al editiei franceze a Caietelor Valéry. Gîndurile si recomandările lui Iorga, Călinescu, Perpessicius si Noica de editare integrală în facsimil a Caietelor Eminescu le putem considera împlinite.