CULTURĂ SI NATIUNE LA EMINESCU
Atît cultura cît si civilizatia sînt filtrate în publicistica eminesciană prin sita deasă a rationalitătii, a influentei pe care le pot avea cele două prin adoptarea de-a gata de la alte popoare, fără o asimilare în substanta acestora si în lipsa adecvării la conditiile socio-culturale si istorice ale momentului.
Civilizatia omenească este privită sociologic drept o sumă de cercuri ce se înglobează, cu un nucleu restrîns al oamenilor culti creativi, „acest cerc e relativ foarte mic, împrejurul acestui cerc e unul mai mare al publicului cult, care poate să priceapă si să aprecieze munca învătatilor, fără însă de-a produce ceva pe acest teren. În afară de aceste cercuri e masa sau incultă sau pe jumătate cultă, lesne crezătoare, vanitoasă si lesne de amăgit, pe care oamenii cu cunostinte jumătătite, semidocti sau inculti cu totul, caută a o asmuta asupra claselor superioare, a căror superioritate consistă în nastere, avere sau stiintă. Cultura oricărei natii e împresurată de-o multime oarbă, gata a recădea în orice moment în barbarie” („Timpul”, din 8 august 1878).
Măsura performantelor civilizatiei unui popor, Eminescu o află într-o limbă evoluată, în gradul de disipare a cunostintelor si principiilor comune întregii natiuni, indiferent de nivelul de cultură, în stiinta care să strălucească prin lucrări proprii ale natiunii, asemenea în artă si literatură. Legislatia o vede ca produs al celei mai înalte idei de drept pusă în raport cu trebuintele poporului. Industria natională consideră imperios să fie protejată, în fata concurentei, de stat; iar purtătorul ei, comerciul, s-o schimbe pe aur, dar aurul, punga ce hrăneste pe industrias si îmbracă pe agricultor, trebuie asemenea să fie în mîinile aceleiasi natiuni (Federatiunea, nr. 38/1870).
În manuscrisul 2257 aflăm cîteva consideratii despre educatie si cultură si raportul dintre ele: „educatiunea streină implică spirit strein, – cultura streină, ba. Educatiunea e cultura caracterului, cultura e educatiunea mintii. Educatiunea are a cultiva inima si moravurile, cultura are a educa minte. În fine, un om bine educat, cu inimă, caracter si moravuri bune poate să fie c-un cerc restrîns de cunostinte, pe cînd din contra cultura, cunostintele cele mai vaste pot să fie cuprinse de un om fără caracter, imoral, fără inimă.
Cultura streină ca atare nu poate strica pe om, pentru că trece prin prisma unui caracter, a unei inimi deja formate, – educatiunea, cresterea cade însă în periodul acela al vietii omenesti, cînd inima neformată încă a omului seamănă unei bucăti de ceară, în care poti imprima ce vrei”.
Despre rolul artei si caracterul ei national, în continut dar si prin capacitatea de consolidare a constiintei nationale, însotită de cristalizarea trăsăturilor singulare ce le avea asupra natiunii sale, într-o singură si mare intuietiune organică, avem cîteva consemnări în manuscrisul 2285. Si tot aici, în viziune organicistă, Eminescu scrie: „Artele avînd facultatea, de-a fi mai perceptibile, pentru-că-s plăcute, pătrund mai lesne în masa claselor si produc astfel o constiintă unitară publică care pe nesimtite se preface într-o solidaritate etică în împrejurări cu totul de altă natură. Resbelele nationale purtate de un popor sau altul, sînt sulevate în numele culturei si civilizatiunii acelui popor, în numele filosofiei, stiintei si a artei lui, în numele fiintei lui subiectiv-nationale.
Va să zică numai artea natională are ratiunea de-a fi, numai ea naste în inimile indivizilor întărirea si intensitatea acelui simtămînt subiectiv, care-i face ca toti să se numere de membri aceluiasi corp”.
Unitatea spirituală a artelor asigură implicit solidaritatea indivizilor unei natiuni, în caz contrar, cu cît sînt mai multe directiuni ale spiritului într-o tară, cu atît merge mai rău Tara si poporul acela.
Sub aspect economic, pentru poet, artele cu vremea devin o trebuintă pentru popor. Trebuintă ce necesită să fie sustinută cu bani – altfel spus, cu echivalenta lor în lucru. Preocuparea, interesul publicului pentru activitătile artistice induce „înaintarea artei, dezvoltarea si mai largă, si mai complectă a acelor trăsături caracteristice ale poporului, întărirea solidaritătii subiective dintre indivizii singulari ai lui, pe de alta trebuinta odată făcută, cere o activitate mai mare fizică din partea celui ce-o are”.
În continuare este motivat interesul publicului „pentru dramele istorice, care întăresc legătura prin aceea că arată ce-au făcut părintii nostri împreună, – pentru comedii care arată ridicolele societătii noastre de cari rîdem toti, si pe care acum le-avem într-un tablou cristalizat dinainte-ne, pentru drama burgheză, în care vedem mizeriile ce căutăm a le vindeca, în scurt în toate astea vedem icoana traiului nostru laolaltă, rele si bune ce le petrecem împreună”.
Rezultatul final este solidarizarea, crearea si perpetuarea unitătii nationale, acest etern laolaltă si împreună, si icoana lui estetică, ne face ca să tinem si mai mult laolaltă si-împreună.
Între formele culturii, limba si literatura natională sînt esentiale. Pe ele se edifică si consolidează spiritul si specificul national. Manuscrisul 2258 certifică viziunea publicistului de la „Timpul” în această chestiune: „Alăturăm observarea cum că limba, alegerea si expresivitatea expresiunii în expunerea vorbită sau scrisă e un element esential, ba chiar un criteriu al culturei. Din vorbirea (sau fiindcă aceasta atîrnă adesea de predare întîmplătoare), din scrierea unui om se poate cunoaste gradul său de cultură: stilul e omul, se-ntelege de-acea fiindcă nu e numai forma limbistică si fiindcă nu consistă numai în cunostinta limbei, ci fiindcă exprimă totodată maniera de cugetare si perceptiune a omului. Cum descrie cineva un lucru, asa l-a văzut si l-a perceput.
De-a se exprima bine si corect asupra oricărui lucru e posibil numai la o universitate a culturei, asadar la o claritate si idealitate a intuitiunii tuturor lucrurilor, asupra cărora el vorbeste. Maturitatea culturii publice a spiritului poporal se manifestă cu deosebire în limba sa, si între cultii unui popor se numără numai aciea, cari-au suit înăltimea si domină terenul întreg. Comoara si puterea limbistică, feliul stilului si a expresiunii la un popor reflectă si se manifestează în literatura sa natională; ea este izvorul, din care are să ieie fiecare.
Cu acest nume se aseamănă foarte corect toate ramurile acelea ale literaturii, cari nu apartin unei specialităti anumite, adică exclusiv numai unei clase de oameni, ci care sînt comune tuturor, natiunii întregi.
E vădit cum că elementul moral si estetic al culturii îsi are izvorul său cel principial în literatura natională. Libertatea si universalitatea scopului, deplină licentă a materiei, nelimitarea pe un teren deosebit, după aceea complecta generalitate a mijlocului de comunicatiune, a limbei.
Fiecare literatură natională formează focarul spiritului national, unde concurg toate razele din toate directiunile vietii spirituale, ea arată nivelul vietii publice spirituale”.
Ca făuritor si mînuitor al limbii, poetul se bucură, în ochii celui care a scris Sărmanul Dionis, de o deosebită pretuire. Dacă poeti se găsesc foarte rar – politici cîtă frunză si iarbă. Si, în acelasi articol din „Timpul”, nr. 48/2 martie 1878, vituperează oamenii politici, contrapunînd pe poet, care „se bucură pe scara omenirii de un rang înnăscut atît de mare, încît pe lîngă dînsul multi dintre principii cei reali sînt numai niste bieti comedianti în tragi-comedia mizeriei, înjosirei si meschinătătii omenesti, al căror corelat în politică este răpirea prin putere si amăgirea prin cuvînt”.
Permanent interesat de a participa, cînd se ivea ocazia, la petrecerile populare, are sentimentul că e o parte a totalitătii: „E ceva dumnezeiesc în acest sentiment, asa că orice serbare a poporului mi se pare o sărbătoare a sufletului, o rugăciune cucernică” (Ms. 2285).
În astfel de împrejurări se lasă cucerit de farmecul cîntecului popular si de puterea de esentializare a versului popular. Poetul decelează acest farmec „în faptul că el dă sentimentului si gîndirii expresia cea mai scurtă, lăsînd la o parte tot ceea ce-i neesential; el este asa de exclusiv limbă a sentimentului, încît pentru a-l exprima, pe cît posibil vioi, renuntă cu totul la regularitatea rimei, o înlocuieste în voie cu asonanta, amestecă siruri nerimate, construieste versul cu totul nesilit, alegînd totdeauna cuvîntul cel mai simplu” (Ms. 2291).
Orice poet national, inclusiv Shakespeare, îsi are sursa de inspiratie, după cum se precizează în Ms. 2257, în folclor, în cîntecele populare. Pe aceeasi temă, într-un serial din „Timpul” (nr. 101, 102, 103 – 6, 7 si 8 mai 1889) sub titlul generic Notite bibliografice, condamnă stricarea limbii în gazete, si de aceasta, ca de toate relele de care suferim, vinovată se face politica, atentionînd, după modelul cultivat la Junimea: „că limba noastră e singura în Europa care se vorbeste aproape în acelasi chip în toate părtile locuite de români, uitînd că n-avem dialecte si că Moldoveanul se-ntelege tot asa de bine cu Crisanul, ca si acesta cu oamenii din banatul Craiovei, politicilor nostri nu le era de ajuns această dovadă si de unitate între noi si de deosebire către străini, ci au căutat să ne silească să dovedim că fiece vorbă e latină si că toti, fără osebire, ne coborînd de-a dreptul de la Romani. De prisos era aceasta, pentru că nu originea face pe un popor să fie trainic, ci munca lui proprie, fie cu mîna, fie cu mintea; primejdios era, pentru că, una, se zguduia unitatea preexistentă a poporului nostru, al doilea, limba păsărească, trebuind învătată ca orice limbă streină, răpea timpul altor învătături folositoare, al treilea, pentru că în multe cazuri nici dascălul nu stia întelesul cuvintelor nouă, necum scolarul; si, în sfîrsit, pierderea cea mai mare era că întreaga comoară a limbei, ce sta din zicători, proverbe, inversiuni, adecă în fraze gata, mostenite din neam în neam de la strămosi, se arunca în apă, pentru că-n ele erau si cuvinte de origine nelatină. Pare-că cine stie ce nenorocire-ar fi fost aceasta, pare-că n-am trăit alături cu vecinii sute de ani si n-o să mai trăim, pare-că se făcuse gaură-n ceri, dac-am primit noi cîte ceva de la ei, ei de la noi”.
Si tot aici lămureste de ce unii sînt scriitori nationali si altii nu: „Oricare din noi lesne va pricepe că Anton Pann e un scriitor national într-adevăr, iar sute de altii nu; căci nu devine cineva scriitor national prin aceea că repetă cuvintele patrie, libertate, glorie, natiune în fiecare sir al scrierilor sale, precum pe de altă parte, poate cineva să nu pomenească deloc vorbele de mai sus si să fie cu toate acestea un scriitor national.
(…)
În vremea din urmă s-au ivit într-adevăr un sir întreg de scriitori cu totul nationali – unii din ei chiar intraductibili si pe deplin întelesi numai pentru cel ce stie bine româneste.– Goethe zicea că partea cea mai bună a unei literaturi e cea intraductibilă, si avea cuvînt. Cel mai original dintre ei pîn-acum e povestitorul Ion Creangă, ale cărui basme, traducîndu-se, ar pierde tot farmecul si mai cu seamă tot hazul lor”.
Către finele Notitelor bibliografice recomandă manualul Învătătorul copiilor si multora din cei mari pe motiv că „întîi ar învăta româneste, ceea ce, precum se stie, la Paris nu se poate învăta; al doilea, ar vedea că mai sînt oameni si afară de barierele Bucurestilor, ceea ce ar înfrîna tonul de «impertinentă literară», cu care nulităti de cafenele încearcă, de la un timp încoace, a se introduce în republica literelor!…”
Bune sfaturi. Si azi demne de urmat, cînd sînt încă destui ce nu văd literatura vietuind dincolo de barierele Bucurestilor.
În Eliade Rădulescu, cel din prima perioadă, poetul vede cel întîi scriitor modern al Românilor si părintele acelei limbi literare pe care o întrebuintăm astăzi. „Chipul propus de el la 1828, prin încetătenirea termenilor tehnici, termenilor noi pentru idei nouă, se urmează si se recomandă si astăzi ca cel mai potrivit” („Timpul”, nr. 255, 21 sept. 1881).
De altfel, această cale în cultivarea limbii va fi urmată de întreaga Societate „Junimea” în frunte cu mentorul ei, Titu Maiorescu.
Pentru Eminescu, cosmopolitismul nu există, pentru simplul motiv că nu e posibil. „Individul care are într-adevăr dorinta de-a lucra pentru societate, nu poate lucra pentru o omenire, care nu există decît în părtile ei concrete – în nationalităti.
Individul e osîndit prin timp si spatiu de-a lucra pentru acea singură parte, căreia el îi apartine. În zadar ar încerca chiar de a lucra deodată pentru toată omenirea – el e legat prin lanturi nedesfăcute de grupa de oameni, în care s-a născut. Nimic nu e mai cosmopolit decît matematica pură d. ex. si cu toate astea omul de stiintă va fi silit să o scrie într-o limbă oarecare, si prin acest mediu de comunicare ea devine întîi si întîi proprietatea unui grup de oameni, a unei nationalităti si acea nationalitate priveste omul de stiintă de al său, oricît teoriile lui ar putea să apartină omenirii întregi” (Ms. 2257). Legăturile de nastere, de limbă prevalează în raport cu globalizarea si corolarul său multiculturalismul. Blagiana matrice stilistică se manifestă independent de vointa noastră constientă.
Iată cum motivează cultivarea acestei simulatiuni: „Cosmopolitismul e o simulatiune si nimic alta – el nu a fost niciodată un adevăr. Străinii care au interese personale în tara românească de ex. vor simula totdeauna cosmopolitismul, pentru că declarîndu-si adevăratele lor simtiri ar putea să pericliteze interesele lor individuale. – State slabe – cum era Germania în secolul al XVIII-lea – vor simula cosmopolitismul, pentru a denigra tendintele nationaliste a inamicilor lor tari. C-un cuvînt: Cosmopolitismul nu există decît ca simulatiune, ca fătărnicie”.
Este reamintit cunoscutul principiu al lui Maiorescu: nationalitatea în marginile adevărului. Despre autorul Criticelor si meritele sale se pronuntă în „Timpul” nr. 29, din 8 februarie 1878, cu îndreptătire favorabil: „În lupta pentru limbă si adevăr si contra jargoanelor frantuzite sau nemtite si a betiei de cuvinte, d-sa a rămas învingător. Autorii, loviti de pana sa energică, nu mai cutează a se întoarce la obiceiul lor de a însira cuvinte; limba si împreună cu ea mintea se curătă si se lămureste, căci numai o limbă, în care cuvintele sînt împrumutate c-un înteles hotărît de veacuri, este clară, si numai o cugetare, care se serveste de o asemenea limbă, e limpede si cu temei”.
Cele două calităti, ce caracterizează inteligentele geniale, o memorie imensă si o putere de combinatie aproape egală cu această memorie, le consideră active la B.P. Hasdeu, cînd scrie în „Timpul” (nr. 70/ 1 aprilie 1882) despre foaia acestuia „Columna lui Traian”. Revistă apreciată ca pretioasă pentru tendinta de a da o nouă impulsiune stiintei române: „Stiintei române, ziceam, pentru că, dacă stiintele naturale si matematicile sînt prin chiar natura lor cosmopolite, stiinta istoriei, a limbei, a manifestărilor artistice ale unui popor, a vietii lui juridice, a datinelor, este o stiintă natională. Acestea din urmă întăresc vertebrele nationalitătii, acestea fac pe un popor să se cunoască pe sine însusi, îl păstrează în originalitatea si în tineretea lui si-l mîntuie de platitudinea unei culturi cosmopolite”.
Încă o dată cosmopolitismul este pus la colt.
Paginile din numărul 69, pe 28 martie 1882, ale „Timpului”, despre cartea lui Ioan Slavici, Novele din popor, sînt si o pledoarie pentru literatura adevărată, dar si un argument în favoarea calitătilor critice ale lui Eminescu: „E înainte de toate un autor pe deplin sănătos în conceptie; problemele psicologice pe cari le pune, sînt desemnate cu toată finetea unui cunoscător al naturii omenesti; fiecare din chipurile cari trăiesc si se miscă în novelele sale, e nu numai copiat de pe ulitele împodobite cu arbori ai satului, nu seamănă numai exterior cu tăranul român, în port si în vorbă, ci cu fondul sufletesc al poporului, gîndesc si simt ca el. […]
Credem că nici o literatură puternică si sănătoasă, capabilă să determine spiritul unui popor, nu poate exista decît determinată ea însăsi la rîndul ei de spiritul acelui popor, întemeiată adecă pe baza largă a geniului national. Aceasta nu e adevărată numai pentru literat, ci se aplică tot atît de bine la legiuitor, la istoric, la omul politic. Nu acel legiuitor va fi însemnat care va plagia legi străine traduse în codicile unor tări depărtate ce au trăit si trăiesc în alte împrejurări, ci cel care va sti să codifice datina tării lui si solutiunea pe care poporul în adîncul convingerilor sale, o dă problemelor în materie”.
În rîndurile închinate prietenului său de la Viena, între altele, poetul defineste obiectul artei: „Numai oamenii care au tăria de-a fi credinciosi caracterului lor propriu, fac impresie în adevăr estetică, ei numai au farmecul adevărului, reprezentarea lor zguduie adînc toate simtirile noastre si numai aceasta e obiectul artei”.
Temeinic cunoscător al literelor române, stie a caracteriza succint si exact creatori din generatii diferite: „Fără îndoială, există talente individuale, dar ele trebuie să intre cu rădăcinile în pămîntul, în modul de-a fi al poporului lor, pentru a produce ceva permanent. Autorii generatiei trecute – un Eliad, un Gr. Alexandrescu, sînt cu talentul lor natural, scriitori cosmopoliti. Alecsandri numai e în generatia veche acela care si-au încuscrit din capul locului talentul său individual cu geniul poporului românesc si de aceea el, împreună cu Negruzzi, Donici s.a. e întemeietorul unei literaturi, nu copiate sau imitate după lord Byron si Lamartine, ci în adevăr nationale. Tot această cale, care rezumă poporul pentru a-l reda ca într-o oglindă sie însusi o urmează si Slavici”.
La fel punctează în observatiile pe marginea novelelor din popor: „La crucea din sat si Scormon sînt două gingase idile cîmpenesti, iar Budulea Taichii – poate nu atît de sobră în formă ca Popa Tanda – e de-o adîncime psicologică mai mare încă. Scrisă cu umor, e de-un gen necunoscut pîn-acum la autorii români. Adîncimea marii seriozităti morale a autorului e acoperită cu bruma usoară a bătăii de joc si a comicului. S-ar fi crezut că «umorul», întristarea si patimile îmbrăcate în haina comică a glumei si a ridicolului, e streină geniului nostru popular si proprie numai Englejilor si Germanilor. Budulea d-lui Slavici e o dovadă învederată de contrariu. Se poate scrie umoristic si româneste”.
Sînt pretuite nu doar talentul ci si capacitatea scriitorilor de a-si afirma o spiritualitate curat românească: „Ceea ce face meritul scrierilor unui Slavici, Creangă, Nicu Gane, nu este numai talentul autorilor, conceptia lor curat românească, ci si împrejurarea că într-un mediu pe deplin stricat, cum e pătura superpusă de plebe din România, în mijlocul unei coruptii care împreunează în ea viciile orientului turcesc cu ale occidentului, si-au păstrat sănătatea sufletească, reflectă tineretea etnică, curătia de moravuri, seninul neamului românesc”.
Spiritul critic al poetului era pe deplin format încă la 20 de ani, cum se poate observa în O scriere critică, publicat în „Albina” nr. 4, 9/21 ianuarie 1870, unde este cercetată o lucrare a lui D. Petrino. Între altele, în marginea opiniilor acestuia despre V. Alecsandri, face cîteva observatii: „În capitolul IV, criticul îl laudă pe dl. Alecsandri, si-l face regele poetilor, lucru la care aplaudăm si noi, pînă ce vom avea si un împărat al poetilor, care adecă să-l întreacă pe dumnealui, ceea ce, spus fără compliment, – va fi cam greu, desi sîntem de o natură ce nu disperă niciodată. Abstragem însă autoritatea ce i-o dă criticul în materie de limbistică si în proză. Proza d-lui Alecsandri nu e niciodată si nicăieri la năltimea poeziei. Prozei îi trebuie rationament solid – si-n proza d-lui Alecsandri nu e decît spirit si jocuri de cuvinte, cea ce-i dă un timbru cu totul feminin; căci spiritul – zise Jean Paul – este rationamentul femeii”.
Se pare că (asa cum singur spunea, sîntem de o natură ce nu disperă niciodată), profetia i s-a împlinit.
În acelasi an si lună, publică în „Familia” (nr. 3, 18/30 ianuarie 1870), pagini despre Repertoriul nostru teatral. Aici pledează pentru un teatru national în care prioritară să fie dramaturgia natională de calitate estetică, dar mai ales etică, de folos în educatia publicului.
În manuscrisul 2254, pe urmele lui Aristotel din Poetica sa, defineste drama si precizează elementele, componentele axiologic.
La întrebarea dacă teatrul românesc are sansa a se cristaliza în mijlocul nestatorniciei împrejurărilor noastre, Eminescu răspunde afirmativ, într-un articol din „Curierul de Iasi”, nr. 31/20 martie 1877. Si tot aici, glosează pe marginea unitătii estetice: „O piesă de teatru e esteticeste un întreg ca si un tablou sau o simfonie. Fie tabloul cît de frumos, dacă o figură din el va fi caricată, impresia totală se nimiceste; fie simfonia oricît de frumos executată, dacă în mijlocul executiunii un străin ar pune instrumentul la gură si-ar începe a tîrlăi fără înteles, impresia simfoniei întregi se sterge într-o clipă”.
În final, stabilind sententios că arta este senină si vecinică, concluzionează: „Dramele lui Shakespeare si comediile lui Moličre se vor putea reprezenta si peste mii de ani si vor fi ascultate cu acelasi viu interes, căci pasiunile omenesti vor rămîne în veci aceleasi. Dar a pune pe scenă împrejurări si oameni, cari azi sînt, pentru a nu mai fi mîine, înseamnă a da unui institut de cultură sufletească caracterul frivol al unui café-chantant”.
În publicistica si manuscrisele inedite ale poetului sînt numeroase sfaturi despre arta actorului, asemănătoare, în parte, cu cele pe care Hamlet le însira echipei de teatru ambulant venită la castel.
Izvorul spiritualitătii unui popor îl aflăm în limba natională, cultivarea ei fiind conditia păstrării nationalitătii: „Dar ceea ce voiesc românii să aibă, e libertatea spiritului si constiintei lor în deplinul înteles al cuvîntului. Si fiindcă spirit si limbă sînt aproape identice, iar limba si nationalitatea asemenea, se vede usor că Românul se vrea pe sine, îsi vrea nationalitatea, da aceasta o vrea pe deplin.
Si nu sînt asa de multe conditiile pentru păstrarea nationalitătii. Cei mai multi oameni nu sînt meniti de a-si apropria rezultatele supreme ale stiintei, nu de a reprezenta ceva, dar fiecare are nevoie de un tezaur sufletesc , de un reazăm moral într-o lume a mizeriei si durerii, si acest tezaur i-l păstrează limba sa proprie în cărtile bisericesti si mirene. În limba sa numai i se lipesc de suflet preceptele bătrînesti, istoria părintilor săi, bucuriile si durerile semenilor săi. Si chiar dacă o limbă n-ar avea dezvoltarea necesară pentru abstractiunile supreme ale mintii omenesti, niciuna însă nu e lipsită de expresia concretă a simtirei si numai în limba sa omul îsi pricepe inima pe deplin. Si într-adevăr, dacă în limbă nu s-ar reflecta chiar caracterul unui popor, dacă el n-ar zice oarecum prin ea: «asa voiesc să fiu eu si nu altfel», oare s-ar fi născut atîtea limbi pre pămînt? prin urmare, simplul fapt, că noi Românii, cîti ne aflăm pe pămînt vorbim o singură limbă, «una singură» ca ne-alte popoare, si acestea în oceane de popoare străine, ce ne încongiură e dovadă destul că asa voim să fim noi, nu altfel” („Curierul de Iasi”, nr. 125, 17 noiembrie 1876).
Principalul obiect de studiu în scolile primare e limba română, deoarece numai prin ea se perpetuează avutul intelectual si istoric al strămosilor. Elevul nu doar învată a vorbi corect, el învată a gîndi si a simti româneste.
Unitatea limbii este argumentul esential al afirmării unitătii poporului român: „O unitate atît de pronuntată a limbii dovedeste însă o unitate de origini etnice”.
Introducerea limbii autohtone în biserică si stat, între altele a temporizat pînă la stingere dialectizarea. Măsura a fost ca răspuns la încercarea protestantilor de a atrage la reformă si poporul românesc, prin traducerea cărtilor sfinte în limba română. „Biserica si Domnii nostri au combătut reforma cu armele ei proprii. Au pus a se traduce cărtile bisericesti în limba românească, au introdus limba poporului în biserică si stat, în locul celor străine hieratice. Dacă chiar ar fi existat înclinări de dialectizare a limbii noastre, ele au încetat din momentul în care biserica au creat limba literară, au sfintit-o, au ridicat-o la rangul unei limbi hieratice si de stat. Din acel moment trăsătura de unitate a devenit si a rămas limba si nationalitatea, pe cînd înainte Românul înclina a confunda nationalitatea cu religia” („Timpul”, 10 octombrie 1881).
Cultivarea în biserică a limbii nationale a fost temeiul mentinerii unitătii nationale. Pledînd pentru autonomia bisericii fată de stat se întreabă: „Biserica? Creatiunea aceasta eminamente natională a unui Iuga Vodă, carele la a. 1399 încă o face neatîrnată de orice ierarhie bisericească, biserica lui Matei Basarab si a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei si unitatea etnică a poporului, ea care domneste puternică dincolo de granitele noastre si a azilul de mîntuire natională a tării unde Românul nu are stat, ce va deveni ea în mîna tagmei patriotice? Un instrument politic”.
Tot despre limbă, în „Convorbiri literare”, nr. 5 din 1 august 1877, atentionează că-i veche si stationară si, în acelasi timp, „e pe deplin formată în toate părtile ei, ea nu mai dă muguri si ramuri nouă si a o silnici să producă ceea ce nu mai e în stare, înseamnă a abuza de dînsa si a o strica. Pe de altă parte veche fiind, ea e si bogată pentru cel ce o cunoaste, nu în cuvinte, dar în locutiuni. Căci la urma urmelor e indiferent, cari sînt apucăturile, de care se slujeste o limbă, numai să poată deosebi din fir-în-păr gîndire de gîndire. Un singur cuvînt alăturat cu altul are alt înteles”.
Afirmîndu-se în contra purismului ardelenesc, a latinizării fortate si eliminarea cuvintelor slavone, dă ca exemplu limba engleză, care, cu tot bagajul lexical latin, nu are o picătură de sînge romanic înlăuntrul organismului ei. „Mutatis mutandis” e tocmai asa si cu limba noastră. Ea si-a asimilat asa de bine materialul slavon, cum si l-au asimilat limba ungurească, si dacă cineva pe baza cuvintelor numai ar voi să deducă ceva în privinta originii noastre, aceasta va fi mai mult o dovadă de nestiintă din partea sa, decît un argument în privirea noastră. Sîntem gata a da maximă importantă opiniilor străinilor, inclusiv în chestiunea limbii, cînd, normal această părere ar fi trebuit să ne fie cumplit de indiferentă si atunci poate mergeam noi bine (Meteahnă de care nici astăzi nu ne-am lepădat.) Căci fiecare popor are o mare doză de dispret pentru celelalte si multă laudă pentru sine însăsi. Sînt dati de exemplu, Grecii, Romanii, inclusiv Turcii. Încît, a trăi si a vorbi însă după placul altora e nedemn atît de-un om îndeosebi, cît si de un popor. Motivînd si argumentînd afirmatia: fiecare vorbeste si scrie limba sa pentru sine, nu pentru străini. Cînd limba, în urma dezvălirii ei firesti, va cuprinde în comoara ei scrieri însemnate, prin stiinta sau prin frumusete, atunci străinul, ce va avea nevoie de dînsa, va învăta-o nepoftit de nimene.
Dacă bogătia unei limbi o aflăm în totalitatea cuvintelor, adevărata bogătie, sustine în manuscrisul 2257, consistă totdeauna în „locutiuni”. Aici găsim partea netraductibilă a unei limbi, ea formează adevărata ei zestre. Încît, a exprima pentru „mai multe” întelesuri e mizerie, „mai multe” expresiuni pentru „un” înteles e copilărie, mai multe expresiuni însă pentru mai multe întelesuri, desi sinonime, e adevărată avutie a limbei. Si această avutie o recomand cu deosebire inovatorilor nostri.
O notită lingvistică din manuscrisul 2285 explică înstrăinarea limbii române de limba latină, prin faptul că lungă vreme nu a fost scrisă. Precizînd: „Consistenta unei limbe începe cu scrierea ei. Elementele primite în această scriere nouă fiind chiare, devin consistente si rămîn în limbă, dacă nu contrazic cu directiunea spirituală a poporului. Ele nu trebuie să coincidă cu natura limbei, ci numai să nu o contrazică”.
Despre articolul aniversar închinat „Convorbirilor literare” la intrarea în al XII-lea an de existentă, în numărul 39, din 19 februarie 1878, al „Timpului” am mai scris. Oricum, din nefericire, remarcile poetului despre conjunctura si perpetuarea revistei în acele timpuri sînt astăzi de neschimbată actualitate.
În manuscrisul 2255, datînd din epoca studentiei vieneze, aflăm numeroase pagini, în fapt, un amplu studiu în care sînt dezbătute raporturile dintre cultură si stiintă, cultură-civilizatie, cultură-moralitate, cultură-estetică etc.
Se dau cîteva definitii ale culturii din care spicuim:
Cultură se numeste înainte de toate /o/ anumită stare si grad de dezvoltare al inteligentei, o spetie anumită de ridicare a spiritului asupra manierei lui de-a privi natura si viata primară si cîstigată fără cultivare educativă, o împlere a sufletului cu asa fel de obiecte ale cunostintei, cari trec peste trebuintele vietei cele nemijlocite si naturale.
(…)
După aceea notiunea culturei mai înseamnă si un mod anumit al actiunii, conduitei si-a manierelor; cu deosebire cerem de la un om cult împlinirea celora, ce pretinde moralitatea de la om; cultura e privită ca un izvor deosebit al moralitătii si ca motiv propriu al simtemintelor (convinctiunilor), totodată însă ea cere multe în privirea împlinirei chemării noastre omenesti, cari sînt străine sau indiferente pentru etica si religiozitatea pură. Acest al doilea element al culturei se va putea caracteriza mai bine prin despărtirea lui de elementul moralitătii.
În fine cultura mai contine încă un raport si o îmbinare deosebit de intimă cu frumusetea; la fiecare om cult nu presupunem numai o resimtire tare si agilă a frumusetei ci o reprezentare relativă a acesteia; se cere cel putin expres, ca în si pe el să nu se prezinte nimic nefrumos, ba si împrejurul lui să nu fie nimic, care să vateme simtul estetic. Întrucît si pentru că estetica vine la aplicarea nu numai cu privire la artă, ci tocmai atîta ba mai mult încă cu privire la frumusetea naturală a vietii si a simtemintelor, vom avea să-ndreptăm privirea noastră asupra culturei în legătura ei cu simtul frumosului”.
Pledează pentru o educatie estetică si morală. „Cultura în sensul său primitiv va să zică, la Eminescu, după model platonician: figuri, formă, frumusete; un suflet într-adevăr cult va fi asadar acela a cărui fiintă si viată, simtire si faptă va urma legilor frumosului si el merită numirea unui suflet frumos”.
Poetul national vede în artă cea mai nobilă podoabă a unui popor, iar cel mai nobil simt al omului e cel estetic; e un privilegiu al culturii, de a se bucura de această podoabă a vietii si de a onora si gusta frumosul pe toate căile.
Cultura este singura realizare umană ce dă specificitate unei natiuni. Cultura germană este un produs numai al natiunii germane, la fel în cazul grecilor, al romanilor, al francezilor, al englezilor etc. Nu altfel se întîmplă în cazul nostru. Singurul produs specific, pe care doar noi îl putem crea si afirma este cultura română. Nimic altceva. În rest, de la avioane la submarine sau lopeti pot fi realizate de oricine are dotarea tehnică si pregătirea necesară, nu si o anume cultură, cultură cu un înalt grad de specificitate natională, realitate pe care factorii nostri politici de decizie încă nici astăzi n-au priceput-o pe de-a-ntregul. Tot străinii trebuie să vină să ne spună ce am făcut bine si performant în cultură. Faptul că la a 60-a editie a Festivalului de la Cannes, de curînd încheiată, un român a luat Marele Premiu l-a determinat pe ministrul culturii să remarce, mai corect, să descopere că în România există si se produce film românesc, cu mijloace financiare aproape simbolice.
Nu altfel a fost tratată de Ministerul Culturii si Cultelor marcarea a 140 de ani de la aparitia primului număr din revista „Convorbiri literare”. Eveniment inexistent pe agenda acestui Minister, dispus, prin Administratia Fondului Cultural National, a promova doar proiecte culturale după calapodul celor sustinute de nefericitul program ceausist Cîntarea României.
Probabil, cînd cei din UE vor sărbători „Convorbirile”, Ministerul Culturii si Cultelor va descoperi minunea că, si după 140 de ani, revista înfiintată de Societatea Junimea, unde Eminescu si-a publicat aproape întreaga operă artistică antumă, continuă să apară.