Cassian Maria SPIRIDON

       Unchiule!
Sfarmă si tu lumina cu tîrnăcopul.
S-o transformi în mii de cioburi.
În mii de stele.
Unchiule!
Mă auzi?!

Cînd ati vorbit despre articolul „Marii convertiti” ati amintit si de Spinoza. Am simtit că este unul dintre „prietenii” dumneavoastră, asa cum îi numiti pe autorii preferati. Nu vreti să ne împărtăsiti cîteva gînduri despre Baruch Spinoza, Binecuvîntatul Spinoza?
De la început trebuie să spun că nu sînt un specialist în Spinoza, dar as putea să afirm că sînt un „spinozist” în gîndire dar... alături de Hristos.
Cu Spinoza am avut o relatie de lungă durată si oscilantă. Am cumpărat la Bucuresti, de la un anticariat, trei volume în franceză, editate de „Libraire Garnier Freres” în 1929. Primul volum cuprindea: Tratatul asupra îndreptării întelegerii, al doilea volum: Tratatul teologico-politic sial treilea volum: Etica.
Toate volumele era semnate de un oarecare Tiberiu Mihăilescu în 1969, iar Tratatul teologico-politic era subliniat cu mai multe culori si aproape ilizibil. Am înteles că era interesat în special de raportul dintre teologie si politică, în special din perioada cînd teologia comunistă reprezenta o fascinatie mistică iar integrarea în partid era un act religios; vointa de a crea idoli si a te închina si subordona lor.
Mai tîrziu, prin 1981, am cumpărat Etica editată de Editura Stiintifică si Enciclopedică în traducerea lui Alexandru Popescu (membru al Academiei) care a scris si un studiu introductiv (poate vom reveni).
În 1987, cînd am plecat din tară, printre putinele cărti pe care am putut să le iau au fost si aceste patru cărti.
Acum înteleg că Spinoza m-a preocupat multi ani si am revenit cu lectura în diverse ocazii si perioade. În mai multe drumuri pe care le-am făcut Paris-Geneva – unde locuia fratele meu –, luam cărtile lui Spinoza. Aveam la dispozitie trei ore la dus, trei ore la întors. Într-unul din voiaje, citeam si, ca de obicei aveam un creion în mînă; subliniam si făceam note pe ultima pagină albă a cărtii. Un tînăr, care stătea lîngă mine, cînd am ajuns la Geneva, mi-a spus: „V-am privit tot timpul, ati fost foarte concentrat Acum am înteles că nu se poate citi decît avînd un creion în mînă”.Am fost tentat să-i spun: „Cu un creion negru si cu linii subtiri, fără să mutilezi coala de hîrtie, cum a făcut domnul Tiberiu Popescu”.
Spinoza m-a pasionat prin viata si opera – mereu raportul dintre creatie si creator – care a marcat epoca si a interesat filosofii ce i-au urmat.
S-a născut în 1632 la Amsterdam într-o comunitatea evreiască („conversos”, evrei convertiti cu forta la catolicism) venită din Portugalia. Spinoza („espinosa”, spinosul în spaniolă), s-a născut într-o familie de comercianti prosperi. A făcut studii strălucite la o scoală evreiască, citea Talmudul si era primul în clasă la interpretările si comentările textelor. Rabinii si-a pus multă încredere în el sperînd că va continua studiul religios. Amsterdamul era un centru unde circulau mărfurile dar si ideile cercurilor contestatare si ale liberi-gînditorilor. Era perioada celei de a „Doua Reforme”, care poate l-a influentat, dar trebuie să tinem cont de temperamentul si personalitate lui originală. Nu se cunoaste exact care îi era pozitia si doctrina, dar 23 de ani a fost alungat din Sinagogă si condamnat printr-un „herem” foarte sever. „Voi nu trebuie să aveti cu Spinoza nici o relatie scrisă sau verbală. Să nu i se aducă nici un serviciu si nici o persoană să nu se apropie la o distantă de patru coti. Nici o persoană să nu rămînă sub acoperisul lui si nici o persoană să nu citească scrierile lui”. De obicei, aceste excluderi erau temporare, dar în cazul iui nu a fost niciodată iertat.
După 1948, cînd a luat fiintă Statul Israel, s-a propus să se ridice această condamnare, dar forurile religioase nu au fost de acord nici după ce au trecut cîteva sute de ani.
Spinoza a trăit o perioadă dificilă si după ce a fost primit de o comunitate crestină contestatară ce apartinea celei de a „Doua reforme”, s-a decis să se orienteze spre munca manuală, să slefuiască lentilele pentru telescoape si aparate astronomice. În restul timpului scria o filosofie capabilă să înglobeze totalitatea lumii, existentei si actiunilor omenesti.
Simon Joosten De Vries, bogat comerciant în Amsterdam, a vrut să-i dăruiască filosofului suma de 2000 de forinti, dar el nu a acceptat. Mai tîrziu. De Vries a vrut să-l lase mostenitor pentru întreaga avere, dar Spinoza a refuzat si de data aceasta. După moartea lui De Vries, i s-a lăsat o rentă de 500 de forinti, dar Spinoza nu a acceptat decît 300 de forinti.
Se spune că Spinoza a păstrat mult timp un pardesiu străpuns de un cutit al unui necunoscut care a vrut să-l asasineze. Leibnitz povesteste că i-a făcut o vizită în timpul linsajului fratilor De Witt si Spinoza ar fi vrut să afiseze pe usa casei în care locuia o inscriptie intitulată: „Ultimi barbarorum”, dar proprietarul casei s-a opus de teamă să nu i se distrugă locuinta. Pe fundalul acestor violente si fanatisme, Spinoza s-a retras consacrîndu-se studiului si scrierilor unei opere importante care a produs o mutatie profundă în gîndirea de atunci si pînă în prezent.
Spinoza a murit la 21 feb. 1677 cu putin înaintea de a termina Etica la vîrsta de 45 de ani.
Pentru o întelegere mai clară dar si profundă este bine să-l plasăm pe Spinoza printre cei mai mari gînditori ai secolului al XVII-lea: Francis Bacon, Blaise Pascal, Descartes. Thomas Hobbes. Leibniz si terminînd cu Revolutia britanică (1688)... Într-un cuvînt, începutul modernitătii si al revolutiei stiintifice.
Dezamăgit de rigiditatea sinagogii, clericalismul catolic, fanatismul protestant, Spinoza a început o aventură intelectuală singulară prin redactarea Tratatului teologico-politic, publicat initial sub anonimat, poate pentru că auzise ce s-a petrecut cu Galileo Galilei.
Pentru Avraam, Moise, David si pentru profetii dinaintea exilului, distinctia dintre politic si religios era inexistentă. Admitînd că reperele biblice si de moralitate sînt inconturnabile, filosoful olandez încearcă să atenueze si chiar să elimine disputele pe care religia Ie-a declansat. Ne gîndim la procesele inchizitiei, războaiele dintre catolici si protestanti (masacrul de la Saint-Barthelemy (1572), războiul de Treizeci de ani în Tările de jos. Toate evenimentele care au marcat secolele XVI-XVII l-au provocat pe Spinoza să mediteze asupra eliminări conflictelor într-o Europă a disputelor confesionale. El a încercat să separe politicul de religie, morala de teologie, etica de metafizică.
De ce miracolele biblice trebuiesc privite cu prudentă? Spinoza vede o consolare pentru clasa inferioară a credinciosilor care îsi imaginează că puterea lui Dumnezeu poate să elimine logica firească a desfăsurării evenimentelor reale. Minunile nu sînt altceva decît o impresie subiectivă izvorîtă dintr-o gîndire care nu este critică a realitătii. Spinoza este contemporanul lui Galilei si poate secolul al XVII-lea marchează o nouă epocă în care minunile si miracolele sînt privite printr-o viziune a legilor fizicii, ale geometriei si algebrei. Invocarea miracolelor de către reprezentantii religiei abrahamice trebuie tălmăcită cu ajutorul ratiunii. Este de înteles că apărătorii lui Luther si Calvin nu puteau găsi un adversar mai redutabil decît filosofia spinozistă. Ratiunea despre care se vorbeste în „Tratat” se întîlneste cu teoria lui Descartes, dar nu este de acord cu ideea de infinit ca semn al veritabilei transcendente. Ratiunea este singura facultate a omului care nu poate functiona fără judecăti si concepte, contrare imaginatiei si subiectivitătii personale.
Cum citim Biblia? Spinoza se opune oricărui simt comun si al imaginatiei în analiza trecutului. Biblia trebuie eliberată de orice afect si abordată cu metode specifice. El neagă paternitatea unor texte din Vechiul Testament: Panteteh, cărtile lui Iosua Navi, Judecătorii, Ruth, Samuel si Regii, în privinta Noului Testament identifică dezacordurile dintre opiniile din diferite cărti apostolice ale lui Iacob si Pavel. „Disputele si schismele au tulburat neîncetat Biserica din timpurile apostolice si nu vor înceta s-o tulbure pînă cînd religia va fi definitiv separată de teoriile filosofice si va fi redusă la foarte putine si simple învătături” (TTP 11, 9).
Intentia lui Spinoza este de a exclude înteleptii care să dezlege tainele scripturii si de a elimina ordinul cărturarilor de a stabili si interpreta o carte esentială ce îsi păstrează totusi mesajul moral. Biblia nu mai este decît aparent „sfîntă” si încetează de a mai fi „biserica” mesajului lui Dumnezeu. Biblia urmează a fi citită de cei dominati de emotii si lipsiti de ratiune si spirit critic. „Întrucît dreptul suprem de a gîndi liber – spune Spinoza – despre religie apartine fiecărui individ si întrucît nu putem concepe a renunta la acest drept, fiecare om posedă dreptul si autoritatea supremă de a judeca liber asupra religiei, pe care si-o poate explica si interpreta de unul singur” (TTP7, 22).

Sîntem foarte departe de interpretările sfîntului Augustin, ale sfîntului Toma D'Aquino (a încercat să obtină o sinteză între aristotelism si gîndirea crestină), Teresa d'Avila (Castelul interior) si de jansenismul lui Pascal, unde adevărurile sînt simtite nu numai prin ratiune, dar si în adîncimile inimii si ale rugăciunii iluminatoare.
Este usor de înteles ce impact au produs opiniile filosofului olandez în lumea teologilor crestini si a autoritătilor religiei iudaice si crestine.
Actualitatea filosofiei spinoziste este incontestabilă pentru separarea revelatiei de ratiune, a religiei de politic, a profetismului de angoasa imaginativă.
Nu este întîmplător interesul marxistilor pentru filosofia spinozistă si este stiut că în România a fost tradus Tratatul si publicată Biblia veselă. În Franta, Spinoza este adoptat de cercetătorii laici si democrati, de apărătorii despărtirii religiei de politic si este deseori citat în dezbaterile publice si în scrieri.
*

Deus sive Natura. Dumnezeu este/ sau Natura. Dumnezeu este sinonim cu Natura sau Natura este sinonimă cu Dumnezeu? Dumnezeu si Natura sînt două denumiri ale aceleiasi substante. Derutant! Spinoza rupe traditionala conceptie a separatiei dintre Dumnezeu si lume. Echivalenta dintre Dumnezeu si lume poate fi considerată ca o proclamatie de ateism? Dizolvîndu-l pe Dumnezeu în Natură, îi suprimă pe Dumnezeu si nu rămîne decît universul material, si atunci unde se află Hristos, Moise, Mahomed? Cum să te rogi si să te adresezi Naturii? Cum să-ti faci semnul crucii în fata unui copac, chiar dacă este un copac baobab? Schopenhauer era de părere că: „Spinoza ar fi făcut mai bine dacă ar fi spus lucrurilor pe nume”.Numind pe Dumnezeu natură, iar natura, materie. Spinoza era, după el, în fond, un materialist inconstient, dumnezeiasca lui substantă nefiind decît materia.
Putem considera o divinizare a lumii, nu prin transformarea lui Dumnezeu în materie, ci translatînd realitatea fizică în substantă divină. Întelegem că perfectia divină este prezentă în cele mai mici detalii ale lumii si ale omului. Se poate spune... nu că eu sînt Dumnezeu – greseala de neiertat a nihilistilor si a anarhistilor – dar că Dumnezeu este în mine de la prima clipă în care m-am născut si pînă în ultima clipă înainte de a muri? Si ce se va întîmpla după? O să moară odată cu mine?
Ajunsi aici putem să afirmăm că deruta se poate înlătura si că privirea de ansamblu a Dumnezeirii cuprinde o totalitate în care cele mai mici detalii din natură si om sînt considerate sacre.
Un alt considerent în filosofia lui Spinoza este la fel de bulversant si aparent paradoxal.
Oamenii se consideră liberi. Ei au impresia că iau decizii care definesc cursul propriilor existente. Nimic mai fals! Dumnezeu si Natura se află într-un lant de cauze si consecinte care toate sînt supuse unei absolute necesităti. La fel si oamenii care nu pot decide liberi. Cu alte cuvinte, eu mă cred liber în măsura în care ignor cauzele si efectele care mă determină. Dumnezeu-Natura nu sînt expuse la nici o necesitate exterioară.
Această conceptie pare că exclude toată morala existentei. Spinoza este de părere că Binele si Răul nu corespund la nimic si sînt reprezentări vide. Oamenii construiesc aceste calificări în functie de situatia în care se află. Cu astfel de sustineri credem că se ruinează definitiv ordinile sociale, responsabilitătile, vinovătiile si posibilitătile de retributie a meritelor sau a greselilor.
Cum poate afirma cel care a scris Etica?
Spinoza reuseste să ne surprindă din nou.
Contra conceptiei unei morale bazate pe libera alegere, a unei realităti care desparte „Binele de Rău”, Spinoza instaurează o etică bazată pe cunoasterea realului si a realitătii. Nu este necesar să ne supunem unor valori abstracte, dar este necesar să tragem concluziile după o bună cunoastere a cauzelor si efectelor care actionează asupra noastră. Problema crimei si a pedepsei constituie un bun exemplu. Cel care a ucis nu a fost liber si în numele cui putem să-l pedepsim? Aici se întîlneste cu Platon care era de părere că: „Nimeni nu este vinovat intentionat”. Deci fiecare are motivatiile si explicatiile lui cînd a săvîrsit o faptă. Si dacă prin acea faptă a comis o crimă? El are o justificare dar dacă victima nu a fost vinovată în raport cu el. Si oare cineva poate lua viata unui om chiar atunci cînd are o justificare personală?
Si aici Spinoza ne scoate din impas. Nimeni nu consideră un cîine turbat ca responsabil, dar trebuie ucis pentru că este periculos. Nimeni nu poate considera un nor vinovat cînd trimite grindina sau ploaia, dar este nevoie să ne protejăm cît mai eficace posibil. Aparatul judiciar si Codul Penal păstrează sensul si functia lor pentru a apăra pacea publică.
Problema „dorintei” s-a aflat în centru preocupărilor lui Spinoza. El credea că dorinta nu este o absentă, ci o plenitudine. Platon considera dorinta ca o lipsă. Spinoza este de părere contrară si sustine pozitivitatea dorintei care este cauza conduitei si a judecătilor noastre. După Spinoza, un om consideră o femeie frumoasă pentru că o doreste. Nu o doreste pentru că este frumoasă, cum se crede în general. Încă o dată Spinoza realizează o răsturnare a judecătilor de pînă atunci. Se crede că sîntem atrasi din exterior, dar în realitate dorim si sîntem atrasi din interior pentru cauze naturale care emană din corp si spirit.
Se poate trage o concluzie că lumea lui Spinoza este tristă? Nimic mai fals! Filosofia lui Spinoza este o filosofie a bucuriei din care se naste o expansiune a fiintei care se opune tristetei si diminuării fizice sau morale. Este necesar să cunoastem natura, necesitatea, Dumnezeu si toate împreună ne ajută să cucerim bucuria de a trăi. Comprehensiunea adevărată reprezintă cunoasterea cauzelor care exclud iluziile, temerile false, utopiile si care toate împreună provoacă tristete si nefericire.
Gîndirea lui Spinoza reprezintă o „uniune a contrariilor”. El găseste un punct de vedere în care Dumnezeu si ratiunea sînt identice. Mai mult! Dumnezeu, natura si ratiunea apartin unei singure realităti.
Spinoza este de părere că: „noi simtim si trăim pentru că sîntem eterni”. Această eternitate o aveam cînd ajungem la adevăruri care nu sînt spuse timpului, comparabile axiomelor din geometrie. Din acest punct de vedere, Spinoza se întîlneste cu sensul cuvîntului „sophos”, care denumeste savantul dar si înteleptul. În fond, Spinoza încearcă să răspundă la o întrebare eternă: „Cum trăim? Ce sens are viata?”Puterea filosofiei nu consistă în a găsi reguli pentru un fel de a trăi, ci o întelegere a substantei lumii, a naturii, a sufletului, a pasiunilor, a seninătătii, care apartin cunoasterii.
Sigur, Spinoza exclude irationalul, neputinta de a cunoaste (aporia), ilogicul, paradoxul, duplicitatea, contradictia dintre ratiune si faptă, stările abisale, fortele demonice ascunse în om si alte aspecte existentiale. Important este că filosofia lui Spinoza încetează de a fi un ideal de necucerit si o transformă într-o realitate accesibilă tuturor.
Tratatul asupra îndreptării întelegerii nu a fost terminat si Spinoza se află aproape de Descartes, de care se distantează anuntînd metode si teme care vor fi ulterior dezvoltate în Etica. „Experienta m-a învătat că tot ce mi s-a întîmplat în viată este inutil si nesemnificativ”, aceastaeste prima frază din Tratat. Filosofia cere o consacrare în speranta că vom găsi un bine care să nu fie nici inutil si nici nesemnificativ. Iar ultima frază din Etica: „Cum ar fi posibil ca salvarea să o găsim imediat si s-o avem fără efortul care a fost neglijat aproape de toti? Tot ce este frumos este dificil de cucerit si în acelasi timp rar”.
Etica este una dintre putinele „cărti univers” care construiesc o lume ce pare – la dimensiunea unei vieti – imposibil de a fi închisă.
Filosofia lui Spinoza are la origine o experientă de viată (raportul dintre creator si creatie), a observării unui corp si a conditiilor de viată, dar si a unei constiinte incomplete si dureroase pentru că este incompletă. A avea constiintă este pentru om sinonimă cu suferinta, dar ce datorie are filosofia? De a face din „son etre propre”, din accidentele trăite în viată, o idee comparabilă cu aceea unui matematician care construieste o figură care să aibă toate datele conforme acelei figuri.
Găsesc pe o pagină albă din Etica cîteva însemnări care m-au interesat în mod special: la passion + l'action (une necessite exterieure) + la volonte + la raison + la consience + la connaissance de nous-meme = Univers + Dieu.
De ce Dumnezeu?
„Dumnezeu, adică o substantă constituită prin infinite atribute care fiecare exprimă esenta eternă si infinită ce există prin necesitate” (Propozitia XI)
„Dumnezeu, o substantă infinită si indivizibilă” (Propozitia XII)
„Dumnezeu este unic, adică nu este în natură decît o singură substantă care este absolut infinită” (Corolariu I)
„Natura nu actionează pentru un scop. Fiinta eternă este infinită si se numeste Dumnezeu sau Natura” (De la servitude de l'homme)
„Numesc Servitute neputinta omului de guverna si de a se reduce la simple afecte care nu au revelatia lui însusi, ci a puterii care se exercită si îl obligă să comită răul” (De la servitude de l'homme)
„Înteleg prin bine ceea ce stim prin certitudine că ne este util. Înteleg prin rău, contrariul, ceea ce stim cu certitudine că ne împiedică să posedăm binele” (De la servitude de l'homme).
Spinoza a vrut să înglobeze într-o formă geometrică prin definitii, formule si axiome pentru a conferi gîndirii o esentă aproape matematică.
Spinoza... pentru uz personal...
Poti să fii spionozist dar să crezi în Hristos? Dar ce facem cu Moise, Mahomed, Confucius, Buddha, Tao si altii? Poate toti sînt înglobati în Deus sive Natura pentru că toti se găsesc într-o natură dumnezeiască...
Ati amintit la început despre Etica tradusă si prefatată de Alexandru Popescu si pe care ati luat-o – printre putinele cărti – cînd ati plecat în exil.
As fi preferat să uitati, dar... Lucrarea a apărut în 1981 si am sperat că autorul s-a eliberat de gîndirea materialistă din epocă si ar fi putut să comenteze liber si aplicat la opera filosofului olandez. Sechelele anterioare de gîndire erau mult prea mari si de aceea a oscilat într-o interpretare critică viciată de limitările epocii si de recunoasterea unor merite ale autorului Tratatului teologico-politic. Autorul consideră că ideea de Dumnezeu conceput ca o substantă unică, indefinită si eternă, adică de iubirea intelectuală a lui Dumnezeu” este un„labirint încurcat de teorii arbitrare cu pronuntat iz teologico-scolastic”.
În epoca filosofilor teologizanti: Decartes, Pascal, Bossuet sau Fenelon era firesc ca Spinoza să emită „teoriile care azi ni se par gratuite, bune de a fi enuntate de la amvon pentru edificarea dreptcredinciosilor”.
Autorul prefetei îi contestă originalitatea deoarece a fost inspirat de anticul Straton din Lamasc – cu secole înainte – care nega transcendenta divină si sustinea imanenta acesteia, idei preluate de Giordano Bruno si Lucilio Vanini precum si alti mistici mai îndepărtati cum ar fi Plotin si Dionisie Pseudo-Aeropagitul. Sînt evocati Decartes si Hobbes din care Spinoza s-ar inspirat fără dificultate. Filosofii care i-au urmat i-au contestat originalitate, iar Hegel s-a referit la folosirea metodei geometrice care ar fi „torturi formale care nu fac decît să îngreuneze întelegerea lui Spinoza”. La argumentul lipsei de originalitate, autorul prefetei îl invocă pe Schopenhauer care era de părere că „Spinoza ar fi făcut mai bine dacă ar fi spus lucrurilor pe nume”numind-l pe Dumnezeu natură, iar natura, materie. Spinoza era după el un materialist inconstient, dumnezeiasca lui substantă ce stătea la temelia întregului sistem de gîndire, nefiind în fond decît materia.
În cele din urmă autorul prefetei îi recunoaste cîteva merite citîndu-l pe Hegel, care era de părere că nu se poate face o filosofie temeinică decît plecînd de la Spinoza. Etica rămîne pînă în prezent – era de părere Alexandru Popescu – „o operă de netăgăduită actualitate în ciuda unor detalii desuete, legate de timpul cînd ea a fost elaborată”.
M-am oprit poate mai mult decît merita asupra acestui text care m-a impresionat si dezgustat prin conformismul ideilor care se încadrau perfect în gîndirea materalist-dialectică a epocii. Ce m-a surprins este că în 1981 chingile cenzurii nu se slăbiseră, dar ar fi putut să se fi eliminat rezervele si criticile adresate filosofului olandez prin simpla prezentare neutră a importantei tipăririi operei principale a lui Spinoza: Etica.
Este încă o dovadă că unii intelectuali făceau exces de zel – constient sau inconstient – si erau impregnati de duplicitate, ambiguitate, perversitate, înselătorie sinceră sau autoînselăciune si vointă nedeclarată pentru ignorantă.
Dacă discutia noastră a ajuns aici, as fi tentat să vă întreb nu despre ce se petrece în România în anul 2009, dar ce s-ar putea întîmpla peste cîtiva ani?
Poate o să discutăm despre această temă extrem de importată si pasionantă, dar pentru azi să ne oprim aici.