Atitudini

                                              SECOLUL BRESLEI SCRIITORICESTI (II)
                                                                                                                                                  Cassian Maria SPIRIDON

       O prioritate a Societătii Scriitorilor Români, stabilită încă de la constituire prin Statute si Regulamentul de functionare, era actualizarea legii cu privire la proprietatea literară. Legea care functiona era una promulgată în 1862 de Al.I. Cuza, unde putem citi că termenul de proprietate a creatiilor este de zece ani de la decesul scriitorului sau artistului. O primă încercare de actualizare apartine lui Octavian Goga, în 1919, pe cînd era ministrul Instructiunilor Publice. La scurt timp de la această initiativă, Goga, în urma schimbărilor politice, îsi pierdea portofoliul, încît proiectul nu mai ajunge la Parlament. Constantin Banu, ministru al Artelor, reia demersul în 1923. O comisie constituită de SSR definitivează proiectul, astfel că, la 31 mai 1923, Parlamentul votează noua lege asupra proprietătii literare si artistice ce va fi promulgată pe 15 ianuarie 1923. Legea prevedea, între altele: „1 – Drepturile de proprietate literară siartistică sunt garantate în România fără îndepli­nirea nici unei formalităti; 2 – Autorii de tot felul de scrieri literare sau stiintifice, compozitorii, pictorii, sculptorii se vor bucura, pe tot timpul vietii lor, ca de o proprietate a lor, de dreptul exclusiv de a le publica, a le exporta, a le vinde, dărui [...]”. De această lege vor beneficia si artistii plastici – asa cum s-a întîmplat si în prezent, cînd, în urma demersurilor, în principal ale USR, s-a promulgat legea majorării pensiilor creatorilor, de care beneficiază nu doar scriitorii, ci toate categoriile de creatori.
Legea drepturilor de autor va fi îmbunătătită în 1956 cu prevederi asemănătoare celei ce functionează în prezent. Legea nr. 18 din 27 iunie 1956 poartă semnătura lui Mihail Sadoveanu, la acel moment vicepresedinte al Prezidiului Marii Adunări Nationale.
Chiar de la înfiintare, un proiect urmărit cu asiduitate si nici pînă în prezent realizat, a fost construirea unui local impunător, corespunzător prestigiului Societătii. Încă de la constituire comitetele alese nu s-au abătut de la înfăptuirea acestui obiectiv. Au fost nenumărate încercări de obtinere a unui teren pentru construirea unui Palat al Scriitorilor, dar fără, în final, materializarea lui. „Este de mirare, scrie Ion Munteanu în lucrarea sa, Istoricul Societătilor Scriitorilor Români 1899-1949, cum de nu s-a ajuns la un rezultat pozitiv prin interventiile făcute. Printre scriitorii timpului s-au aflat ministri, senatori, deputati si oameni cu functii înalte; dar toti la un loc n-au putut determina administratia comunală să doneze un teren potrivit planului preconizat”.
E o uimire care este îndreptătită si astăzi dacă privim contextul de după 1989, cînd numerosi scriitori au fost/sînt parlamentari.
Au fost numeroase promisiuni privind acordarea unui teren pentru construirea Casei, dar nici una finalizată. Între timp Societatea a colectat fonduri pentru viitoarea constructie, astfel, la adunarea generală de pe 14 ianuarie 1941, presedintele de atunci, N.I. Herescu, anuntă că s-au adunat pentru Casa Scriitorilor 6.800.000 lei. În aceeasi sedintă, după acest anunt triumfal, Herescu impune adunării un vot catastrofic pentru scriitori, ca întreaga sumă colectată de-a lungul a 33 de ani de către societari să fie donată pentru înzestrarea armatei. Astfel a fost spulberată, se pare pentru totdeauna, împlinirea acestui vis.
Odată constituită Societatea, proaspătul presedinte, în conformitate si cu Statutele votate, initiază sezătorile (împlinite pe cheltuială personală); cu principala tintă localitătile românesti aflate încă sub ocupatie. În ultima duminică din noiembrie 1909, după ceva mai mult de două luni de la înfiintare, se desfăsoară prima sezătoare a SSR la Galati. Ziarul local, Dunărea de Jos, consemnează: „Societatea Scriitorilor Români, înfiintată la Bucuresti, sub presedintia domnului Mihail Sadoveanu, hotărînd o serie de sezători literare, a tinut pe cea dintîi la Galati [...]. Am avut ocazia să-i ascultăm pe: Mihail Sadoveanu, Dimitrie Anghel, Cincinat Pavelescu, Eugen Lovinescu, Ion Minulescu, citind din operele lor, iar sotii Bârsan, artisti din Bucuresti, au citit Satira IV de Eminescu si au jucat o piesă de teatru în aplauzele publicului [...]” (apud. Ion Munteanu).
După Galati, în Tară, urmează Buzău si Piatra Neamt, la începutul anului 1910. Tot la începutul acestui an scriitorii din SSR vor fi prezenti la Cernăuti, sezătoarea culminînd cu întîlnirea de la Cîmpulung, unde scriitorii bucuresteni, uniti cu cei bucovineni, sînt primiti sărbătoreste de mii de oameni, călări, pe jos, cu bucurie, cu drapele tricolore, si citim în continuare, în „Junimea literară” – ce apărea la Cernăuti – fragmente din cuvîntarea presedintelui Mihail Sadoveanu, ce tine să precizeze: „Societatea Scriitorilor Români este o societate pur culturală, din care fac parte scriitori din toate tările locuite de români. În activitatea lor, membrii ei s-au gîndit să închege pretutindeni, oriunde sunt români, o legătură între ei si cărturarii neamului; de aceea au pornit printre fratii lor, să le dea încă o dată îndemn pentru păstrarea limbii si a cărtii noastre românesti, căci cartea este lumina ce va risipi întunericul din juru-ne, iar limba română este maica noastră; dacă am pierde-o rămînem orfani si ne-ar călca în picioare neamurile străine” (apud. Ion Munteanu). După Cîmpulung, vor fi prezenti la Rădăuti. Nici Transilvania nu este uitată. O primă tintă va fi Sibiul. Despre sezătoarea sibiană scrie, între altii, Caton Theodorian, în „Căminul nostru”, foaie bucuresteană: „La Sibiu ne întîmpină marele Goga si Octavian Tăslăoanu conducătorii revistei «Luceafărul»”. Si citim în continuare: „Sezătoarea a fost un triumf [...]. Seara s-a dat un bal în cinstea scriitorilor, cu jocuri din Banat si Bucovina: Hora fetelor, Brîul, Zuralia, Călusarii […]” (apud. Ion Munteanu).
Din revista Luceafărul, Sibiu, martie 1911, aflăm si un desfăsurător al evenimentului: Pe 5 martie 1911, Octavian Tăslăoanu sustine cuvîntul de prezentare al sezătorii; Octavian Goga declamă poemele: De mult, Un an, Prăpastie. Emil Gârleanu va da citire schitelor: Trandafirul si Voinicul; „Cincinat Pavelescu – poezii si epigrame; Caton Theodorian – schita La masa calicului; D. Nanu – versuri; I. Agârbiceanu – schita Întîlnirea;Corneliu Moldovanu  – Balada; Dinu Ramură – versuri; A. Mândru – versuri; Maria Cuntan – versuri; iar în încheiere, «Domnisora Maria Filotti, de la Teatrul National din Bucuresti, sosită cu scriitorii, a declamat versuri din diferiti autori»” (apud. Ion Munteanu).
Si următorii presedinti ai SSR vor continua, cu acelasi succes, maratonul sezătorilor prin care, între altele, nu numai că era un bun prilej de a face cunoscuti scriitorii momentului, dar era si o cale de a aduna fonduri, conform paragrafului X din Statute.
În timp, formele de desfăsurare ale sezătorilor vor evolua, adaptîndu-se noilor contexte în care Tara era întregită si orizontului de asteptare se schimbase. Spre exemplu, pe 13 martie 1933, formatul sezătorii va fi schimbat. Locul de desfăsurare este la Teatrul National din Bucuresti; sezătoarea se deschide cu o conferintă a lui Octavian Goga, după care au loc lecturi din opere ale scriitorilor: Ion Minulescu, I.A. Bassarabescu, Al. Cazaban, Cincinat Pavelescu, Al. Ciurescu, George Gregorian.
G. Diamandy, în timpul mandatului său prezidential, initiază „Balul anual al Societătii Scriitorilor Români”. Din 1914 pînă în 1920 se vor desfăsura aceste Baluri, fiind si o bună sursă de venituri pentru SSR.
Societatea este preocupată cu program si de comemorarea marilor scriitori dispăruti, cum a fost marcarea, sub bagheta lui Tudor Arghezi, a unui sfert de veac de la moartea lui Eminescu.
De asemenea, scriitorii în viată sînt sărbătoriti la împlinirea unor vîrste rotunde, precum I.L. Caragiale, I.A. Bassarabescu, Cincinat Pavelescu la împlinirea a 60 de ani, Liviu Rebreanu, la 50 de ani si încă multi altii.
Sînt actiuni perpetuate si în prezent de Uniunea Scriitorilor din România, continuatoarea Societătii Scriitorilor Români, atît la nivel de filiale, cît si pe ansamblul USR.
Desi încă de la constituire îsi propuseseră asigurarea si impunerea prin lege a unor decente drepturi de autor, dar si ajutoare în caz de boală, împrumuturi, pensii, abia sub presedintia lui Corneliu Moldoveanu, după cum aflăm din Buletinul SSR, Bucuresti, 1922, pe 11 ianuarie 1922 vor fi acordate primele pensii, eveniment anuntat cu firească emotie de presedinte: „Pentru întîiasi dată am realizat dezideratul initial al statutelor si unul din principiile care au dus la întemeierea Societătii – am acordat pensii văduvelor si orfanilor scriitorilor dispăruti” (apud. Ion Munteanu). Printre primii pensionari vor fi sotiile scriitorilor decedati: Al. Macedonski, Emil Gârleanu si Ilarie Chendi. Cred că astăzi USR ar trebui să-si propună, prin Statut si program, asigurarea unor pensii, cel putin văduvelor scriitorilor, dacă nu si orfanilor. Eventual, cel putin acea majorare cu 50% la pensia scriitorului în viată, după decesul acestuia să fie transferată văduvei.
În 1936 luau pensie, de la înstărita Societate, sapte scriitori în viată si douăzeci de văduve de scriitori.
Ion Munteanu comentează în lucrarea sa că, spre exemplu, din 1920, Societatea plătea cîte o sută de lei scriitorilor care citeau din opera lor la sezători.
De asemenea, SSR a reusit, gratie interesului si bunăvointei primarului general al Capitalei, Al. Dănescu, să împroprietărească în toamna lui 1937, în capitală, cinci scriitori, cu cîte o casă: C. Ardeleanu, Al. Cazaban, M. Celarian, D. Karnabat si Mihail Sorbul.
Corneliu Moldoveanu, presedinte SSR, reuseste în 1922 să introducă cîteva amendamente favorabile scriitorilor în Legea chiriilor: „Interesele scriitorului au fost apărate cu prilejul noii legi a chiriilor. Am izbutit, cu toată ostilitatea inexplicabilă a actualului ministru de Justitie – fost pe vremuri director de revistă literară! – să introducem în lege, printre chiriasii care nu pot fi evacuati, si pe membrii Societătii Scriitorilor Români” (apud Teodor Vârgolici). Tot în acea perioadă va fi angajat de către Societate un medic pentru îngrijirea gratuită a membrilor SSR si a familiilor acestora.
În 1925, Mihail Sadoveanu, ca presedinte al Societătii, initiază un memoriu adresat Parlamentului, sustinut si de ceilalti membri în Comitetul de conducere: Liviu Rebreanu, Jean Bart, I. Agîrbiceanu, Corneliu Moldoveanu, Ion Minulescu, Al. Cazaban, Ion Pillat, Cezar Petrescu, Al. Busuioceanu, Camil Petrescu si Vintilă Rusu-Sirianu, prin care se solicita împroprietărirea scriitorilor. Citim în raportul presedintelui Sadoveanu din 15 iunie 1924: „Pentru a găsi o iesire din această osîndă la sterilitate, cea mai fericită mi s-a părut împroprietărirea scriitorilor. Cîteva hectare de pămînt rural, îndestulătoare pentru întocmirea unei mici gospodării de fermă, ar da scriitorului putinta de a scăpa de oras, de a găsi răgaz pentru o creatie pe îndelete, pentru a maturiza o operă si pentru a-si cîstiga existenta în conditiuni mai putin potrivnice scrisului” (apud Teodor Vârgolici). Unul dintre beneficiarii acestui demers a fost Tudor Arghezi, care a primit terenul de la Mărtisor.
În raportul lui Corneliu Moldoveanu, prezentat la depunerea mandatului, pe 17 iunie 1923, citim: „Să amintim membrilor Societătii că se bucură de o reducere de 50% pe Căile Ferate Române, în virtutea cărtii de membru pe anul în curs. Este, poate, un îndemn mai mult la plata regulată a cotizatiei […]” (apud I.M.). Au fost acordate si permise cu regim integral. Cît priveste transportul pe CFR, iată încă o initiativă a USR ce ar trebui promovată în sprijinul membrilor ei, care, invitati în Tară la diverse întîlniri literare, ar putea fi mai receptivi si dispusi să se deplaseze, fiind posesori de astfel de permise.
E sigur că SSR nu era o asociatiune responsabilă cu împărtirea talentului – de o astfel de întreprindere singurul responsabil era Sfîntul Duh –, dar fiind o societate constituită pe criterii profesioniste, asa cum îsi propusese încă de la constituire, se ocupa de cele pămîntesti, cum spune Poetul, de cele legate de o mînă de pămînt, de minimul necesar pentru asigurarea unui trai decent, care să permită linistea scrisului. Nu alta este misiunea actualei Uniuni a Scriitorilor din România.
Ion Dumitru prezintă în lucrarea sa lista integrală a presedintilor si membrilor din comitetul de conducere, în intervalul 1908-1948. Din totalul de doisprezece scriitori care au ocupat fotoliul de presedinte, Liviu Rebreanu a avut cele mai multe mandate, sapte, urmat de Corneliu Moldoveanu, sase, N.I. Herescu, cinci, iar Mihail Sadoveanu, Victor Eftimiu, N.M. Cornilescu si Mihail Dragomirescu au avut cîte trei. Tot aici aflăm si lista integrală a membrilor ce au activat între 1908 si 1945 în SSR: 427 de scriitori.
În 28 aprilie 1908 vom afla ca initiatori douăzeci de scriitori, cînd constituirea SSR va fi definitivă, pe 2 septembrie 1909, numărul membrilor se ridică la patruzeci si sapte, ca la finele lui 1945 în Societatea Scriitorilor Români să fie înscrisi 427 de membri activi.
Între 1909 si 1930 au fost alesi de către adunările generale ale SSR următorii membri de onoare: George Cosbuc, Barbu Stefănescu Delavrancea, O. Densusianu, Iacob Negruzzi, Elena Văcărescu, C. Dobrogeanu-Gherea, Pompiliu Eliade, G. Mortun, C. Rădulescu-Motru, Ioan Slavici. După cum putem observa, aflăm între membrii de onoare cam pe toti supravietuitorii Junimii iesene, pe vechii colaboratori si diriguitori ai „Convorbirilor literare”.
Societatea Literară Română, ce-si începe activitatea la 1 august 1867, transformată, cum precizam la începutul articolului, în Academia Română, a instituit si acordat în 1869 primul premiu de 300 de galbeni lui Timotei Cipariu, pentru Gramatica limbii române. Pe baza numeroaselor donatii, Academia a înfiintat douăzeci si patru de premii literare. În secolul XIX, 34 de scriitori vor fi premiati de Academie, dintre care enumerăm: Vasile Alecsandri, George Cosbuc, Barbu Stefănescu Delavrancea, B.P. Hasdeu, N. Iorga, Al. Odobescu, Al. Vlahută, T.C. Văcărescu, A.D. Xenopol. Pînă în 1947, totalul premiilor acordate de Academie scriitorilor ajunge la 120. Totusi, între marii scriitori ocoliti de Academie la premiere se află: Eugen Lovinescu, Ion Minulescu, Ion Pillat, G. Topârceanu, Tudor Arghezi, George Bacovia, Ion Barbu, Gib Mihăescu.
Tinînd cont de această situatie, Societatea Scriitorilor Români, din dorinta de a-si asigura autonomia în apărarea valorilor literare, precizează în regulamentul de functionare, validat în 1909: „Societatea va putea plăti anual premii, din fondurile sale, cînd acestea vor îngădui, sau cînd persoanele binevoitoare vor lega sau oferi sume cu asemenea destinatie” (apud I.M.). Primele premii se vor acorda abia în 1921, cum aflăm din raportul lui Corneliu Moldoveanu, sustinut în fata adunării generale din 11 iunie 1922. Laureati au fost: George Gregorian pentru volumul Poezii; Al.T. Stamatiad, pentru volumul Parabole si, postum, Calistrat Hogas, pentru Pe drumuri de munte.
Între premiantii din 1923 vom afla pe Liviu Rebreanu, Perpessicius, Jean Bart, Corneliu Moldoveanu…
Din 1922 pînă în 1945, SSR a acordat 151 de premii, la 120 de scriitori, din care: 68 pentru proză, 66 pentru poezie, 11 pentru critică, 6 pentru traduceri. Paradoxal, dintre premiantii SSR, la fel ca la Academie lipsesc Eugen Lovinescu, Ion Minulescu, Ion Pillat, G. Topîrceanu, Octavian Goga, Nicolae Iorga, Cezar Petrescu, Mihail Sadoveanu, Ionel Teodoreanu.
În 1923, Ministerul Cultelor si Artelor, realizînd că regulamentul si conditiile de premiere ale SSR sînt mai corecte decît la Academie, înfiintează Premiul National pentru Literatură, în 1924 pentru proză si poezie, iar din 1925 se adaugă si pentru critică literară. Astfel se vor repara gafele SSR si ale Academiei, iar autori precum Sadoveanu, Goga, Iorga, Arghezi si altii vor fi laureatii Premiului National. Responsabilitatea acordării Premiului National intra în atributiile SSR. Astfel a reusit să-si îndrepte greselile comise la acordarea premiilor curente.
Încă din 1911 SSR a pornit demersurile pentru crearea unei edituri a Societătii, demersuri, din păcate, nefinalizate. Între publicatiile anuale ale Societătii era Buletinul anual al SSR. Buletin care ar fi binevenit să-l publice anual si USR-ul. În Buletin erau publicate: dările de seamă privind activitatea comitetului al cărui mandat expira, rapoartele cenzorilor asupra gestiunii financiare; lista membrilor nou înscrisi – care era supusă aprobării adunării generale; premiile literare acordate de Societate si rapoarte respective care sustineau premiile.
În Darea de seamă asupra activitătii de la 1 ianuarie 1926 pînă la 31 decembrie 1926, prezentată de dl. presedinte Liviu Rebreanu la 6 februarie 1927, publicată în Buletinul anual al SSR, autorul Pădurii spînzuratilor, unul dintre cei mai activi si eficienti presedinti ai SSR, face cîteva amare remarci de o tristă actualitate: „Îmi pare rău îndeosebi că nu ne-am putut întruni măcar de cîte ori se prevede în regulament. Bunul mers al Societătii e strîns legat de solidaritatea membrilor, iar aceasta prin nimic nu s-ar cimenta mai mult ca adunările generale”.
La adunarea generală din 29 februarie 1928, acelasi Liviu Rebreanu propune Societătii un program pe care, cu mici amendamente, si l-ar putea însusi actuala USR: „1. Reorganizarea fondului de pensii pentru a asigura tuturor membrilor SSR si urmasilor lor o pensie potrivită; 2. Stabilirea unui program permanent de sezători, conferinte, comemorări si alte manifestări culturale; 3. Stabilirea unui program de activitate în Casa Scriitorilor; 4. Înfiintarea unui birou  S.S.R. pentru plasarea operelor membrilor la editori si pentru plasarea scriitorilor în servicii; 5. Contactul cu societătile literare străine; 6. Traduceri de opere românesti în limbi străine; 7. Stimularea editurilor românesti si răspîndirea cărtii; 8. Ce ar trebui să facă Ministerul Artelor si cei al Culturii nationale pentru promovarea intereselor scriitorilor; 9. Clădirea Casei Scriitorilor” (apud T. Vârgolici). Marea problemă de care se plîngea prozatorul într-un interviu acordat ziarului „Lupta” din 19 octombrie 1928, era că statul nu acordă nici o atentie fenomenului cultural. Ne izbim pretutindeni de imposibilitatea de desfacere a cărtii… Fără îndoială, datoria statului e să intervină.
Si astăzi statul a rămas la fel de dator…
După intrarea tancurilor sovietice în Tară asistăm la declinul Societătii Scriitorilor Români, dar si a întregii societăti românesti. N.I. Herescu, presedintele în exercitiu al SSR, părăseste în august '44 Tara si se exilează la Lisabona.
Pe 24 septembrie 1944 se organizează, în vederea alegerii unui nou presedinte, adunarea generală. Vor fi alesi: Victor Eftimiu – presedinte, N.D. Cocea – vicepresedinte; Mihail Celarianu – secretar general; Hortensia Papadat-Bengescu, Lucia Demetrius, Radu Boureanu, Mihai Beniuc, Eugen Jebeleanu, Cicerone Theodorescu – membri, Cezar Petrescu si Al. Cazaban – cenzori” (I.M.).
După cum vedem, nici o treime dintre membrii SSR nu au participat la această adunare generală.
În Darea de seamă asupra activitătii comitetului, înfătisată adunării generale de dl. presedinte Victor Eftimiu la 27 mai 1945 sînt evidente infiltrările ideologice ale timpului. Iată cîteva mostre din frazeologia demagogică a epocii: „Pe culmi bate vîntul reînnoirilor sociale, fîlfîie drapelul de culoarea răsăritului si sună trîmbitele chemării la muncă; entuziasmul constructiv va veni să ia locul demonului distrugerii si a urei.
Noi am dori ca toate aceste elanuri să mai însemne si o coborîre în întunericul unde zac multimile, aducîndu-le lumina cul­turii, pe lîngă o viată mai omenească.
Rostul Societătii noastre este nu numai îmbunătătirea stării materiale a scriitorului, dar si înăltarea lui la rangul de lampadafor, de conducător spiritual al neamului si de vrăjitor al sufletului celor multi” (I.M.).
Amintind pe scriitorii dispăruti de la ultima adunare, Eftimiu înscrie printre cei pierduti, de unde pînă unde, prin ce conexiune, pe un alt confrate, un mare poet, pe scriitorul sovietic Iosif Utkin (!??).
Vom asista la primele epurări dintre membrii SSR, epurări, din păcate, acceptate cu usurintă de adunarea generală. Iată-l pe autorul dramei Însiră-te mărgărite, spunînd în raportul său: „Cu aceeasi mîhnire trebuie să înregistrăm decesul moral, plecarea dintre noi, cerută de noi, a unor membri ai Societătii noastre care, în ultimii ani, printr-o stranie rătăcire, s-au alăturat oamenilor lipsiti de inimă si de minte ce ne-au adus tara pe marginea pieirei”.
După alte cîteva fraze găunoase, aflăm ce alte măsuri au mai fost luate după epurare: „Împuterniciti de Domniile-voastre, scumpi colegi, am făcut apel la douăzeci de scriitori valorosi să intre în rîndurile noastre, înlocuind pe cei alături de care nu mai putem sta.Acesti douăzeci de viitori asociati care trebuiau să-si aibă de mult locul printre noi si pe care vă rugăm să-i primiti cu aceeasi dragoste cu care i-am pofti noi, sînt, în ordine alfabetică, doamnele si domnii: Maria Banus, Ury Benador, Geo Bogza, G. Călinescu, I. Călugăru, Emil Dorian, Alexandru Kiritescu, Barbu Lăzăreanu, Gh. Magheru, Alexandru Mironescu, Dinu Nicodin, Miron Radu Paraschivescu, Dan Petrasincu, Ion Pas, Al. Rosetti, George Silviu, H. Sanielevici, Tudor Teodorescu-Braniste, Radu Tudoran si Gheorghe Zane”.
Nu lipseau din Darea de seamă temenelele fată de puterea comunistă, ce vor deveni o constantă pe toată durata comunismului. Ca soldat disciplinat al partidului, Victor Eftimiu îsi afirmă indignarea si anuntă adunarea că am exprimat Academiei Române nedumerirea noastră că în această înaltă institutie de cultură nu s-a făcut încă eliminarea membrilor vinovati de a fi colaborat cu nazismul criminal. Cei epurati, în scurt timp, vor umple lagărele si puscăriile politice, deschise generos de puterea comunistă celor mai valorosi dintre români.
După citirea dării de seamă, vor urma alegeri si Victor Eftimiu va fi ales presedinte pentru un nou mandat. În comitetul de conducere au fost alesi: Gala Galaction, N.D. Cocea, Cezar Petrescu, Perpessicius, Mihail Celarianu, I. Puturi, Lucia Demetrius, Ion Călugăru, Cicerone Theodorescu, Eugen Jebeleanu, Dinu Bondi si Zaharia Stancu. Iar în juriul de onoare: T. Rudenco, Mihail Cruceanu, Agatha Grigorescu-Bacovia, A. Toma si generalul Argesanu; supleanti: Camil Baltazar, Aurel Baranga, Oscar Lemnaru, Sasa Pană si Tudor Soimaru. Cenzori: Carol Ardeleanu si Dumitru Corbea; supleanti: Vintilă Russu-Sirianu si Geo Dumitrescu” (T.V.).
Adunarea generală a SSR din 9 septembrie 1948, în noul context, decide să se restructureze, schimbîndu-si numele în Societatea Scriitorilor din România, deschizînd portile pentru primirea scriitorilor de alte nationalităti, dar si a tuturor membrilor Societătii Autorilor Dramatici. Cu acest prilej vor fi alesi: Zaharia Stancu – presedinte; Ion Călugăru – secretar general; Gala Galaction, N.D. Cocea, Gaal Gabor si Al. Sahighian – vicepresedinti. Noul comitet a functionat pînă la 27 martie 1949 cînd ia fiintă Uniunea Scriitorilor din România.
Prin Decretul nr. 31 din  29 ianuarie 1949, ia fiintă Fondul Literar. Articolul 3 al Decretului preciza: „În vederea asigurării de conditii favorabile pentru desfăsurarea muncii creatoare a scriitorilor, se înfiintează pe lîngă Societatea Scriitorilor din Republica Populară Română si sub controlul Mi­nisterului Artelor si Informatiilor, o institutie purtînd numele FONDUL LITERAR AL SCRIITORILOR, avînd drept scop ajutorarea materială a scriitorilor, prin: acordarea de împrumuturi pentru perioada de pregătire a operelor literare; acordarea de ajutoare si pensii pentru caz de boală, invaliditate, pierderea capacitătii de muncă; asigurarea familiei scriitorului în caz de deces; înfiintarea si întretinerea de case de odihnă, sanatorii, crese, cămine de copii, cantine etc.; organizarea de cooperative de consum, ateliere pentru deservirea scriitorului etc. [...]. Pentru anul 1949 se alocă FONDULUI LITERAR un prim buget de 30.000.000 de lei” (I.M.). Fondul literar se va dovedi un bun mijloc de cumpărare a fidelitătii partinice a scriitorilor.
Între 25-27 iunie 1949, în de acum Republica Populară Română, se desfăsoară la Bucuresti adunarea generală la care sînt prezenti delegati ai scriitorilor din toată Tara. La deschidere, după cutumele vremii, asistă si membri ai guvernului. În acele zile s-a votat noul statut si s-a ales noua conducere a proaspăt înfiintatei Uniuni a Scriitorilor din România. Îl aflăm în comitetul de conducere pe Mihail Sadoveanu – presedinte de onoare (acelasi care în urmă cu aproape patruzeci de ani era presedintele proaspăt constituitei Societăti a Scriitorilor Români); Zaharia Stancu – presedinte activ; Mihai Beniuc, Al. Sahighian, M. Novicov, Eugen Jebeleanu, Liviu Bratoloveanu, Ruxandra Palade – membri.
Istoria zbuciumată a USR dintre 1948-1989 asteaptă încă un istoric literar dispus să se aplece asupra ei pentru a afla si prezenta fata reală a cedărilor în fata regimului comunist, dar si a momentelor de rezistentă în contra aceluiasi.
După prăbusirea comunismului, Uniunea Scriitorilor, continuatoare a vechii Societăti a Scriitorilor, a încercat si în parte a reusit să-si recîstige vechiul prestigiu. Primul presedinte postrevolutionar a fost Mircea Dinescu. Perioadă grea pentru USR, în care Uniunea, dar si revistele ei, ce renuntaseră, partial pe bună dreptate, la stipendiile si umbrela protectoare a statului, au intrat cu totul nepregătite în malaxorul economiei capitaliste, care a dus la faliment întreaga structură a USR. Regretatul Laurentiu Ulici, care a preluat presedintia, a reusit să redreseze Uniunea, pornind totodată demersuri pentru îmbunătătirea vietii scriitorilor. Între măsurile sustinute, pe lîngă înfiintarea unor librării ale USR în marile orase, a fost si acordarea pensiilor suplimentare pentru membrii USR. După decesul celui care a scris Literatura română contemporană, Eugen Uricaru, noul presedinte, va continua demersurile initiate de Laurentiu Ulici. Sub presedintia lui Eugen Uricaru se va reusi acordarea indemnizatiilor de merit scriitorilor valorosi, care au împlinit 60 de ani. La începutul mandatului prezidential al lui Nicolae Manolescu acordarea pensiilor suplimentare va deveni, din 2007, o realitate.
Tot acum, gratie si eforturilor conjugate ale vicepresedintelui Varujan Vosganian, s-a reusit încasarea substantială a timbrului literar. Desi votat încă din vremea lui Mircea Dinescu, timbrul literar era vărsat mai mult benevol si simbolic în contul USR. Amenintarea interventiei pîrghiilor de control fiscal a reusit să determine editurile să-si revizuiască atitudinea si să-si achite timbrul literar către USR.
Sînt preconizate îmbunătătiri la noul Statul al USR, care odată adoptate prin votul viitoarei adunări generale sperăm să asigure o mai bună functionare a organelor Uniunii, Uniune care sărbătoreste primul secol de existentă a Societătii Scriitorilor Români.


Pentru istoria literarã meritã transcrise documentele votate pe 2 septembrie 1909: „Statute:
Par. I. – Numele complet al societãtii este: Societatea Scriitorilor Români.
Par. II. – Scopul Societãtii: 1 – Apãrarea drepturilor si intereselor morale si materiale ale scriitorilor; 2 – Ajutorarea, prin împrumut, a scriitorilor întovãrãsiti; 3 – Ajutorarea vãduvelor si copiilor orfani ai societarilor; 4 – Ajutorarea scriitorilor tineri si de talent.
Part, III. – Mijloacele: Conferinte, sezãtori literare, reprezentatii dramatice, serbãri populare etc; redactarea unui buletin al Societãtii.
Par. IV. – Membrii sunt de trei feluri: activi, de onoare si donatori.
Par. V. – Membrii activi: Orice scriitor român care voieste sã facã parte din Societatea Scriitorilor Români, ca membru activ, trebuie sã prezinte: 1 – Actul de nationalitate românã; 2 – Lista operelor sale; 3 – Aderarea sa la statute. Afarã de acestea va depune, ca taxã de înscriere, 10 lei, în mîinile casierului, precum si prima cotizatie lunarã de 2 lei.
Par. VI. – Membrii de onoare sunt alesi dintre persoanele cu merite deosebite pentru literatura românã.
Par. VII. – Membrii donatori sunt toti aceia care varsã în fondul Societãtii suma de 200 de lei.
Par. VIII. – Drepturile membrilor. Membrii activi au dreptul de a discuta si de a lua hotãrîri în toate chestiunile privitoare la Societare. Membrii de onoare n-au decît vot consultativ, avînd însã dreptul de a tine, pentru Societate, lecturi si conferinte publice, ale cãror subiecte se vor anunta mai înainte presedintelui.
Par. IX. – Conducerea Societãtii. Societatea are un presedinte, un vicepresedinte, un secretar, un bibliotecar (care va functiona si ca ajutor de secretar), un casier si un Comitet de 7 membri, dintre care doi cenzori si doi supleanti. Presedintele are douã voturi. Comitetul se alege în adunãrile generale, cu majoritatea absolutã de voturi, pe timp de un an. El poate fi reales. Admiterea membrilor noi se face de cãtre Comitet, conform regulamentului special.
Par. X. – Averea Societãtii. Se constituie din fondul regulat, din veniturile lecturilor si serbãrilor publice, din cotizatiile membrilor fondatori si activi, din donatiuni si din o taxã de 10 lei de fiecare volum sau traducere tipãrite în editurã.
Par. XI. – Fiecare societar va fi obligat sã doneze pentru biblioteca Societãtii cîte un volum din operele sale.
Par. XII. – Buletinul Societãtii. Toate lucrãrile si comunicãrile, rapoartele, înstiintãrile functionarilor etc. apar în Buletinul Societãtii. Directorul acestui buletin este presedintele Societãtii.
Par. XIII. – Sedintele Societãtii sunt de douã feluri: administrative, lunare si una generalã anualã, care se va tine la sfîrsitul lunii mai.
Par. XIV. – Adunarea generalã poate sã se pronunte, cu douã treimi de voturi, asupra schimbãrii statutelor, cu exceptia paragrafelor I, II si III, care rãmîn neschimbate. Zece membri, prin subscrierile lor, pot sã invite pe presedinte ca sã convoace adunãri generale extraordinare. Adunãrile generale nu se pot tine decît fiind de fatã douã treimi dintre membrii activi ai Societãtii. Neîntrunindu-se numãrul acesta, se va face o nouã convocare, iar adunarea se va tine cu orice numãr de membri prezenti.
Par. XV. – Atributiunile comitetului, întrebuintarea capitalurilor si a veniturilor se vor stabili într-un regulament special”.
Poate, în ce priveste membrii USR, reintroducerea în noul Statut a diferentierii dupã modelul initial, în membri activi, de onoare si donatori, ar putea fi o cale beneficã întru consolidarea materialã a breslei.
Statutele vor rãmîne în vigoare pînã la 27 decembrie 1925, cînd adunarea generalã extraordinarã, tinutã sub  presedintia lui Liviu Rebreanu, va propune si va vota unele modificãri, impuse de evolutia Societãtii. Între noile prevederi adoptate erau si cele cu privire la conditiile de primire a noi membri, apropiate de cele folosite în prezent. Înscrierea nu se mai realiza doar pe baza unei liste de opere. Dosarul trebuia sã cuprindã douã recomandãri ale unor membri activi, însotite de prezentarea operelor care justificau solicitarea de primire în SSR.
Totodatã aspirantul trebuia sã fie autor român si sã aibã publicate: un roman sau douã volume de nuvele; sau douã volume de versuri; sau o piesã de teatru în trei acte, jucatã; sau un volum de criticã ori istoriografie literarã, sau, pentru cei care nu au încã volume publicate, sã aibã o colaborare literarã constantã, de cinci ani, la cel putin  trei reputate reviste literare. Ultima conditie ar putea fi reactualizatã si reintrodusã în noul statut al USR si ar fi o bunã cale de a permite unor tineri talentati, cu prezente de calitate în reviste de prestigiu, dar fãrã posibilitate, într-o proximitate convenabilã, de a-si edita în volume paginile publicate, sã acceadã la calitatea de membru USR. Noile  prevederi erau si o încercare de stopare a intrãrii diletantilor cu pretentii de scriitori.
Tot în adunarea de constituire s-a votat si un regulament de functionare. Aici, la capitolul Scopul Societãtii se putea citi: „Pentru îndeplinirea scopurilor Societãtii, membrii sãi se obligã la o muncã solidarã, adicã: 1 – La dezvoltarea unei activitãti literare intense; 2 – La tinerea de conferinte sau de lecturi publice, în folosul fondurilor; 3 – La apãrarea si promovarea interesului si prestigiului Societãtii. În schimb, Societatea va apãra drepturile scriitorilor fatã de editorii de literaturã românã si va cãuta sã stabileascã legãturi avantajoase cu societãtile literare si cu casele de editurã din strãinãtate”. O mentiune este si cu privire la plata cotizatiilor, e drept, niciodatã aplicatã. „Membrii care vor rãmîne în urmã cu plata cotizatiilor, dupã trecerea a trei luni vor fi considerati retrasi din Societate” (apud. Ion Munteanu). Si actualul Statut al USR prevede mãsuri restrictive asupra celor care nu-si achitã cotizatia, dar numai cei aflati la pensie respectã aceastã îndatorire, pentru cã, în caz contrar, riscã sã-si piardã pensia suplimentarã.
La Drepturile membrilor, conform cu prevederile din Statute, sînt mentionate în regulament: ajutorarea în caz de boalã, împrumuturi, pensii pentru vãduvele si copiii decedatilor. Drepturi ce se pierdeau în situatia în care membrii au absentat de la cinci sedinte consecutive.
Statutele Societãtii vor fi publicate în „Monitorul Oficial”, abia în anul 1912, împreunã cu legea prin care Societatea era recunoscutã persoanã moralã. Emil Gârleanu, ales presedinte în 20 noiembrie 1911, va realiza o miscare înteleaptã, prin alegerea intentionatã a lui C.C. Arion, la acel moment ministru al Instructiei Publice, drept presedinte de onoare al SSR. Gratulat în acest fel, Arion obtine votarea legii atît de dorite de scriitori si care acorda Societãtii rîvnita recunoastere de persoanã moralã. În „Monitorul Oficial”, pe 1912, p. 13338-13339, citim: „Art. 1 – Societatea Scriitorilor Români se recunoaste ca persoanã moralã cu drept de a functiona dupã statutele ei din 2 septembrie 1909, care nu se vor putea modifica fãrã autorizatia Consiliului de Ministri. Aceastã lege, dimpreunã cu statutele la dînsa anexate, s-au votat în Senat, în sedinta de la 20 ianuarie anul 1912 si s-au adoptat cu majoritate de 35 de voturi contra 1. Aceastã lege, dimpreunã cu statutele la dînsa anexate, s-a votat de Adunarea deputatilor, în sedinta de la 21 februarie 1912, si s-au votat cu majoritate de 63 de voturi, contra 4”.
N-ar fi lipsit de interes sã-i cunoastem dupã nume pe cei cinci parlamentari care au votat în contra Societãtii. Din pãcate, votul secret îi scuteste de rusinea unei blamãri publice din partea scriitorimii.