Atitudini

                                              SAHARA VIDEOUNIVERSULUI
                                                                                                                                                  Cassian Maria SPIRIDON

        Cartea lui Giovanni Sartori, Homo videns, Imbecilizarea prin televiziune si post-gîndirea (apărută în 2006 la editura Humanitas, în traducerea lui Mihai Elin) se centrează pe ideea că televiziunea modifică radical (sărăcindu-l) aparatul cognitiv al lui homo sapiens. Idee nu neapărat nouă, dar inteligent argumentată în încercarea de a puncta complexitatea efectelor malefice asupra capacitătilor noastre de cunoastere si implicit de exprimare.
Revolutia multi-media într-o continuă si rapidă expansiune – tv, internet, calculatoare personale, crearea unui ciberspatiu global si globalizant – are, pe aceste multiple căi, cum îndreptătit atentionează eseistul italian, un numitor comun: „tele-vederea”, si prin aceasta o „tele-trăire” a noastră.
Revolutia română este si un produs al revolutiei multi-media, în premieră al televiziunii, asa cum la începutul lui aprilie a.c. am asistat la miscarea de la Chisinău, un produs, în premieră al internetului – tinerii s-au adunat în Piată, comunicînd si chemîndu-se unii pe altii, prin intermediul postei electronice. Sînt efecte ale revolutiei multi-media favorabile lărgirii libertătii de exprimare, dar numai atît. Fenomenul video, cum spune Giovanni Sartori, îl transformă pe „homo-sapiens” produs al culturii scrise într-un „homo-videns”, în care cuvîntul e detronat de imagine.
Comunicăm sau ni se comunică numai prin imagine, închidem usa cunoasterii care se întemeiază pe abstractizare, pe ideea vehiculată de cuvînt. O imagine nu-ti transmite concepte. Te poate cel mult impresiona.
La început era Cuvîntul, citim în Ioan, 1, 1-4 – logosul, gîndul care dă viată, săvîrseste. Tele-vederea provoacă metamorfoza omului, schimbarea naturii sale, schimbare care începe de la vîrste foarte fragede – copilul devine video-copil; este, cum constată cercetătorul italian, un exemplu foarte recent de fiintă umană educată de tele-vedere – în fata unui televizor – înainte chiar să învete să scrie si să citească.
Un efect imediat al primatului imaginii este prioritatea vizibilului, a imaginii video în defavoarea inteligibilului. Un alt efect este amploarea căpătată pe ecrane de video-politică.
Preocupat de educatie, de ceea ce întelegeau vechii greci prin paideia si de impactul în formarea video-copilului, hrănit informational de fluxul filtrat de canalele de comunicatie în masă, constată, la nivel de certitudine, că televiziunea – spre deosebire de instrumentele de comunicare care au precedat-o (pînă la radio) – mai mult distruge decît transmite în materie de cunoastere si întelegere.
Jean Baudrillard, despre binefacerile unei astfel de comunicări, exclama sarcastic: „Informatia, în loc să transforme masa în energie, produce si mai multă masă”.
În cruciada pe care a pornit-o în contra lui homo videns, într-un context în care explozia multimedia aflată în continuă expansiune (pe cale să cuprindă întreaga planetă), este constient că posibilitătile de blocare sînt nule si nu exclude faptul că în această extindere exponentială are si efecte benefice, este într-o anume măsură folositoare, cu amendamentul: doar dacă nu se scufundă în „viata inutilă”, într-o existentă care înseamnă doar omorîrea timpului si implicit stergerea creierului, a capacitătii de a gîndi cu propriul cap, de a discerne si a lua decizii în cunostintă de cauză.
Dacă prin cele semnalate sigur nu va stopa inevitabilul, sper, ne spune Giovanni Sartori, să-i sperii îndeajuns pe părinti cu ceea ce se va întîmpla video-copilului lor, astfel încît să-i transform în părinti mai responsabili. Sper ca scoala să se debaraseze de pedagogia ei dăunătoare si să iasă din degradarea în care a căzut, sper, asadar, într-o scoală aptă să lupte împotriva acelei post-gîndiri pe care astăzi o între­tine. Sper de asemenea sa avem ziare mai bune, si la urma urmei si o televiziune mai bună.
Eseistul, constient că bătălia este dinainte pierdută, se vede dator să tragă sirena prin care, măcar în ultima clipă, să anunte cataclismul, asa, cine are urechi de auzit să audă (Matei, 11, 15). Bătălia este mai importantă decît victoria. În întreprinderea sa, conducîndu-se după spusa lui Wilhelm de Orania, „point n’est besoin d’esperer pour entreprende, ni de réussir pour persevérer”.
Pentru a-i diferentia pe homo-sapiens de homo videous se cere definirea lor. În Sistemul naturii (1758), Carl von Linné califică specia umană drept homo sapiens (omul întelept). Fiziologic, homo sapiens nu are elemente care să-l facă unic între primate – genul de care neamul omenesc apartine ca specie. Unicitatea lui homo sapiens este asigurată de capacitatea, implicit posibilitatea de a opera cu simboluri.
Ernst Cassirer (1874-l945), în Filosofia formelor simbolice (Limbajul – 1923, Gîndirea mitică – 1925, Fenomenologia cunoasterii – 1929), nu mai putin în Eseu despre om (1944), îl defineste pe om drept un animal simbolic. Si în Eseu despre om explică: „Omul nu trăieste într-un univers pur fizic, ci într-un univers simbolic. Limba, mitul, arta si religia [...] sînt diferitele fire care alcătuiesc tesătura simbolică [...] Orice progres uman în gîndire si experientă întăreste această tesătură [...] Definitia omului ca animal rational nu si-a pierdut deloc valabilitatea [...] dar e lesne de văzut că această definitie este doar o par­te dintr-un întreg. Pentru că alături de limbajul conceptual exis­tă un limbaj al sentimentului, alături de limbajul logic sau stiintific există limbajul imaginatiei poetice”.
Omul ca animal symbolicum cuprinde integralitatea formelor vietii culturale. Capacitatea de a percepe, produce si lucra cu simboluri se manifestă, cum consemnează si savantul italian, prin limbaj, prin capacitatea de a comunica prin articularea unor sunete si semne „semnificante”, purtătoare de semnificatie.
Pentru Albertus Magnus, Homo inquantum homo solus est intellectus; pe româneste: Omul, în măsura în care este om, este doar intelect. Or, multimedia si universul ei video multifunctional, prin apel prioritar la imagine îi diminuează pînă la disparitie această calitate esential umană.
Omul este un animal simbolic pentru că, în concomitentă, este si un animal vorbitor, un animal loquax, unul cum spune Cassirer, în permanentă conversînd cu sine însusi. Aici vede eseistul italian, la om, principala însusire care îl deosebeste radical de orice altă specie de fiintă vie. Prin limbaj omul poate vorbi despre sine, reflectă asupră-si, la ce spune, poate comunica. Totodată cunoasterea, procesul cognitiv, gîndirea în genere, elemente ce-l definesc ca animal simbolic, se constituie, sînt functionale în si prin limbaj. Cugetarea nu are nevoie de vedere. Giovanni Sartori dă ca exemplu orbii care au dificultăti în actul gîndirii din cauză că nu pot citi, nu pentru că nu văd lucrurile despre care gîndesc. În concluzie, lucrurile pe care le gîndim nu le văd nici cei care văd: ele nu sînt „vizibile”.
Esentială în dezvoltarea civilizatiilor a fost aparitia scrierii, trecerea de la comunicarea orală la cuvîntul scris. Aparitia tiparului la sfîrsitul secolului XV, a Bibliei tipărite de Gutenberg, a posibilitătilor de retipărire si multiplicare a textelor într-un număr tot mai mare de exemplare, a permis transmiterea scrisă a culturii, devenind astfel potential accesibilă tuturor.
Un alt salt este nasterea, la sfîrsit de secol XVIII, început de secol XIX, a gazetei tipărite zilnic, a cotidianului la care încă apelăm si în prezent pentru informatii. Urmează inventiile lui Alexander Graham Bell, telegraful, apoi telefonul, care anulau distantele, asigurînd comunicatiile directe între oameni aflati în oricare punct al planetei. Radioul, alături de celelalte două inventii, pe lîngă anularea distantelor, este însotit de comunicarea printr-o voce accesibilă în toate spatiile dotate cu un astfel de aparat. Este un puternic difuzor al comunicării, unul – cum observă autorul volumului Pluralism si multiculturalism care nu stirbeste natura simbolică a omului; radioul „vorbeste”, comunică prin cuvinte. În toate aceste inventii limbajul, comunicarea lingvistică îsi păstrează prioritatea.
Marea ruptură se produce o dată cu aparitia la jumătatea secolului trecut a televizorului si a televiziunii. E inventia care asigură vederea de departe (tele), accesarea de către publicul spectator a unor imagini din orice loc, indiferent de distantă. „În televiziune, vederea e precumpănitoarefată de vorbire, în sensul că vocea de la fata locului, sau cea a unui vorbitor, se află pe planul doi, depinde de imagine, comentează imaginea. În consecintă, telespectatorul este mai mult un animal văzător decît un animal simbolic” (Giovanni Sartori).
Prin televiziune imaginile surclasează comunicarea prin cuvinte; o schimbare radicală prin care homo sapiens se îndepărtează, îsi pierde capacitatea simbolică pentru a-l apropia prin vedere de starea initială, asistăm la un regres către starea originară a animalitătii vizuale si părăsirea lumii conceptului. Cum ne atentionează Ernst Cassirer, în introducerea la Filosofia formelor simbolice, conceptul nu este numai mijlocul de a prezenta viata concretă a spiritului, ci el este elementul propriu substantial al spiritului însusi.
Toate inventiile din domeniul comunicatiilor au fost, în timp, întîmpinate aproape totdeauna mai mult decît favorabil. Spre exemplu Iluminismul (provocat de editarea începînd cu 1751 a Marii Enciclopedii, L’Encyclopédie a lui Diderot, operă finalizată în 1789, organizată în 28 de volume in folio cu un tiraj de 24000 de exemplare) n-ar fi fost posibil în absenta tiparului.
Pînă la jumătatea secolului trecut capacitătile vizuale ale omului si-au lărgit granitele în lumea microcosmosului cu ajutorul microscopului, pentru depărtarea a apelat la binoclu si telescop.
Odată cu televiziunea, vedem totul din fotoliu, sîntem agresati de pretutindeni cu imagini. Era cibernetică, în nici jumătate de secol, a cucerit planeta. Calculatorul, implicit internetul, nu numai că unifică cuvîntul, sunetul, imaginile, dar, sîntem atentionati, introduce în rîndul celor „vizibile” realităti simulate, realităti virtuale…ne face să vedem imagini „imaginare”. Asa-numita realitate virtua­lă este o irealitate creată pe ecran si ea este realitate numai pe ecran. Virtualul, simulările lărgesc peste măsura posi­bilitătile realului; dar ele nu sînt, ca atare, realitate. Intrăm în era multimedială, în care calculatorul este rege. Are loc translarea comunicării din domeniul limbajului, a cuvîntului scris sau vorbit, în cel al imaginii. „Cuvîntul este un «simbol» dizolvat în întregi­me în ceea ce semnifică, în ceea ce ne face să întelegem. Iar cuvîntul ne face să întelegem numai dacă e înteles, cu alte cuvinte dacă cunoastem limba căreia îi apartine; altminteri este literă moartă, un semn sau un sunet oarecare. Imaginea, dimpotrivă, e pur si simplu reprezentare vizua­lă. Imaginea se vede si gata; iar pentru a o vedea e suficien­tă vederea, e de ajuns să nu fim orbi. Imaginea nu se vede închineză, în arabă sau în engleză. Repet: se vede si gata” (G.S.).
Cu televiziunea asistăm la o scindare, la o schimbare radicală fată de mai vechile mijloace de comunicare, ea nu se adaugă la cele existente, este mai ales o substituire care răstoarnă raportul dintre a întelege si a vedea.
Pînă mai ieri, lumea si evenimentele ei ne erau prezentate în scris sau vorbite, în prezent avem parte doar de explicatia în marginea unor imagini video. Rolul televiziunii nu se mentine în limitele vehiculării de imagini, ci produce o transformare, o metamorfoză a naturii de animal symbolicum a lui homo sapiens; pentru că ea devine si un instrument paideic, unul antropogenetic, care determină aparitia unui tip nou de fiintă umană. Astăzi copiii, mult înainte de a învăta să scrie si să citească, se uită nenumărate ore la televizor. Sînt robii ecranului. Si nu atît pericolul de a deveni un adult violent, prin scenele de violentă vizionate în copilărie, ci, pericolul real este de a-si pierde capacitatea de a opera cu simboluri, în fond de a gîndi.
Dacă Evanghelia lui Ioan se deschide cu: La început a fost cuvîntul – pentru copiii de astăzi s-ar putea spune la început este imaginea”.
Pentru a puncta efectele înlocuirii cuvîntului de imagine, eseistul apelează la un citat din Francesco Alberoni: „Copiii trec prin lumea adultă a scolii, a statului [...] a pro­fesiei ca niste clandestini. La scoală ascultă cu apatie niste lectii [...] pe care le si uită repede. Nu citesc ziarele [...] Se barica­dează în propria cameră împreună cu posterele eroilor lor, pri­vesc la propriile lor spectacole, merg pe strada cufundati în muzica lor. Se trezesc numai atunci cînd se adună noaptea la discotecă. Cînd, în sfîrsit, gustă din plin betia de a se înghesui unii în altii, beatitudinea de a exista ca unic trup colectiv dăn­tuitor”.
Si comentează în continuare, din nefericire, cu deplină îndreptătire: „Nici că l-as putea zugrăvi mai bine pe video-copil, adică pe copilul educat de video-vedere. Copilul acesta nu devine oare niciodată matur? Devine în oarecare măsură, prin forta lucrurilor. Dar e vorba întotdeauna de un adult care rămîne surd pe viată la stimulii cititului si ai cunoasterii transmise de cultura scrisă. Stimulii la care continuă să răspundă, ca om mare, sînt aproape exclusiv audio-vizuali. Prin urmare, video-copilul nu creste mai mult de atît. La treizeci de ani se trezeste că e un adult sărăcit, educat de mesajul «cultura, ce pisălogeală» lansat de Ambra Angiolini (copilul minune care a animat un sezon marele sat de vacantă preluat de televiziune), si deci un adult marcat pe viată de atrofie culturală”.
Apărătorii spatiului video consideră cultura cărtii, drept un apanaj al celor putini, al elitei, iar cultura audio-vizuală se adresează, apartine celor multi.
Nu numărul celor implicati exprimă natura si valoarea unei culturi. Fenomen care îl îndreptăteste pe Giovanni Sartori să afirme că, dacă pretul plătit pentru o cultură a tuturor este declasarea într-o sub-cultură, care e de fapt – din punct de vedere calitativ – „incultură” (ig­norantă culturală), atunci operatiunea aduce doar pierde­re. Cu totii inculti sună oare mai bine decît putini culti? Dorim oare o cultură în care nimeni să nu stie nimic? Într-un cuvînt, dacă învătătorul stie mai mult decît elevul, trebuie atunci să-l ucidem pe învătător; iar cine nu judecă asa e un elitist. Dar asta e o logică lipsită de orice logică.
E o constatare ce înfioară. Să ne amintim ce s-a întîmplat în Cambodgia sub regimul lui Pol Pot, cînd o primă măsură a fost lichidarea fizică a stiutorilor de carte.
Televiziunea se impune a fi cercetată cu discernămînt. Cum spune si savantul italian, e sigur că televiziunea distrează si amuză, spre mai marea încîntare a lui homo ludens – este ceea ce tine de televiziunea spectacol, dar devine cu totul malefic dacă televiziunea transformă totul în spectacol.
Totodată are si un rol trezitor, e drept unul violent si total diferit de radio, spre exemplu. „Pînă în secolul XX, trei sferturi dintre muritori stăteau închisi si adormiti în satele lor (cel mult în orăselele lor). Acum sîntem cu totii, sase miliarde la număr, treziti sau trezibili. Este o schimbare colosală, al cărei impact exploziv încă nu-l putem măsura. Pe moment, oricum, e sigur că o trezire înseamnă o deschidere spre progres în acceptia iluministă a termenului. Dar, dimpotrivă, e tot atît de si­gur că în fata acestor progrese se află un regres funda­mental: sărăcirea întelegerii” (G.S.).
Asistăm, practic, la o tembelizare generalizată, primatul imaginii provoacă erodarea capacitătii de abstractizare a omului. Întregul nostru vocabular cognitiv si teoretic, asa cum constată profesorul de la Universitatea din Florenta, constă din „cuvinte abstracte” care nu au nici un corespondent în lucrurile vizibile, si a căror semnificatie nu e raportabilă la si nici nu e traductibilă în imagini. Oras este un alt cuvînt „vizibil”; dar natiune, stat, suveranitate, democratie, reprezentantă, birocratie si asa mai departe nu sînt; ele sînt concepte abstracte, elaborate prin proce­se mentale de abstragere, care indică entităti construite de mintea noastră; sînt de asemenea abstractiuni „non vizi­bile” conceptele de justitie, legitimitate, legalitate, libertate, egalitate, drept (si drepturi). Tot astfel, si de-a valma, cuvinte ca somaj, inteligentă, fericire sînt si ele abstracte.
Posibilitatea de a gestiona realitatea, indiferent de modalitătile de manifestare – politică, economică, socială – se întemeiază pe gîndirea prin concepte, concepte prin natura lor invizibile si inexistente pentru ochiul liber, toate fiind în fapt abstractiuni. Depăsirea primitivitătii a fost asigurată de această capacitate de a utiliza un limbaj abstract ce permite accesul la cunoasterea analitico-stiintifică.
Imaginile video nu produc idei, încît homo sapiens prin atrofiere culturală este tot mai vizibil înlocuit de homo videns. „La acesta din urmă limbajul conceptual (abstract) e înlocuit de un limbaj perceptiv (concret) care e infinit mai sărac: mai sărac nu doar în cuvinte (prin numărul de cuvinte), ci mai ales în bogătia de semnificatii, în capacitatea conotativă” (G.S.).
Mondializarea televiziunii este un fapt ce se înscrie în categoria inevitabilului. Această caracteristică nu elimină dreptul la o privire critică asupra efectelor cît si în aflarea căilor de stopare si/ sau eliminare a celor cu impact negativ. Asa cum se întîmplă, spre exemplu, în cazul pericolului încălzirii globale ca efect al industrializării.
Se afirmă că nu există contradictie între imagine si cuvînt încît, cum comentează si profesorul italian, întelegerea prin concepte si întelegerea prin văz se combină în „sumă pozitivă”, sustinîndu-se sau cel putin integrîndu-se una cu cealaltă. Teza ajunge să fie, astfel, că omul cititor si omul privitor, cultura scrisă si cultura audio-vizuală dau nastere unei sinteze miraculoase. Ar fi cu adevărat un miracol să asistăm la realizarea acestei sume pozitive. Or, realitatea ne dezminte si este la îndemîna oricui să verifice. Încă n-am ajuns la o sinteză eficientă între cele două tipuri de cultură. Relatia dintre omul cititor si homo videns – si aici sînt putine argumente în a-l contrazice pe eseist – este – în realitate – de „sumă negativă” (ca într-un joc în care pierd toti).
Cîteva statistici argumentează o evidentă si drastică scădere a timpului acordat lecturii, tipăriturilor, în favoarea cresterii exponentiale a orelor petrecute în fata micului ecran. Dacă în 1954 urmărirea programelor tv îi răpea unui american trei ore, în 1994 numărul acestora ajungea la sapte. Un calcul simplu al utilizării celor 24 de ore, cîte adună o zi completă, timpul de muncă, timpul de odihnă si activităti menajere, ce rămîne vedem că este cu totul fagocitat de ecranele tv.
Marele păcat al imaginii este că nu asigură prin ea însăsi, aproape nici un fel de inteligibilitate. Pînă cînd nu vom avea parte de o televiziune care să ne explice si să ne comunice inteligibil ceea ce ne oferă, sansa integrării lui homo sapiens si homo videns rămîne doar o himeră.
Marsul atrofierii întelegerii, început acum mai bine de jumătate de veac prin afirmarea explozivă a televiziunii nu are sansa de a fi nici măcar frînat.
Cunoasterea prin imagini”, afirmată ca un progres de unii triumfalisti, nu e o cunoastere, sîntem îndreptătit atentionati, în sensul cognitiv al cuvîntului si (…) în loc să răspîndească cunoastere, ea mai mult îi erodează premisele.
Saltul în era digitală a adăugat noi instrumente spatiului video, calculatorul ca hard si internetul ca soft. Utilizatorul, din pasiv consumator de imagini tv, devine unul activ: internetul, reteaua retelelor deschide o multitudine de posibilităti – primeste si transmite imagini, dar si texte scrise, permite intercomunicarea între utilizatori, satisface cele mai variate curiozităti; este si o imensă bibliotecă oricînd disponibilă.
Giovanni Sartori vede în această multitudine de oportunităti trei posibilităti de folosire: I) o utilizare strict practică, II) o utilizare pentru divertisment, III) o utilizare educativ-culturală. În legătură cu utilizarea Internetului pentru a ne gestiona afacerile si serviciile previziunea e indubitabilă: copiii de astăzi vor fi toti, mîine, „internetisti practici”. Dubiile încep în legătură cu celelalte utilizări.
Întrebarea care rămîne este dacă Internetul produce sau nu o crestere culturală. Este limpede că reteaua retelelor este si o veritabilă sursă de cunoastere. „Obstacolul de-a lungul acestui parcurs e că micutul de trei-patru ani începe cu televizorul. Prin urmare, atunci cînd ajunge la Internet interesul lui cognitiv nu e sensibilizat în cheie abstractizantă. Si cum fără capacitate de abstractie nu se poate intra în mundus intelligibilis, e foarte probabil ca stiinta înmagazinată în retele să rămînă în cea mai mare măsură neutilizată. În teorie, spuneam, Internetul ar trebui să promoveze cresterea cultu­rală. În practică, se poate întîmpla chiar contrariul, de vreme ce homo videns există deja ca atare atunci cînd descope­ră reteaua. Desigur, Internetul ne poate ajuta să iesim din închiderea în mundus sensibilis. Dar pe cîti dintre noi?” (G.S.).
Trebuie să recunoastem că internetul, ca instrument cultural, are un viitor modest. Si cum observa eseistul, alături de Umberto Eco, adevăratii cercetători vor citi în continuare cărti, folosindu-se de Internet pentru umpluturi, pentru bibliografii si pentru infor­matii pe care mai înainte le găseau în dictionare; dar mă îndoiesc că vor face o pasiune pentru el.
Sansele ca utilizatorii de internet să fie animati de autentice interese intelectuale, de accesare la noi cunostinte care să le lărgească capacitătile de întelegere sînt sublime dar, cum spune Caragiale, lipsesc cu desăvîrsire. „Paidčia universului video promite să paseze Internetului analfabeti culturali uitînd repede putinul pe care au fost nevoiti să-l învete în scoală, deci analfabeti culturali care îsi vor omorî pe Internet timpul lor gol în tovărăsia unor „suflete gemene” sportive, erotice, sau a unor hobby-urimărunte. Pentru soiul acesta de utilizator Internetul este mai ales un terrific way to waste time, un mod formidabil de a-ti omorî timpul, investindu-l în futilităti. Unii vor spune că nu e nimic rău în asta. Da, dar nici ceva bun nu este. Si cu atît mai putin vreun progres. Ba dimpotrivă” (G.S.).
După vorba lui Ion Creangă din Amintiri…, se vede că internetul pare a fi cumplit mestesug de tîmpenie.
Ciberlumea se înscrie între ultimele achizitii ale spatiului digital. Teoretizată de Nicholas Negroponte, se defineste astfel: „în universul digital, cel care receptionează poate elabora infor­matia «resetînd-o» după bunul său plac; prin aceasta, controlul formal asupra mesajului se individualizează, devine al său.
Se deschide poarta spre lumea virtuală, una pe care ti-o edifici după cum vrei, este locul de refugiu din realia în virtualia. Nu ne referim aici la aplicatiile stiintifice, ci la simpli utilizatori, pentru care rămîne un fel de joc video generalizat, cale prin care sînt sanse să-si piardă simtul realitătii, capacitatea de a discerne între real si imaginar, adevăr si fals.
Există pericolul de a fi cu totii absorbiti în această ciberlume în care tronează post-gîndirea profetită de Negroponte, unde masina e cea care într-adevăr face totul. Si este o lume, tot după acelasi Nicholas Negroponte, guvernată de o „logică circulară” (nu o lume guvernată de o logică linia­ră si de înlăntuirea cauzală), nemaiavînd nici un centru.
Pe cît de adevărat sună, pe atît de fals este: logica circulară poate fi acceptată cel mult ca metaforă, ca logică nu există. După cum ne spune si profesorul de la Florenta: „Logica stabileste regulile gîndirii corecte (care, fiindcă veni vorba, sînt reguli de înlăntuire deductivă, nu de înlăntuire cauzală); iar notiunea de centru apartine logicii în aceeasi măsură în care notiunile de dreapta si stînga apartin matematicii. Prin urmare, «circularitatea» lui Negropon­te evocă numai o horă ametitoare de incoerente. Într-unul din comentariile sale la Infernul lui Dante, T.S. Eliot îl descria ca pe un loc în care nimic nu se leagă cu nimic. Păstrînd criteriile, logica circulară e un infern (logic)”.
Oricum, dacă posibilitatea de răspîndire a inventiilor video, inclusiv a internetului este într-o măsură limitată, televiziunea, acolo unde ajunge, intră în toate căminele într-un procent de sută la sută.
La acest început de secol si sfîrsit de deceniu homo sapiens nu se află doar într-o criză economică mondializată ci, în urma invaziei televiziunii si a ciberspatiului, si într-o criză culturală, a pierderii întelepciunii si a capacitătii de cunoastere. Sahara intelectuală a videouniversului se extinde exponential pe întreaga planetă. Rămîne să decelăm efectele ei asupra politicii si democratiei.