Cassian Maria SPIRIDON

 

 
    Prima editie din Jurnalul fericirii , care constituie, conform mentiunii înscrise pe anvelopa manuscrisului, testamentul literar al lui N. Steinhardt, va fi publicata postum în 1991. Aici vom face trimiteri la editia Opera integrala , ce debuteaza cu Jurnalul fericirii si este publicata de Editura Manastirii Rohia în 2005, cu postfata si repere bio-bibliografice de Virgil Bulat. Este cunoscut ca Jurnalul , dupa finalizarea lui la începutul anilor '70, la putin timp va fi confiscat de Securitate. Considerîndu-l pierdut pentru totdeauna, dupa cîtiva ani va rescrie o noua varianta mai extinsa. Între timp, la initiativa presedintelui de atunci al U.S.R., Dumitru Radu Popescu, Securitatea îi returneaza prima varianta. Ambele manuscrise vor fi ascunse de prietenul monahului, Virgil Ciomos, care-l va si publica în 1991, în baza primului manuscris.

N. Steinhardt (12 iulie 1912-29 martie 1989) va finaliza testamentul sau literar la începutul lui 1972; rememorarile cuprinse în volum acopera un interval larg cît o viata: Viena 1928 – Bucuresti 1971 . Un moment care va marca definitiv biografia celui care a scris Monolog polifonic este arestarea, în iarna lui 1960, de catre Securitate si condamnarea la 13 ani munca silnica pentru crima de uneltire contra ordinii sociale . (De remarcat o schimbare fata de anii '60 în '89, pe mandatul nostru de arestare motivatia era de propaganda împotriva orînduirii socialiste) .

Motivul acestei grele condamnari a fost refuzul de a participa ca martor al acuzarii în contra lui Constantin Noica. Lotul filosofului, în care se afla si viitorul monah, numara 25 de intelectuali etichetati de instanta bolsevica drept mistico-legionari . Printre acestia, în afara celor doi deja nominalizati, mai aflam pe Alexandru Paleologu, Vladimir Streinu, Sergiu Al. George, Pastorel Teodoreanu, Dinu Ranetti, Mihai Radulescu, Remus Niculescu, Iacov Noica, Theodor Enescu, inclusiv femei: Marieta Sadova, Simina Caracas, dr. Anca Ionescu.

Jurnalul se deschide cu un Testament politic în care sînt propuse cele trei solutii de a iesi dintr-un univers concentrationar , solutii prezentate pe larg în prima parte a articolului Victime si eroi („Convorbiri literare”, iulie 2005).

Rememorarile debuteaza cu o confruntare la Securitate, în ianuarie 1960, cînd, confuz, se decide a apela la solutia a treia, a confruntarii si a minciunii, una linistita si priceputa ; nu-i ramîne a se comporta decît ca un taran destept si mahalagiu viclean . A treia solutie – neasteptata si stranie: minciuna . Una binecuvîntata, soptita de Hristos . Astfel împlineste sfatul si porunca parinteasca, primite înaintea arestarii: sa nu fii jidan fricos, sa nu te caci în pantaloni .

La confruntare, cea care i-a fost cîndva prietena încearca sa-i reaminteasca întîlnirea, el refuza, remarcînd totodata noutatea metodelor Securitatii; ei nu mai apeleaza la dusmani pentru a-l pierde, cum ar fi cazul: „sotiei de care a divortat, prietenului de care s-a rupt, asociatului pe care l-a tîrît la tribunal; aportul noului , inovatia cea mai de seama este ca, pentru a distruge un ins, ei nu merg la certatii ci la prietenii lui, la nevasta, la copii, la ibovnice, la cei pe care-i iubeste si-n care si-a pus, omeneste, prosteste, încrederea si setea de afectiune”.

În delirul anchetei, cu Nu în brate , gîndul îi poposeste la afirmatia lui Nae Ionescu, ca cine nu are sînge românesc poate fi bun Român , dar cu nici un pret si orice s-ar petrece nu poate fi Român . Nu-l contrazice, dar ce nu e cu putinta la oameni e cu putinta la Dumnezeu (a se vedea Marcu 19, 26). O alta cale de a fi Român: prin botezul sîngelui .

Se arata foarte pornit în contra celor care confunda crestinismul cu prostia . Viitorul convertit stie ca Hristos nu ne-a cerut niciodata sa fim prosti, El ne cheama sa fim buni, blînzi, cinstiti, smeriti cu inima, dar nu tîmpiti . Cînd nu cadem în pacat o putem face de frica , ori din dragoste: cum o fac sfintii si caracterele superioare , dar nu mai putin din rusine : „Dupa ce l-ai cunoscut pe Hristos îti vine greu sa pacatuiesti, ti-e teribil de rusine” (N. Steinhardt).

Scena Tatalui care îl trimite la închisoare, precum mama lui Stefan cel Mare pe domnitor la batalie, e remarcabila.

În 31 decembrie 1959, revenit de la Securitate, dupa nararea celor petrecute, Tatal, batrînul evreu de 82 de ani îi spune:

„– Ce-ai mai venit acasa, nenorocitule? Le-ai dat impresia ca sovai, ca poate sa încapa si posibilitatea sa-ti tradezi prietenii. În afaceri, cînd spui lasati-ma sa ma gîndesc înseamna ca ai acceptat. Pentru nimic în lume sa nu primesti a fi martor al acuzarii. Hai, du-te chiar acum”.

În zadar apeleaza la nevoia de a-i fi alaturi, acum la adînci batrînete, ca ar putea muri în timpul cît va fi închis, ca i-ar fi foarte greu si lui în temnita etc. etc. Nimic nu-l împiedica pe batrîn: „E adevarat, zice tata, ca vei avea zile foarte grele . Dar noptile le vei avea linistite (trebuie sa repet ce nu a spus, trebuie; dar nu, m-ar bate Dumnezeu) – vei dormi bine . Pe cînd daca accepti sa fii martor al acuzarii, vei avea, ce-i drept, zile destul de bune, dar noptile vor fi îngrozitoare . N-o sa mai poti închide un ochi. O sa trebuiasca sa traiesti numai cu somnifere si calmante: abrutizat si motaind ziua toata, iar noaptea chinuitor de treaz. O sa te perpelesti, ca un nebun. Cata-ti de treaba. Hai, nu mai ezita. Trebuie sa faci închisoare. Mi se rupe si mie inima, dar n-ai încotro. Dealtfel, chiar daca apari acum ca martor al acuzarii, nu fi prost, dupa sase luni tot te ia. E sigur.

Argumentul acesta din urma, perfect logic, negustoresc si avocatial, ma impresioneaza îndeosebi. Doar ca sase luni, cînd ti-e frica, e cît o vesnicie.

Tata însa, din ce în ce mai senator roman, îi da mai departe:

– Pregateste-ti prin urmare lucrurile pentru Luni. Vezi, ia-ti numai lucruri uzate. (Aici a gresit-o rau de tot.) Si în astea trei zile care ne ramîn sa nu-mi vorbesti nici un cuvînt despre proces, Securitate, închisoare. Vreau sa le petrecem împreuna, placut si linistit”.

Conform articolului 209 din codul penal comunist, pentru fapta sa se primeau ani grei de puscarie. Tatal e optimist, se gîndeste ca va primi opt ani, a fost optimist, a fost condamnat la 13. Se gîndeste cum sa-i asigure cîtiva bani la revenire – va vinde mica lor agoniseala – aparatul de radio, masina de gatit, butelia etc. – înca nu aflase despre confiscarea totala a averii condamnatilor politici.

Luni, pe 4 ianuarie 1960, cu geamantanul pregatit e gata de plecare, suparat peste poate îsi ia ramas bun. Tatal, în pijama, scurt, rotofei, voios îi da ultimele sfaturi: „–Ti-au spus sa nu ma lasi sa mor ca un cîine? Ei bine, daca-i asa, n-am sa mor deloc. Te astept. Si vezi sa nu ma faci de rîs, zice. Sa nu fii jidan fricos si sa nu te caci în pantaloni.

Ma saruta apasat, ma duce pîna la usa, ia pozitia de drepti si ma saluta militareste.

– Du-te, îmi spune”.

Doua au fost momentele cele mai grele din perioada anchetelor la Securitate. Pentru ca neaga constant si refuza sa spuna cine a adus de la Paris ultimul roman al lui Mircea Eliade si piesele lui Eugen Ionescu (iata care erau cîteva din cumplitele capete de acuzare la adresa „lotului mistic” al lui Noica?!!) este amenintat ca va fi confruntat cu seful lotului. Era înca boboc în ale anchetelor politiei politice, îsi facea vise ca se va revedea cu Dinu Noica. Iluzii, amare iluzii, totul va fi diabolic, dupa un scenariu pe care nici Kafka nu l-ar fi imaginat.

Anchetatorul da ordin sa vina seful lotului, dupa îndelunga asteptare, silentios este introdus Dinu Nc . Steinhardt are porunca ferma sa nu deschida gura. Este numai ochi. Îl îngrozeste înfatisarea fizica si tinuta filosofului.

Vorbeste cu supusenie, prompt, atent ca unul supus unui lung si dureros dresaj. Asa vom ajunge cu totii , constata amar viitorul monah.

Nu neaga nimic, nu contesta, îl nominalizeaza, alaturi de altii si pe Steinhardt: „Examenul e scurt si candidatul a raspuns repede si bine. Candidatul se si înclina de cîteva ori. Ochelarii negri dau candidatului un aer de milog obsechios, de sarac resemnat si ascultator, cum erau cersetorii si sarmanii...”.

Al doilea moment va fi confruntarea cu doamna T., transformata în martor de profesie. Acum e puscarias vechi, s-a înteleptit si s-a smecherit , a învatat sa se apere, le cunoaste trucurile si, atentie, i-a auzit rîzînd.

Nici în procesul lui Negoitescu n-au reusit sa-l foloseasca ca martor, i-a plimbat prin sustinerea ca au fost între ei doar conventii banale . L-au costat scump aceste bagatelizari. S-a întrebat daca varianta sa rezista. Era sfatuit de unii camarazi sa semneze orice, iar la proces sa nege totul, astfel si-ar fi linistit constiinta:

„Gresita socoteala. La proces poti spune ce vrei, asa e. Dar si-au pus abilii întrebarea de ce? De ce poti spune tot ce vrei si poti afirma ca retractezi si ca nu stii si ca n-ai facut si ca n-ai auzit si ca e om de treaba si vechi progresist si ca zi-i si descarca-te si linisteste-i cugetul si încheie pace cu tine însuti si turuie si da-i – cît te-o lasa. De ce? Pentru ca tot ce spui în public (daca nu-s sedinte secrete, ca la noi) nu are nici o valoare si nu se consemneaza, ori daca se consemneaza se consemneaza numai de ochii lumii (cînd e), acolo; declaratiile date în fata tribunalului nu sînt trecute la dosar decît daca se marginesc la a confirma si mentine cele declarate la ancheta. Hotarîrea se da numai pe baza actelor aflatoare la dosar, unde sînt si declaratiile voastre scrise si iscalite, desteptilor. Ce spuneti la tribunal e ca si cum ati vorbi la un post radiofonic emitator care nu transmite, ori în receptorul unui telefon defect, pe ecranul unui film mut”.

Doamna T. da o declaratie dupa pofta anchetatorilor. A facut progrese, stie exact ce vor si se conformeaza. Este tutuita de ofiteri, tratata cu dispret. Este socat, îl loveste „o apriga luciditate dusmanoasa. Poate ca acum e – la patruzeci si opt de ani – momentul în care trec de la copilarie la maturitate, de la visare la cunoastere, la awareness . Ma «lamuresc». Asta-i si ca dînsa sîntem noi. Si cu varza unsa si cu slanina-n pod. Si de avere si de unt, dulceata de pe pamînt. Baba daca ar avea roti ar fi tramvai, daca ar avea coif ar fi ministru de razboi. Acum, pentru prima oara sînt si eu cu adevarat fanatic. Toate vechile mele vagi atractii înspre legionarism, înabusite, înfundate, inconstiente, tresar, prind viata. Si ma cuprinde, contradictoriu, si-o mila, si-o groaza înduiosata, apoasa”.

Martora de profesie toarna pe toata lumea, afirma spre a fi pe placul si conforma cu dorintele anchetatorului, ca batrîna doamna Brailoiu facea propaganda monarhista – o biata vaduva care, ironia sortii, în fapt îl dusmanea pe Carol al II-lea.

Iar el minte, îl tine pe NU în brate, minte împacat si detasat, e un puscarias cu experienta. Dintre toate, mai rele ca foamea si setea e frigul, dar cel mai rau e nesomnul. În februarie 1962 ajunge în celula 34 din Reduit , la Jilava. Descrierea ei este apocaliptica, dantesca, e un fel de tunel întunecat si lung, cu numeroase si puternice elemente de cosmar, un canal, o hruba, un mat subpamîntean, rece si ostil, de-a dreptul un iad decolorat . Si totusi, aici, în sinistra celula, monahul de la Rohia va cunoaste cele mai fericite zile din viata sa . De necomparat cu tot ce se întîmplase din copilarie pîna la arestare. Aici, am putea spune ca încep fericirile lui Steinhardt, fericirile celor întru Hristos, asa cum le aflam în Evanghelia dupa Matei (cap. 5-7), dar si în Evanghelia dupa Luca (cap. 6, 20-49).

Sirul învataturilor lui Iisus are ca început Predica de pe munte . Primul cuvînt este fericiti si se arata – în continuare, cînd si pentru ce sînt fericiti: „Fericiti cei saraci cu duhul, ca a lor este împaratia cerurilor. Fericiti cei ce plîng, ca aceia se vor mîngîia. Fericiti cei blînzi, ca aceia vor mosteni pamîntul. Fericiti cei ce flamînzesc si însetoseaza de dreptate, ca aceia se vor satura. Fericiti cei milostivi, ca aceia se vor milui. Fericiti cei curati cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu. Fericiti facatorii de pace, ca aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema. Fericiti cei prigoniti pentru dreptate, ca a acelora este împaratia cerurilor. Fericiti veti fi voi, cînd va vor ocarî si va vor urmari si vor zice tot cuvîntul rau împotriva voastra, mintind, din pricina mea. Bucurati-va si va veseliti, ca plata voastra multa este în ceruri” (Matei 5, 3-12).

Din prima zi petrecuta la Reduit descopera la codetinuti o sete grozava de poezie . „Învatarea pe dinafara a poeziilor este cea mai placuta si mai neostoita distractie a vietii de închisoare”.

Una dintre primele fericiri afirmate de Steinhardt este Fericiti cei ce stiu poezii . Ale stiutorilor de stihuri din detentie sînt orele care trec pe nesimtite si-n demnitate , iar acela caruia îi place a le memora nu se va plictisi niciodata în puscarie – si nu va fi singur . La acest capitol viitorul monah se afla între cei mai bogati. Stia în totul Luceafarul, Scrisorile , buna parte din Cosbuc si Topîrceanu, nenumarate versuri din Crainic si Gyr (ultimii fiind la rîndul lor în detentie), învatate pe nerasuflate, împreuna cu alfabetul Morse, de la veteranii legionari, marii poeti francezi din secolul XIX si XX, Rilke si lista ar putea continua. Cîtiva tineri, ce asteptau pe jaratec pe un stiutor al Luceafarului , îl vor asalta de îndata.

Între acesti nevinovati damnati ai comunismului, între care cobora grevistul foamei, respingator de slab si impresionant de palid, duhnind a ger, dîrdîind pîna si-n priviri , este prezenta o nobila atmosfera de sfidare a realitatii – una cu totul distrugatoare pentru fiinte dintr-o alta plamada. „De pretutindeni – ca norii de pe munte – se isca si se condenseaza în celula 34 atmosfera aceea inefabila si fara de seaman pe care numai închisoarea o poate fauri: ceva foarte apropiat de ce va fi fost curtea ducilor din Burgundia sau a regelui René de la Arles ori a unei court d'amour provensala, ceva foarte asemanator cu paradisul, ceva foarte japonez, cavaleresc, ceva ce i-ar fi înnebunit pe Henry de Montherlant, pe Ernst Jünger, pe Stefan George, pe Malraux, pe Chesterton, pe Soljenitîn, ceva alcatuit din curaj, dragoste de paradox, încapatînare, sfînta nebunie si vointa de a transcende cu orice pret mizerabila conditie umana; ceva ce evoca numele aristocratice alese drept cele mai exaltante de Barbey d'Aurevilly: Hermangarde de Polastron si Enguerrand de Coucy” (N.S.).

Simone Weil spune: Datorita bucuriei, frumusetea lumii ne patrunde în suflet. Datorita durerii, ne patrunde în corp .

„În celula 34 bucuria – izvorîta din aristocratie, poezii si sfidare – si durerea (caci domneste un frig cumplit, mîncarea e cu totul pe sponci, apa continua sa fie viermanoasa, încaperea e apasatoare ca într-un film de groaza, bruftuielile curg gîrla, orice observatie a caraliilor e însotita de ghionti sub falci si pumni în cap) se amesteca atît de inextricabil încît totul, inclusiv durerea, se preface în fericire extatica si înaltatoare. Cînd vaca manînca iarba, iarba se preface în carne de vaca. Tot asa, cînd pisica manînca peste, pestele se preface în carne de pisica. Suferinta pe care o asimilam dintr-odata, devine euforie” (N.S.).

Tot aici descopera discretia si solidaritatea, fericiri narate emotionant si prezentate ca veritabile minuni dumnezeiesti.

În ianuarie 1960, la începutul anchetelor, aflam la ce „tratament” era supus de tortionari, „tratament” cunoscut pe propria piele de toti cei trecuti prin mîinile Securitatii: bataie, una animalica, pîna cînd îi vezi si îi auzi cum gîfîie si transpira si sînt si suparati pe tine peste poate, tu esti vinovat ca te cotonogesc, tu ca refuzi sa le furnizezi informatiile solicitate, sau ca nu le oferi asa cum le vor ei; daca te-ai conforma, ei nu ar mai fi obligati sa se poarte ca niste brute, asa cum si sînt în realitate. Cînd obosesc din acest epuizant travaliu se odihnesc pentru refacerea fortelor si reiau interogatoriul. „Locotenentul-major Onea, dintre «metodele de simpla securitate», cu mine, descrie autorul Principiilor clasice si noile tendinte ale dreptului constitutional , a preferat-o pe a îndelung repetatelor loviri cu capul de pereti; alteori sînt calcat în picioare (poarta cizme). Mai e si tovarasul maior Jack Simon, mustacios si rece, cu glas cristalin, care-mi pune în vedere ca a hotarît, în calitatea mea de ovrei legionar, sa ma omoare cu mîna lui. Deocamdata sînt pus pe ranga, solutie disproportionata fata de amenintare, dar neplacuta si rea. Mircea M. se arata foarte complezent, moaie ambele prosoape – al meu si al lui – si cu gentilete stingherit parinteasca (e mai tînar ca mine) mi le aplica pe cap, pe coaste, pe talpi, dupa cum e cazul”.

Fostul gazetar la „Universul”, Mircea M., coleg de celula, se roaga în fiecare seara. Pe N. Steinhardt îl preocupa mai vechea dorinta, acum staruitoare, de a se boteza. Se decide dupa ce i se comunica condamnarea: treisprezece ani si munca silnica . Nu crede ca va rezista pîna la capat, asa ca ar vrea sa-si împlineasca gîndul cît mai repede. Este încurajat ca va afla un preot în închisoare – de altfel plina de clerici la acea vreme, ce se va învoi sa-l boteze, se întelege, clandestin, dar valabil. Vrea sa nu moara înainte de a primi botezul. Faptul îi pare imposibil, un imposibil posibil , totusi. Un întreg eseu închina imposibilului imposibil si imposibilului posibil .

Apeleaza la spusa lui Thomas More: I trust I make myself obscure (Nadejdea ca ma gasesc pe mine însumi obscur), ca una de mare folos în a te apropia de crestinism, dar la fel de ametitoare vorbe îi par: Cred, Doamne! Ajuta necredintei mele . Fraza disecata prin prisma lupasciana, a logicii dinamicii a contradictoriului, unde, fara a-l numi, numai intuitiv afla, în ajuta , tertul tainic inclus din filosofia lupasciana, conceptie argumentata si dezvoltata de Basarab Nicolescu în Teoremele poetice si Transdisciplinaritate . „Simultaneitatea textului (mai sus citat – n.n.) ar trebui sa duca, cum speculeaza autorul lui Daruind vei dobîndi , la deznadejde daca nu ar fi acel scurt ajuta care – farîma de bob de sare, infim catalizator cu uriase puteri de transmutare si nebanuite consecinte combinatorii – rezolva cuadratura si preface strigatul buimacirii în lacrimile încrederii”.

Cu o mîna sigura, de mare prozator, în cîteva fraze îsi descrie tatal, asa cum era cînd i-a dat citatia primita la sfîrsitul lui decembrie 1959, pentru a se prezenta la Securitate, ca martor (postura care-l supara, nu întelege de ce n-a fost ridicat noaptea ca toti ceilalti din lot – va întelege mai tîrziu –, tortionarii mizau sa-l transforme în colaborator – miza falsa): „Tata e un om mic de stat, mai curînd grasut, cu un umar putin strîmb si umbla greu. A fost inginer si a lucrat pîna la saptezeci si noua de ani, în 1956, la fabrica, nu într-un birou. (La Scaeni, în ultimul timp, cînd am întrebat de el în hala cuptoarelor, muncitorii sticlari îmi raspundeau facînd semn cu barbia ori cu degetul în sus. Crezusem ca le place sa glumeasca, sa ma ia în bascalie, ce cautam acolo. As, tata cocotat sus pe un cuptor, la cîtiva centimetri de tavan: ajungeai la dînsul numai pe niste pasarele si o multime de scarite metalice, perpendiculare, asa cum sînt la vapoare. Tata: daca inginerul nu-i în stare sa înlocuiasca pe oricare dintre lucratorii sai si sa-i faca treaba macar la fel de bine ca el, e pierdut). A facut razboiul ca ofiter si a fost decorat. Cetatenia a dobîndit-o prin lege speciala votata de parlament înainte de 1914. Dar, la urma urmei, ce si cine este? Un ovrei batrîn, din Bucuresti, un foarte mic pensionar, cîteva amintiri, cîtiva prieteni, cîteva decoratii ascunse într-o cutiuta, un singur fiu. Locuim amîndoi într-o aceeasi camera. O viata întreaga nu i-am facut nazbîtii: nu-i baiat rau, zice, dar e un copil batrîn. Nu se poate sa nu vada cît îmi e de frica, si ce jignit de soarta ma socotesc în dimineata aceasta si ce chinuit sînt. Si ce pericol îl paste si pe el”.

În celula numarul 9, de la sectia întîi Jilava, în 1961, va fi mult timp cu un legionar, macedoneanul Anatolie Hagi-Beca. Între ei se naste o prietenie instantanee; cauza: amîndoi sînt îndragostiti de fenomenul românesc : „altfel spus de poporul român, de peisajul, de cerul, obiceiurile, interioarele, cîmpurile, muntii, ceapa, tuica, ospitalitatea, echilibrul din spatiul nostru. Socotim ca sîntem deosebit de îndrituiti sa iubim în deplina cunoastere, deoarece sîntem, fiecare în felul sau, pe jumatate în cuprinsul românismului si pe jumatate în afara lui, într-o situatie cum mai prielnica nu poate fi pentru a prinde, a pricepe si a suferi. Român prin sînge, Hagi-Beca a venit totusi pe teritoriul tarii la douazeci de ani, din strainatate; la rîndul meu, nascut si crescut aici, sînt strain de sînge. (…) Venit din afara unul, faurit înauntru, dar din alta plamada, celalalt, ne descoperim în aceeasi peste masura de încîntati si îndragostiti de tot ce este românesc”.

Noteaza în 1971: nestiinta despre lagarele si închisorile comuniste nu e o scuza valabila .

Adevarul rastignirii lui Iisus e unul din argumentele esentiale ce l-au îndemnat sa treaca la crestinism, numai deznadejdea omeneasca de pe cruce dovedeste integritatea si seriozitatea jertfei – nu doar pilde si aforisme ne ofera Mîntuitorul, ci carne si sînge, chin si deznadejde . În puscarie Îl simte aproape palpabil, prezent, pe Hristos, ca atare se considera norocos, incredibil de norocos.

În instanta, derularea procesului celor douazeci si cinci de intelectuali din grupul mistico-legionar a lui Noica este narata cu acuitatea celui ce le-a trait cu inima treaza si vibrînd de durere.

Sintetic, din depozitia monahului vom afla cauza arestarii întregului lot – din nesabuinta de a fi citit o carte, Ispita de a trai a lui Cioran – sa fi stiut, sa fi realizat autorul traitor la Paris ce nenorocire, ce prabusire de destine a provocat simpla lectura în Tara a unui volum scris de el!? Putin probabil. Cu textul pregatit din timp în celula, Steinhardt îl va expune fara a-si face iluzii: „Faptele fiind ceea ce sînt, se cade sa arat doua lucruri: primul, ca nu am avut intentia de a unelti, al doilea ca daca as fi stiut ca volumul lui Emil Cioran, Ispita de a trai , putea fi interpretat ca un atac la adresa poporului român (ceea ce si este) nu l-as fi citit si nu m-as fi asociat la raspîndirea lui, deoarece am avut, am si voi avea întotdeauna fata de poporul român numai simtaminte de adînc respect si netarmurita dragoste”.

Si totusi, în bolgia închisorii va afla acces la fericire ; aici i se vor lumina si se vor deschide izraelitului înca neconvertit portile fericirilor, dupa spusa Mîntuitorului. În prima noapte dupa proces, cînd începe detentia propriu-zisa, se va trezi în zgomotul infernal al desteptarii de la 5 dimineata, lînga un preot-calugar ortodox, care i se recomanda, în continuare, pe acelasi prici, se aflau doi preoti catolici – fac la fel. Sîntem în 7 martie 1960. Se hotaraste imediat sa-i spuna calugarului ortodox ca-i ovrei si doreste sa se boteze , imediat acesta se arata de acord. Parintele Mina începe fara amînare lectiile de catehizare cu candidatul la crestinism. De altfel Mina Dobzeu va publica la începutul anilor '90 o carte condensata despre crestinarea lui N. Steinhardt.

Cei trei preoti îl întreaba ce vrea sa fie, catolic sau ortodox. Fara sovaiala îsi afirma dorinta de a fi ortodox. Va fi botezat de calugar si asistat de cei doi prelati-catolici. Cei trei îi cer sa se considere „botezat în numele ecumenitatii si sa fagaduiesc a lupta – daca-mi va fi dat sa ies din închisoare – pentru cauza ecumenismului, mereu. Ceea ce fagaduiesc din toata inima”. Îsi va tine fagaduiala. Celula 18 este una de tranzit, de aici urmeaza sa fie raspînditi pe unde s-o nimeri . Trebuie sa se grabeasca. Botezul este stabilit pentru 15 martie 1960. Între timp, în celula 18 se deschide o veritabila Universitate, cei din lotul Noica-Pillat organizeaza cîteva cercuri de cultura – cum le boteaza viitorul monah.

Odata catehizarea finalizata, botezul se va savîrsi în ziua de 15, dupa întoarcerea de la aer , moment în care sînt mai putin supravegheati: „Cînd puhoiul de oameni se întoarce cu zgomot mare, ducînd în rînd de cîte doi balia, ciubarul, tineta si un «rezervor» cu apa, parintele Mina, fara a-si scoate mantaua, da buzna la singura canita din camera – e o canita rosie, cu smaltul sarit, naclaita si respingatoare – si o umple cu apa viermanoasa proaspat adusa în «rezervorul» purtat de el si de un alt detinut. Vin la patul meu si cei doi preoti greco-catolici si nasul. Nas mi l-am ales cu vreo cîteva zile înainte pe Em. V., fost avocat si profesor, bun cunoscator de latina si greaca, trimis în judecata pentru a fi redactat ordinul de zi «Va ordon, treceti Prutul» (…) Doi dintre detinuti, complici, trec în dreptul vizetei, s-o astupe. S-ar putea în orice clipa sa vina gardianul sa se uite, dar acum cînd celulele, pe rînd, sînt scoase la plimbare ori aduse înapoi, e putin probabil. La repezeala – dar cu acea iscusinta preoteasca unde iuteala nu stînjeneste dictia deslusita – parintele Mina rosteste cuvintele trebuincioase, ma înseamna cu semnul crucii, îmi toarna pe cap si pe umeri tot continutul ibricului (canita e un fel de ibric bont) si ma boteaza în numele Tatalui si al Fiului si al Sfîntului Duh. De spovedit, m-am spovedit sumar: botezul sterge toate pacatele. Ma nasc din nou, din apa viermanoasa si din duh rapid.

Trecem apoi, oarecum linistiti, oarecum usurati – hotul care nu-i prins în fapt e om cinstit – la patul unuia din preotii greco-catolici: e lînga tineta si balie (am coborît cu totii de la cucurigu), si acolo recit crezul (ortodox), dupa cum fusese stabilit. Reînnoiesc fagaduinta de a nu uita ca am fost botezat sub pecetea ecumenismului. Gata. Botezul, în asemenea împrejurari, e perfect valabil si fara de cufundare si fara de mirungere. (Daca voi ajunge sa scap de închisoare cu bine, urmeaza, pentru taina mirungerii, sa ma prezint la un preot al carui nume îmi este dat de parintele Mina; numele acesta aveam sa-l uit si apoi sa mi-l reamintesc.)”.

Dupa botez se simte ca renascut, este supus unor repetate asalturi ale fericirii . Realizeaza sfînta taina a botezului, adevarul ei. Simte si afirma: Botezul e o descoperire .

Botezul din celula 18 îi va deschide una dupa alta puscariasului, izraelitului în care nu este viclesug , nesfîrsitul sir al portilor în care stralucitoare se arata, în marea lor splendoare, fericirile.

Va cunoaste noi si nebanuite tarîmuri ale fericirii, va calca pe înca alte si necunoscute si înalte trepte ale bucuriei.