Atitudini

                                                                               PETRE TUTEA SI STILURILE CULTURALE (II)

                                                                                                                                                  Cassian Maria SPIRIDON

 

     Umanismul, pentru autorul Filosofiei nuantelor, este un termen nefericit. Din el s-au nãscut viciile omului modern, toate cuprinse în exagerãrile din celebra Déclaration des Droits de l’homme et du citoyen. De remarcat opinia lui Petre Tutea care absolvã Renasterea, în mãsura în care nu-i redusã la umanism, considerat izvorul rãului modern.

     În Stilurile, într-un scurt paragraf, se autodefineste prin delimitare si evidentiere a manierei sale de gîndire, a cãilor de cunoastere la care a apelat, afirmîndu-si totodatã credinta crestinã: „Nu sînt nici istoricizant, nici rationalist, nici naturalist. încerc sã gîndesc neautonom, crestin fiindcã omul autonom si natura în formula amoralã a dezdivinizãrii, mã depãrteazã de Sacru, de adevãr si de explicatie, mã îneacã în fapte si-n «experienta oarbã» (Kant), ducîndu-mã în animalism. Mistica crestinã m-a învãtat sã disting idealul de scop, sã nu confund ideile revelate cu conceptele care le reflectã – forme inferioare logice ale omului primitor – sã cunosc limitele ratiunii – simplul vehicul al adevãrului revelat si sursã de erori ale intuitiei umane, natura transcendentã a inspiratiei si sã primesc concretul întreg, revelat, nu cãutat, care la om poate fi descompus, dar nu poate fi recompus, cum spune Claude Bernard, sã situez în naturã, constatator, patologicul si normalul, trãind utopia creãrii rationale a vietii, înlãturãrii patologicului, bãtrînetii, neputintei si chiar a mortii; dar cea mai mare învãtãturã a fost natura religioasã a moralei, modelul fiind reprezentat de sfînt, a cãrui luciditate ne aratã cã imoralitatea, sau amoralitatea au sediul în omul autonom si-n naturã. Viziunea integralist-istoricã este tot atît de departe de explicatia propriu-zisã ca si cea rationalistã sau empiristã. Am luat-o ca informatie, ca sugestie, ca mijloc de înlãturare a defalcãrilor arbitrare, stiind cã logica nu este sediul adevãrului ci al relativei «comoditãti mintale» (Poincaré) si utilitãtii, iar desfãsurãrile istorice nu reveleazã, nu demonstreazã, ci ilustreazã – imperfect, cînd omul rãtãceste «ca demiurg» si în timp si în spatiu – o ordine ascunsã, bãnuitã si de Heraclit, ca «fiind superioarã undelor din fluviul lui, logosul»”.
     Agnostic, neîncrezãtor în posibilitãtile omului autonom de cunoastere a naturii si de autocunoastere, considerã cã nu are acces la citirea legilor din univers si lucruri, ele fiind primite, exemplificînd cu Newton, care, în limbaj socratic, a fost favorizat de zei în momentul în care a formulat legea gravitatiei universale. Esentele cunoasterii lumii si ale autocunoasterii  tin de inspiratie. Ne deosebim de titirez sau de giruetã prin capacitatea de a fi animati de ideal, din nefericire sînt foarte multi nepurtãtori de ideal. Petre Tutea cere artistului, cît si omului de stiintã sã aibã constiinta socraticã a relativitãtii simbolicii lor imanente si naturii transcendente a adevãrului: „Sub stãpînirea acestei viziuni, într-o operã literarã, locurile comune se pot împleti comod cu asa-zisele inventii de limbaj, rezultatele explorãrilor autonome, naturale, sociale si psihologice, avînd aceeasi valoare gnoseologicã si esteticã. Omul singur nu poate depãsi precizia limbajului ultimului dictionar «presupus-explicativ» si ultima gramaticã. De altfel, podoabele stilistice – metafore, turnuri îndrãznete de limbaj – dacã nu izvorãsc din inspiratie, alimenteazã cronofagia”.
     Dacã, pentru omul imanent, Socrate a descoperit conceptul, pentru mistici si-a închipuit sau i-a fost revelatã ideea.
     Omul etern a rãmas si la începutul lumii moderne – doar aparent deschisã  si constant agitatã – în sacrul misterios din triunghiul: Dumnezeu, naturã si om – termeni ai certitudinii si ai sensului existentei, reflectati în credintã. Totul se supune principiului platonician: Zeul este creator si omul imitator; „orice întîmplare din univers si deci orice plãsmuire petrecîndu-se sub imperiul Divinitãtii” (P.T.)
     Dacã omul istoric, în drumul sãu, se amuzã sau se întristeazã, cel etern puncteazã existenta „cu certitudinile credintei dincolo de comic si tragic si trãieste muzica melodicã sau polifonicã exprimatã de instrumente, sau legatã de cuvînt si raportatã la Absolut, în forma religioasã a momentului liturgic”.
     Petre Tutea crede posibilã însotirea certitudinilor credintei cu armoniile artei, dacã acestea se aflã sub lumina harului. Filosoful afirmã cã „nicãieriul democratic descensional caracterizeazã neamurile care si-ajung lor însele, sînt bolnave de la naturã sau obosite istoric”, în acelasi timp, o comunitate aflatã în pragul prãbusirii economice si morale, ce îsi are rãdãcinile în „principiul individuatiei”, are sanse de a fi salvatã de om si de multimea disciplinatã, si nu crede cã ar fi necesare exemple istorice, din simplul considerent cã la rasele superioare, purtãtoare de Dumnezeu în timp si spatiu, fenomenul regenerãrii intrã în matricea normalitãtii.
     Descoperirile stiintifice, precum si realizãrile artistice autonome, folosite, gustate si crezute sînt în totul caduce, salvarea fiind cãutatã în „iluziile dialectice ale progresului infinit”, fapt care nu-l scuteste pe om de aceleasi nelinisti spirituale si plãsmuiri ideatice –, aceleasi tristeti si desfãtãri, trãind nestiutor în multime si murind singur în absenta constiintei omniprezentei Divinitãtii. Singura consolare a omului eliberat de stãpînirea naturii oarbe este pozitia extramundanã a Divinitãtii si nemurirea crestinã.
     Umanismul îsi construieste ordinea pe nedesãvîrsirea dialecticã a omului.
     Pornind de la asertiunea lui Joseph de Maistre – „Luther a fost un profet de cabaret”, Tutea îl confirmã, considerîndu-l un reformator eretic, care, spre deosebire de Savonarola, ce îsi propusese o miscare asemãnãtoare, de reformare a Bisericii Catolice  în Italia, nu va sfîrsi pe rug.
     Triumful deplin al spiritului libertin burghez ar fi echivalat cu înecul în formele iluzorii ale artei voluptãtii si ale stiintei utile, toate supuse imanentului si vãduvite de legãtura cu adevãrul, binele si frumosul. Fenomen activ si în prezent, „mai ales în lumea proletarã, ne atentioneazã Tutea, care a mostenit metehnele burgheziei, dar nu si virtutile ei”.
     Admirînd ironia socraticã si dezinteresul lui Socrate pentru conceptul logic si util, constatã dragostea maeuticianului pentru idee, pentru adevãrul transcendent în esentã, cognoscibil în cîmpia adevãrului, în vecinãtatea zeilor.
     Accesul la adevãr este asigurat de rãspunsul la cîteva întrebãri fundamentale: de ce si în ce scop se întîmplã tot ce se întîmplã? Triumful aparentei are ca termeni ai cunoasterii: omul, natura si experienta, întemeiati pe întrebãrile: Ce pot sã stiu?, Ce trebuie sã fac?, Ce pot spera?
     Îndemnat de natura sa religioasã, Savonarola, prin încercãrile sale de reformã voia restaurarea Evului Mediu, cale de a obtine reforma moravurilor si constiintelor împreunã cu o restaurare religioasã si moralã? A fost un fanatic, un produs al spiritului mistic. „Nu se poate vorbi de fanatism umanist sau materialist, ci de voluptate, arbitrar, placiditate si bestialitate, nedepreciindu-se biofizicul” – constatã autorul Tratatului.
     La un alt om al Renasterii, Machiavelli, ideea care îl diriguia era de ce aservim lumea imaginatiei, ca religie si ca artã, lumea transcendentei, lumii reale , imanente, asa cum o trãim, datã nouã prin experientã si prin observatie. Machiavelli este prototipul modernitãtii, emancipat de elementele mistice, etice si poetice, cu o gîndire concisã, axatã pe fapte. Dacã Dumnezeul lui Dante este iubire, forta care leagã intelectul si actul, avînd drept finalitate întelepciunea, Dumnezeul lui Machiavelli „este intelectul, inteligenta si cunoasterea legii ce guverneazã fortele lumii” ce are drept rezultat stiinta. Astfel îi comparã pe cei doi Petre Tutea.
     Filosoful defineste machiavellismul, în esenta sa absolutã, drept „considerarea omului ca o fiintã autonomã si suficientã siesi, avîndu-si în propria lui naturã scopurile, mijloacele si legile dezvoltãrii lui, ale mãretiei si decadentei lui, ca om si ca societate. Pe aceastã bazã se înaltã istoria, politica si toate stiintele sociale. La începutul acestor stiinte întîlnim însã portretele, discursurile si observatiile unui om care îmbinã cultura clasicã cu experienta bogatã si cu un intelect limpede si liber. Acesta este machiavellismul ca stiintã si ca metodã, în el gîndirea modernã îsi gãseste baza si limbajul. în ceea ce priveste continutul, machiavellismul schiteazã, pe ruinele Evului Mediu, o lume intentionalã, pe care o întrevedem printre concesiile si sovãielile omului politic: «o lume întemeiatã pe patrie, pe nationalitate, pe libertate, pe egalitate, pe muncã, pe bãrbãtie si seriozitatea omului» (Francesco De Sanctis, Istoria literaturii italiene, trad. de Nina Façon)”.
     Machiavelli este apreciat ca un umanist inteligent la al cãrui spirit, de-a lungul timpului, n-au mai adãugat nimic ceilalti umanisti. Succesele umanismului, recunoscut, de altfel, de Petre Tutea, n-au reusit sã înlãture scolastica si sacerdotiul crestin, fiind gol de adevãr.
     Vorbind despre Renastere si Evul Mediu, le va defini contrapunînd cele douã stiluri. Considerã omul autonom al Renasterii un „explorator al naturii si al vietii sale, legiuitor închipuit – triumful logicii extensiei, al civilizatiei aparent-ascendente, al cãrei mers spre nicãieri continuã si azi, cu puterea fatalitãtii, cãutarea libertãtii în factorii intrinseci ai existentei ridicati în planul constiintei – iesirii iluzorii din înlãntuire”. în schimb, Evul Mediu cultiva „valorilor ideale – adevãrul, binele si frumosul, transcendente în esentã, sau triunghiul culturii propriu-zise. Cetãtile augustiniene ireductibil adverse”. Va concluziona: „Valorile civilizatiei nu se pot converti în valori culturale, cum ne aratã conciliul între reprezentantii Renasterii si ai Evului Mediu, antagonism prelungit pînã azi”.
     Preocupãrile omului modern au fost acaparate de sfera civilizatiei, întemeiatã pe stiintã si tehnicã, avînd drept scop si rezultat un trai bun si fuga dupã plãcerile cronofage, cultura putînd fi purtatã, în esentele ei, crede Tutea, de un ascet sau cersetor religios: „Stiinta, arta si tehnica devin culturã cînd sînt subordonate religiei crestine, singura putere care uneste prin iubire, nu prin denivelare fortatã, sterilizantã, ierarhia venitã de sus avînd alt continut decît cea venitã de jos. Constiinta adevãrului? Necesitatea comunicãrii, al cãrei continut si ale cãrei forme, ca legitãti ale realului sau regularitãti ale aparentului nu apartin omului, sau naturii, izvorul lor transcendent impunînd comunicarea. Este Transcendenta ca izvor al ordinii si libertãtii, al «libertãtii» «ca robie divinã» (Imitatio Christi), puterea extramundanã scãpînd omul din înlãntuirea cosmicã”.
     Stilul folcloric are ca specific traditiile, al cãror limbaj este cuprins în triunghiul mentionat cu prezenta miticului, magicului, rationalului si misticului. Aici omul istoric, în manifestãrile sale, poartã omul etern integral nedefalcat de evolutie.
     Pentru Petre Tutea, în stilul clasic are loc întîlnirea Divinitãtii si naturii în om, cu participare la arhetipuri, „adicã unul absolut ca izvor al ordinii si ierarhiei; esentele deosebite de existente, neîmpãrtãsind soarta acestora; încercarea de depãsire a aparentelor, prin pasiunea definitivului, uneori primit; constiinta valorii materialitãtii lucrurilor si semnelor; multimile ca obiect al artei guvernãrii, folosite în pace, bine sau rãu, amãgite si sacrificate în primejdie, nemurire la lucizi sau moarte absolutã la rationalii imanenti; rãtãcirile orgoliului si dezastrele produse de destin, folosite religios sau estetic, în scopul purificãrii, triumful întelepciunii izvorînd cînd din zeu, cînd din om, – formã dublã a salvãrii, stil cînd religios, cînd autonom, joc între adevãrul inspirat si constructia aleatorie”.
     Stilul medieval are drept caracteristicã concretetea rationalã a viului spiritual, ultimul „înlocuitor al legalitãtii formale, aparent binefãcãtoare, exterioarã naturii omului religios”. Perioadã în care s-a afirmat scolastica, pe care autorul Dogmelor o definea ca sediul pãmîntean al adevãrului, binelui si frumosului. Evul Mediu, contrar opiniilor ades vehiculate, mai ales de curentul materialist-istoric, reprezintã, în opinia filosofului, o culme a spiritului european; fapt ce nu-l împiedicã sã afirme cã din gãurile Evului Mediu au zburat cucuvelele lumii moderne.
     Stilul Renaissance – aici asistãm la un progres ? rebours, deoarece sîntem atentionati, Renasterea este începutul lumii moderne prin întoarcerea la antichitatea clasicã, în opozitie cu Evul Mediu. Si apelînd la Nae Ionescu, care, prin simplificarea religioasã a istoriei, o împãrtea în douã mari etape: „Pînã la Renastere, omul cerea scuze lui Dumnezeu cã existã, de la Renastere, Dumnezeu este obligat sã cearã omului scuze cã existã”; fãrã sã-l aprobe integral, crede cã lumea Renasterii, nelipsitã de bucurii, fiind creatã si condusã de Dumnezeu, nu poate fi doar o „vale a plîngerii”, cum gîndeau medievalii. Totusi, în esentã, va aprecia Tutea, latura subliniatã de autorul Rozei vînturilor a existat, fãcînd trimitere la umanismul care priveste filosofic: Renasterea, rationalismul, luminismul, liberalismul, idealismul, criticismul, toate fiind, în opinia sa, forme ale decadentei spirituale moderne, motivat de faptul cã autonomia, demnitatea si autodesãvîrsirea omului, acestea avînd un statut incert, duc „rational si experimental la animalism si moarte absolutã”.
     Apelul la antichitate al Renasterii a desteptat în constiinte dispretul si ura fatã de tirani – o atitudine clasicã în formã modernã: „multimea activã sau nu, poartã ascunsã în ea frumusetea moralã a dreptãtii si demnitãtii umane si chiar dacã n-o exprimã direct o concentreazã în întelepti, protestatari, în eroi si-n libertari anarhici”.
     Într-o viziune teologal-istoricã, Tutea acceptã faptul cã Renasterea nu poate fi consideratã drept izvorul rãului modern, aici aflãm prezente cele douã cetãti augustiniene, omul pãstrîndu-si integralitatea.
     Pentru a supravietui arbitrariului, capriciilor, hãrtuirilor instinctuale, poftelor lumesti de orice naturã, de la putere, glorie, la diverse bunuri, dar si la atacurile bolii, bãtrînetii, spaima în fata stãpînilor si a mortii, iluziile autonomiei etc., omul de calitate trebuie, ne spune Tutea, „sã fie treaz, sã poarte în constiintã tensiunea polarã între efortul cãutãtor limitat si inspiratie, aceeasi constiintã împiedicîndu-l sã confunde curajul eroic, cu temeritatea”.
     Filosoful gîndeste conceptul platonico-crestin ca unitate gnoseologicã cu douã atribute: „atestã existenta transcendentã a ideii, ca unitate absolutã, reflectînd-o si serveste gîndirea ca instrument de identificare a unui cîmp de fenomene izomorfe. Omul nu poate produce unitãti”.
     Antropologia la care aderã se întemeiazã, cum a mai specificat, pe: creatie, sens, revelatie, damnatie, redemptiune si mîntuire. Totul, în aceastã viziune este dat, omul, fiind la rîndu-i o creaturã situatã între cele douã lumi, nu poate adãuga nimic creatiei, noul e doar o iluzie.
     Dorind a-si explicita formula personalã de teatru seminar, defineste istoria teatrului drept o desfãsurare spatio-temporalã a variate opinii etice, social-politice si estetice, reflectate în literatura dramaticã si pe scenã – context în care omul autonom pãrãseste triunghiul mentionat, construind, nu primind, în jocul practicat între el si naturã. în acest fel apar pentru filosof cunoscutele formule dramatice: tragicul, comicul, tragi-comicul, grotescul, burlescul, pînã la trivialul revuistic-reportericesc.
     Teatrul seminar îsi propune a continua „stilul realist al teatrului clasic, în spiritul erei crestine. El exprimã viul etern, opus celui aparent al vietii si mortii. Este miscarea ascunsã a ideilor. în aceastã formulã esteticã, limbajul, actiunea si conflictul comunicã ideile, cu imperfectiunile omului integral aici. Toate unitãtile sînt transcendente, ratiunea umanã fiind un instrument care le primeste si le comunicã, altfel nu sînt, cum ne aratã si stiinta”.
     Între stilurile culturale trecute în revistã se aflã si stilul baroc, locul în care „întîlnim explozii de forme neregulate, a cãror revãrsare roade continuturile în scopul primirii” – pasiunea pentru nou nu serveste creatura iluzorie autonomã, în fapt predeterminatã din primordii, sã prindã în arta ei natura lucrurilor. Stilurile culturale încorporeazã o esteticã, o filosofie a culturii în care, pentru spatiul european, de la critica mitico-poeticã pînã azi au existat trei culturi istorice: „greceascã, romanã si crestinã, ultima absorbind elementele perene ale celor douã, absolutul revelîndu-i-se omului prin venirea Mîntuitorului”.
     Romantismul este considerat o explozie a libertãtii, dar nu mai putin o formã a nebuniei, în care ultima si cea mai gravã fiind bolsevismul rus – tine sã atentioneze Tutea. Individului, parte din întreg, romantismul i-a dat posibilitatea de a trãi paroxistic misterul efortului lui de a cuprinde întregul, de a-si înfrunta destinul.
     Prin comparatie, clasicul se aflã în echilibru între aici si dincolo, modelele ideale fiind situate dincolo si reflectate imperfect aici – cale de depãsire a instabilitãtii afective, prin trãire într-un clasicism mistic, al ratiunii slujitoare a adevãrurilor credintei – dupã modelul pascalian, în deosebire de cel faustic.
     Vorbind despre nãucul progresist, crede cã nelinistea metafizicã a infinitului si finitudinii este anticamera mortii absolute, iar „optimismul imanentist este expresia idioteniei”. Nãucul fiind înlãntuit se crede liber, „iar muritorul se consoleazã în urmasi, pacifist prin cuvînt si dezarmare, învingãtor, stupid prin defensivã, siret si înecat infantil în forma de trai bun si-n cuceririle tehnico-stiintifice transformate din mijloace, în lupta de adaptare, în scop. Homo faber avînd finalitate în el însusi, devine homo stultus”. Constatãri ce vor fi vehiculate de M.H. Patapievici, în Omul recent, pînã la expandare. Fata întunecatã a romantismului este exprimatã de homo oeconomicus si homo faber, prin cultivarea pseudolibertãtii, pseudofericirii si pseudo-nemuririi prezente în formele de viatã burghezo-proletare, în care se afirmã nivelarea democraticã modernã, izvorîtã din „cultul muncii” si „cultul incompetentei”.
     Accesul cãtre plãcerea purã este asigurat de poezia inspiratã, nu cãutatã; purul fiind vis, iar în stare de veghe este inspirat, este, va concluziona Petre Tutea, un mesaj divin. într-un regim tiranic existã sansa accesului la purul imaginar, ce poate fi si „o formã de protest derizoriu, prin autonomia artei artistul neacceptînd vulgara programare ideologicã” – e ceea ce s-a sustinut, pînã la exces, dupã ‘89, sub numele de „rezistentã prin culturã”. Absenta inspiratiei dã acces, în lumea poeticã, simbolurilor goale, cu stãri afective confuze, cu imagini sensibil-tulburãtoare, iar momentele întîmplãtor-religioase „nu depãsesc pseudoaprecierea, blasfemia sau indiferenta”. Rãtãcit în umbrele grotei platonice, omul este bîntuit de setea transcendentã a Absolutului. Demnitatea umilintei este luminatã de credintã, sperantã si iubire, în contrast cu chinul absurd al orgoliului. „Arta inspiratã produce o bucurie purã, cea cãutatã prelungeste în consumator nelinistile sterile ale plãsmuitului” (P. Tutea).
     Omul nu poate iesi singur din lumea umbrelor platonice. Principiul ratiunii suficiente îsi are sens doar întemeiat si definit drept o cauzã primordialã, care limiteazã istoric cosmosul si omul ca explicatie propriu-zisã. Sentimentul religios fiind poarta de intrare în esenta lucrurilor, prin care omul aflã harul din care se revarsã limbajul si certitudinea.
     Tutea considerã ca premisã a sistemului existentialist heideggerian formula heracliticã: „naturii îi place sã se ascundã”. Lumea, pe urmele lui Blaga, se înfãtiseazã filosofului ca manifestare a Marelui mister. Doar întemeiate pe o conceptie religioasã, ordinea, ierarhia, legea si justitia au sens.
     Trecînd în revistã existentialismul, descoperã la Heidegger  forma autenticã a omului absurd, redus la douã din dimensiunile triunghiului, el si natura, ce reprezintã „un înec ontic absolutizat si în acelasi timp deschis spre viitor si spre transcendent, sub forma unei hierofanii naturale posibile”. Existentialismul tine blocat omul în grota platonicã. Viziunea crestinã a vietii si lumii, singura modalitate de acces la  adevãr, din perspectiva celor douã lumi o face incompatibilã cu naturalismul, umanismul si existentialismul. Transcendenta nu poate fi gînditã existential, precizeazã Tutea. Numai teatrul si literatura absurdului exprimã adecvat existentialismul, omul „condamnat sã fie liber” (Sartre).
     Civilizatia, ca manifestare istoricã necesarã a lumii materiale, îneacã omul în bucurii, mãcinîndu-l ireversibil.
     Se pronuntã în contra autonomiei mallarmeene a limbajului, considerîndu-l drept vehicul al lucrurilor între concret si ideal. Scriitorii, apreciazã,  sînt îndreptãtiti a socoti limbajul limpede-prozaic, subtil-psihologic, obscen, ambiguu, ei „cãutînd originalitatea iluzorie si plãcerea esteticã a cititorilor asemãnãtori”. Artistul are o mai mare libertate în folosirea limbajului, comparativ cu teologul, filosoful si omul de stiintã. El se poate misca liber „între excesiv, expresiv si simplitate clasicã, între logic si absurd, între concretul opac si idealul intangibil”.
     Aceasta nu împiedicã arta sã-si aibã rigorile ei, oglindite, ne spune Tutea, în sonet, glossã, stantã, tertinã si distih. în stiintã si artã îsi dau întîlnire: vocatia, întelegerea, explicatia si nelinistea limitelor.
     Termenii necesari pentru întelegerea stilurilor în lumea modernã sînt: Renastere, umanism, antropocentrism. Religia, pentru autorul Stilurilor este singura care permite practicarea nelimitatã a stiintei si artei.
     Stilul dialogului platonic, propus si aplicat în formula personalã a teatrului seminar, cuprinde stiinta si arta realului, antropologic evidentiind limitele spiritului cercetãtor si reductiile înselãtoare ale lumii aparente, limbajului si închipuirii.
     Fãcînd apologia eticii crestine, opusã, firesc, desfrîului, nu o crede apartinînd doar ascetilor, ci tuturor oamenilor.
     Sub lumina inspiratiei, atît savantul cît si filosoful devin artisti. Pentru pãtrunderea în lumea misterelor artistul are nevoie de horatianul mens divinior, cale de a pãtrunde în lumea esentelor, a viului propriu-zis.
     Pentru restabilirea pãcii si ordinii în epoca sinistrã în care trãim si unde stãpînesc si se ceartã sofisti, impostori, nãuci, infractori si nebuni, folosirea fortei apare ca o binecuvîntare a cerului. Tutea aflã în aceasta legitimitatea heracliticã a rãzboiului. Fuga lui Dumnezeu din cetate a permis intrarea dracului si cu el odatã prosperitatea societãtii de consum, cu materialitatea supraîncãrcatã a vietii, ce apropie sensibilitatea unora de bivolul care se tãvãleste în noroi; continuã animalizare, rinocerizare ionescianã.
     Misticul, în acest context, condus de sentimentul religios, mai orientat ca ratiunea speculativã, este capabil sã înlocuiascã revolta cu actiunea viguroasã si înteleaptã si dojana cu sfatul.
     Modalitãtile estetice ale artei omului autonom, faustic „pot pãstra: miticul, magicul, rationalul si misticul, personificãrile mitologice, procedeele magice, constructiile rationale si religioase creîndu-i iluzia omului etern, ca sumã istoricã a virtutilor, viciilor, rãtãcirilor si izbînzilor lui aparente”.
     Fatã de omul autonom, omul complet – integral – este omul religios situat în triunghiul purtãtor de Dumnezeu si specie consfintit de bisericã. Omul perfect al acestei lumi, în viziunea lui Tutea, este sfîntul, „situat în fruntea tablei valorilor, prefigurînd mîntuirea credinciosului obisnuit în lumea de dincolo.
     Fãrã acces la izvorul tuturor lucrurilor, gratie contemplãrii vietii si lumii, nu existã artã, doar stiintã limitat-utilã. Mistica asigurã artistului depãsirea suprasensibilului, vehicularea supranaturalului.
     Tutea pledeazã pentru credintã, singura cale de eliberare, de a tinde cãtre mîntuire: „Imaginatia si cãutarea nu duc la omul complet sau perfect si orice crestin vãzînd cã perfectiunea, completitudinea si eternitatea lui sînt mistere, nu mai cautã, dar trãieste bucuria aflãrii lor în dogmele ordinii crestine, trãite de oricare credincios participant la ritualul acestei puternice, glorioase si eterne biserici, în care iau sfîrsit nelinistile sterile ale mortii si neantului, ale tuturor suferintelor, catastrofelor si contradictiilor insolubile ale existentei, unde omul trãieste plenitudinar, ca fãpturã binecuvîntatã, asezatã de Dumnezeu în natura în care aflã tot ce-i trebuie si unde aflã mai ales demnitatea si puterea cuprinse în rugãciune si-n actul umilintei. Omul supus lui Dumnezeu are demnitate de stãpîn al naturii, cel nesupus este robul ei animalic”.
     Stilul recomandat omului modern este unul mai complex si mai eficace, faustian, în care sã fie înglobate motivele misterului medieval si ale dialogului platonic. Platonismul este, dupã autorul Tratatului, aporetic în discurs si-n dialog, pur în inspiratia ideilor ca mesaje poetice ale Divinitãtii. Orice poem atotcuprinzãtor, edificat sub dominatia spiritului religios, serveste ordinea venitã de Sus, este real-liber. Tutea ne spune cã poetul, „în lumea aceasta, nu se îneacã în fapte nesemnificative, în nelinisti sterile, putînd ocoli trivialitãtile naturale, psihologice si sociale, cãderile din jocul între ideal si aparent fiind înlãturate prin transfigurãrile din triunghi”. Limbajul viu, în totalitatea sa, este o metaforã.
     Avînd drept model dialogul platonic, teatrul seminar pledeazã pentru calea viului, existentã în ordinea crestinã. Scolastic, ne spune Tutea, „toatã poetica umanã este vie prin idee si formã si caducã în expresiile frãmîntãrilor vietii oarbe”. Si concluzioneazã cã teatrul seminar „trebuie sã fie o stiintã poeticã”, aici fiind sansa de a descoperi, în sens crestin, sensul criteriului artei poetice universale. „Arta adevãratã stã sub semnul inspiratiei”, reafirmã autorul Filosofiei nuantelor. în teatrul seminar se împletesc sacrul si profanul.
     Putem considera cea de-a treia carte a Tratatului..., Stilurile, o încercare de esteticã teologicã si crestinã, unde se afirmã cã refugiul mistic prin credintã (Pascal fiind un exemplu) este oricui accesibil; revelatia si gratia functionînd pretutindeni, ele ducînd la adevãr în orice timp, în orice loc si-n orice om.