Atitudini

poza                                                            UN CONGRES AL SCRIITORILOR (I)
                                                                                                                                                  Cassian Maria SPIRIDON

 

 
        Uniunea Scriitorilor din România sovietizată, asemeni tuturor formelor de organizare ideologizate ,avea dreptul la un congres propriu. Între 18 si 23 iunie 1956 se desfăsoară, în Capitală, primul Congres al scriitorilor din Republica Populară Română.
În martie 1949, la prima Conferintă a scriitorilor de după declararea Republicii, Societatea Scriitorilor Români îsi schimbă numele în Uniunea Scriitorilor din România, bun prilej de epurare a celor care nu corespundeau ideologic si de primire a cadrelor noi, cu origine sănătoasă, unii transformati în scriitori doar pe temeiul unor texte partinice afisate la „Gazeta de perete” a fabricii sau unitătii unde lucra respectivul.
Lucrările primului Congres al Scriitorilor din Republica Populară Română sînt adunate, literă cu literă, cu maximă acribie, cu evlavie aproape, într-un tom, cu titulatura mentionată, de 541 de pagini, format mare (16,7/23,9 cm), la Editura de Stat pentru literatură si artă, avînd ca responsabil de carte pe C. Regman, tehnoredactor: G. Strominger si corector: M. Stefănescu. Va fi publicată într-un timp record, la finele lui 1956 fiind prezentă în librării într-un tiraj de 8100 de exemplare. Tiparul este executat la Combinatul Tipografic Casa Scînteii „I.V. Stalin”.
Despre lucrările acestui congres a scris pentru prima oară in extenso, după ’89, într-un volum masiv, Ipostaze si metastaze ale discursului oficial (Editura Gitech, Craiova, 2000), universitarul craiovean Marian Barbu.
Cuvîntul de deschidere apartine presedintelui de onoare al USR, Mihai Sadoveanu. Într-un limbaj ideologizat, după ce declară deschiderea lucrărilor si salută pe cei prezenti, se simte dator să evidentieze factorii care au determinat înnoirea generală a societătii: „Partidul Muncitoresc Român si guvernul democratic, după 1944, cu sprijinul Uniunii Sovietice, eliberatoarea noastră, a întreprins treptat o operă vastă de redresare, eliminînd exploatarea castei parazitare din trecut, statornicind ca temei al vietii înnoite munca liberă, adăugînd toate elementele de progres material si intelectual în folosul poporului”.
Vituperînd trecutul negru, faptul că poporul muncitor a suferit pretutindeni (se observă viziunea internationalistă – n.n.) povara marii perversităti crîncene: constitutii si legi în serviciul nedreptătii, exploatării si asupririi;  scriitorii progresisti fiind cei care au lăsat mărturie în opera lor despre această crimă istorică, stopată odată cu revolutia epocală din Octombrie 1917. Un convoi lung de martiri ai scrisului, sîntem atentionati, au căzut jertfă perversitătii crîncene.
Cerînd tuturor să-si amintească, în această primă adunare, „cu recunostintă că literatura noastră de după statornicirea statului român democratic purcede de la literatura nouă sovietică”, îl afirmă ca maestru si model de urmat pe Maxim Gorki, care a determinat, pe principiile leniniste realismul socialist – continuator al realismului opus la sfîrsitul secolului al XIX-lea si începutul secolului al XX-lea asa-zisei artă pentru artă si naturalismului. Cele două curente erau principalul cal de bătaie al scriitorilor angajati în lupta contra vremurilor apuse odată cu instaurarea comunismului.
Sadoveanu, ca un părinte grijuliu, îndeamnă pe tînărul scriitor la însusirea elementelor de cultură ale vietii vechi si moderne, subliniind conditiile optime create astăzi în republica noastră si exemplele sînt grăitoare prin însiruirea lor în ordinea preferată de creatorul lui Mitrea Cocor: cenacluri, cursuri libere si conferinte, case de cultură, biblioteci, muzee, spectacole.
Apreciat drept un militant pretios, scriitorului nou, spre deosebire de cel vechi, „i se cere sinceritate, credintă si devotament în lupta la care e chemat să participe”, se întelege, de edificare a societătii noi socialiste. Cel care cîndva a scris Baltagul argumentează pentru ce merită a te angaja în această luptă: „Conditiile de trai ale scriitorului de astăzi, deosebite esential de ale celui din trecut, tind să ocrotească temeinic pe acest militant pretios. Scriitorul de astăzi are la îndemînă Fondul Literar pentru ajutoare, împrumuturi si pensii; are case de creatie si de odihnă. Scriitorilor de astăzi le sînt deschise în chip firesc situatii importante de munci de răspundere potrivite cu însusirile lor, la Academie, în Marea Adunare Natională, în ministere. Scriitorii de astăzi au pentru operele lor tiraje pe care înaintasii nostri n-au îndrăznit a le imagina”.
Ca în final să-si etaleze plăcerea de a vesti Congresul despre îmbunătătirile aduse legii drepturilor de autor ce favorizau – prin plăti consistente si publicarea promptă a lucrărilor –  autori de opere realist-socialiste.
Cuvîntul presedintelui de onoare (pe atunci si presedinte al Marii Adunări Nationale – echivalentul comunist al Parlamentului de astăzi) va directiona ploaia de rapoarte, corapoarte si cuvîntări ale delegatilor prezenti.
După deschiderea de către Mihail Sadoveanu, tovarăsul Miron Constantinescu va rosti salutul Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român adresat Congresului Scriitorilor din R.P.R. După plecăciunile de rigoare către literatura sovietică, inspiratoare a scriitorimii române, iluminată totodată de ideile marxist-leninismului, delegatul PMR constată cu satisfactie că prin combaterea de către partid a teoriei antipopulare a „artei pentru artă”, scriitorii valorosi (numai ei, ceilalti nu! – n.n.) au fost ajutati să se elibereze de balastul decadentismului.
Ca detinător al adevărului partinic, tovarăsul Miron Constantinescu, va afirma, de la înalta tribună a Congresului: „Literatura noastră este o literatură cu adevărat liberă, deoarece toti scriitorii talentati s-au situat în mod liber, deschis, pe baza propriei lor convingeri, de partea fortelor progresiste ale societătii”. Si cu greu ar fi putut cineva să-l contrazică: cei care nu s-au situat în mod liber, deschis, pe baza propriei lor convingeri, de partea fortelor progresiste, au fost închisi, unii ucisi, altii deportati, în cel mai fericit caz marginalizati, trimisi la munca de jos etc.
Li se comunică participantilor pentru ce luptă scriitorii: „pentru a ridica literatura realist-socialistă spre culmile creatiei artistice, pentru a exprima în operele lor, în toată plinătatea, marile idei ale epocii noastre, conflictele ei esentiale, eroismul neasemuit al clasei muncitoare, al poporului care înfăptuieste cea mai profundă transformare revolutionară din istoria sa. De aceea scriitorii si cititorii resping cu hotărîre orice tendintă de a nega realizările de seamă obtinute de literatura noastră în perioada de trecere la construirea socialismului”.
Literatura înregimentată ideologic are înalta misiune de a lupta pentru lichidarea influentelor capitalismului în constiinta oamenilor. În parte, la această oră, putem constata că a cam reusit.
Aflăm de la trimisul CC al PMR care este rolul realismului socialist: a asigura cea mai deplină respectare a adevărului obiectiv, fapt cu totul diferit de atitudinea obiectivist-burgheză fată de realitate, ce cultivă asa-zisa teorie a „adevărului integral”. Altfel spus, nu există decît adevărul vehiculat de orwellianul Minister al Adevărului.
Tovarăsul Miron Constantinescu, în nu prea multe fraze, comunică misiunea partidului si cerintele la care trebuia să se alinieze scriitorul nou: „Partidul educă pe scriitori în spiritul dezvăluirii si înfătisării adevărurilor vietii în lucrările lui. Cu cît mai clar si mai constient se situează scriitorul de talent în creatia sa de partea fortelor înaintate ale societătii, cu atît mai adînc va reusi să descopere si să redea în toată complexitatea lui adevărul despre realitatea noastră. Realismul socialist cere creatorului să participe activ la transformarea realitătii, inspirînd cititorilor săi optimismul revolutionar si dîndu-le claritatea telului si perspectivei, nestrămutata convingere în victoria marilor idealuri ale umanitătii... Cetătean al patriei sale socialiste, purtător al ideilor înaintate ale timpului său, scriitorul este părtas activ la marea luptă pentru triumful deplin al ideologiei clasei muncitoare. La unii scriitori se manifestă confuzii ideologice alimentate de existenta în tara noastră a rămăsitelor claselor exploatatoare, cît si de influente ale ideologiei claselor exploatatoare dinafară. Constienti de marea însemnătate a literaturii în lupta ideologică, scriitorii trebuie să combată cu maximă hotărîre tendintele de liberalism fată de nationalism, fată de recidivele de decadentism si apolitism.
Este necesară o mai intensă muncă de însusire si aprofundare de către scriitori si critici a învătăturii marxist-leniniste, si în special a teoriei marxist-leniniste a cunoasterii, însusirea temeinică a obiectivelor partidului, a liniei sale generale, pentru a putea mobiliza pentru creatiile lor pe oamenii muncii la înfăptuirea politicii partidului”.
În final îsi va exprima deplina încredere că scriitorii îsi vor închina tot talentul lor cauzei construirii socialismului.
Cred că merită, ca fapt de istorie literară, nominalizarea membrilor Organelor conducătoare ale Congresului: Prezidiul Congresului – Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, Asztalos Istvan, Alexandru Balaci, Maria Banus, Aurel Baranga, Mihai Beniuc, Geo Bogza, Demostene Botez, Anton Breitenhoffer, Marcel Breslasu, Eusebiu Camilar, Vladimir Ciocov, Ovid S. Crohmălniceanu, Mihail Davidoglu, Dan Desliu, Petru Dumitriu, Paul Georgescu, Eugen Jebeleanu, Kovacs Gyorgy, Aurel Mihale, Nagy Istvan, Ion Pas, Cezar Petrescu, Mihail Sorbul, Zaharia Stancu, Cicerone Theodorescu; Secretariatul Congresului – Demostene Botez, Alexandru Jebeleanu, Aurel Mihale, Szemler Ferenc, Tiberiu Utan; Comisia de validare – Asztalos Istvan, Laurentiu Fulga, Dumitru Ignea, Mihai Novicov, Alexandru Sahighian; Comisia de redactare a Hotărîrilor Congresului – Eusebiu Camilar, Dumitru Corbea, Ovid S. Crohmălniceanu, Lucia Demetrius, Mihu Dragomir, Kovacs Gyorgy, Nicolae Moraru, Veronica Porumbacu.
Primul raportor va fi Mihai Beniuc, presedintele USR (functie pe care nu o va părăsi pînă la moarte, în 1964). Raportul Literatura din R.P.R. si perspectivele ei de dezvoltare va debuta cu o minciună sfruntată despre rolul eliberator al armatei sovietice si aportul determinant al comunistilor din tară în răsturnarea lui Antonescu si întoarcerea armelor în contra dusmanilor omenirii. În cuvîntul său, autorul Mărului de lîngă drum îsi propune a prezenta rezultatele mai importante dobîndite de scriitorii nostri după eliberare, toate posibile numai gratie îndrumării ideologice si cu ajutorul partidului clasei muncitoare.
Încă din primele zile de după eliberare, cum era numită invazia sovietică, Mihai Beniuc constată că scriitori ca Mihail Sadoveanu, Mihail Ralea, Zaharia Stancu, Victor Eftimiu, Demostene Botez, Cezar Petrescu si Camil Petrescu, la care s-au alăturat mai tinerii Radu Boureanu, Cicerone Theodorescu, Eusebiu Camilar, Maria Banus, N.D. Cocea, A. Toma, M.R. Paraschivescu, D. Corbea, Ion Călugăru, Nagy Istvan, Gaal Gabor, Marcel Breslasu, G. Macovescu, Ion Pas, Geo Bogza, G. Ivascu, E. Jebeleanu, la care cere îngăduinta, modest, a se nominaliza si pe el, au început numaidecît să activeze intens pe linie democratică pentru literatură. În concluzie: „Important pe tărîm literar a fost faptul că partidul a pus în fata scriitorilor imediat după eliberare, cu claritate, problema combaterii antirealismului în artă de pe pozitia realismului si i-a îndemnat chiar de la început să stăruie în însusirea realismului socialist, îndeosebi prin studierea literaturii sovietice si prin tot mai temeinica cunoastere a ideologiei marxist-leniniste”.
De mare însemnătate îi pare raportorului articolul lui Sorin Toma, publicat în 1948 de „Scînteia”, în care este atacat Tudor Arghezi pentru cultivarea în opera sa a formalismului si decadentismului, articolul deschizînd astfel focul împotriva principalelor primejdii din afară pentru poezia noastră. Articolul este totusi amendat pentru concluziile nejuste în legătură cu perspectivele creatiei poetului Cuvintelor potrivite, fapt ce va determina o temporară izolare a acestuia. După ce va publica 1907 si Cîntare omului, Tudor Arghezi va fi recuperat de scriitorimea progresistă, încheindu-se temporara izolare.
Mihai Beniuc dedică un întreg capitol luptei pentru realismul socialist. După Conferinta din 1949 a scriitorilor, primele victorii în lupta pentru realismul socialist sînt sărbătorile, sub îndrumarea partidului si cu ajutorul guvernului în 1950 ale centenarului Eminescu si în 1952 ale lui Caragiale: astfel s-a pus bază largă valorificării mostenirii culturale pe principii leniniste. Cine va răsfoi editiile centenare Eminescu si Caragiale va avea surpriza unei lecturi crosetate, în care, în fapt, lipseau la amîndoi clasicii literaturii nationale textele lor esentiale. Era o valorificare leninistă. Aceasta nu-l va împiedica pe autorul Cîntecelor de pierzanie să nu combată proletcultismul, care, în opinia sa, „consistă între altele în faptul că izolează pe cititor de marile creatii valoroase ale clasicilor”, si-i dat ca exemplu posibil Eminescu, care ar fi ajuns la această situatie dacă n-ar fi fost politica partidului consecvent leninistă în această privintă (no comment!)
Valorificarea mostenirii culturale se supune unor reguli clare, de luptă: pe lîngă combaterea încercărilor proletcultizante se impune stoparea încercării de a prelua toată literatura din trecut de-a valma, fără spirit critic, altfel spus totul să fie trecut prin sita ideologică a partidului. Este combătut cu vehementă formalismul în artă, ca manifestare a idealismului afirmat sub influenta ideologiei burgheze, si nu mai putin idilismul, ce se manifestă prin sulemenirea realitătii sau prezentarea ei tendentios unilaterală si aceasta pentru că „nu avem nevoie nici de reclama mincinoasă a idilistilor, care fără îndoială miroase a oportunism – dar nici de ponegrirea negativistilor, care, oricît s-ar ascunde «după piersic», spun cu predilectie si adeseori cu exclusivitate ceea ce le place dusmanilor regimului nostru”.
Vigilent, tine să precizeze în continuare: „Oricărui liberalism noi îi opunem spiritul de partid. Iar idilismului si negativismului le opunem realismul socialist”. Înarmati cu spiritul de partid si îndoctrinati cu realismul socialist, scriitorii erau în imposibilitatea de a cădea în vreo greseală partinică.
Lenin este citat copios, cu astfel de texte: „Arta apartine poporului. Prin rădăcinile ei cele mai adînci ea trebuie să pătrundă în însusi grosul maselor largi muncitoare. Ea trebuie să fie pe întelesul acestor mase si iubită de ele. Ea trebuie să unească simtirea, gîndirea si vointa acestor mase, să le ridice”.
Realizările editoriale sînt prezentate stahanovist, cifrele în sine fiind grăitoare în opinia referentului. De la 1 ianuarie 1949 si pînă la Congres s-au publicat în limba română, dar si în limbile minoritătilor nationale, „4941 de titluri însemnînd 38.185 de coli editoriale si 64.081.475 de exemplare”.
Cu o minutiozitate contabilă exemplară (ce evidentiază cît de riguros era controlul organelor cu această misiune), numărul titlurilor, colilor si exemplarelor mentionate este partajat cu maximă exactitate pe domenii: literatură contemporană, literatură pentru copii, literatură clasică română etc.
Nici Gheorghe Gheorghiu-Dej nu este neglijat: va fi si el citat cu piosenie din afirmatiile de la al II-lea Congres al PMR, spre exemplu: „Dar succesele obtinute nu trebuie să ducă la crearea unei atmosfere festive, de automultumire. Multe dintre temele mari si dintre aspectele fundamentale ale luptei eroice a poporului muncitor pentru construirea socialismului, ca si din istoria ultimelor decenii, nu si-au găsit oglindirea în literatură si artă decît în slabă măsură. Multe opere suferă de tendinta de a simplifica realitatea, de a o prezenta în chip schematic, ceea ce se manifestă îndeosebi în prezentarea slabă din punct de vedere artistic a superioritătii noului, a procesului de înfrîngere si lichidare a ceea ce este vechi. Lipsite de viată sînt în unele opere literare figurile făuritorilor noii societăti”.
Triumfalist, Mihai Beniuc citează autori (majoritatea dintre ei, la această oră, aflati în istoria literaturii la… si „altii”) si operele lor ce zugrăveau trecutul si prezentul în cele mai reusite culori realist socialiste.
Între marile realizări de după eliberarea sovietică, la loc de cinste se află Mitrea Cocor al lui Mihail Sadoveanu, care a deschis drumul literaturii noi. Nu sînt uitate poeziile si poemele unor autori ca Dan Desliu în Lazăr de la Rusca sau Eugen Jebeleanu cu Satul lui Sahia etc. La proză îsi mentine locul fruntas Bărăganul lui V. Em. Galan, dar si Desfăsurarea lui Marin Preda, Geo Bogza cu Oameni si fapte din Valea Jiului, iar Petru Dumitriu cu Drum fără pulbere si Pasărea furtunii (ultimul remarcat pentru crearea celui mai reusit personaj comunist) etc. etc.
Se precizează în plenul Congresului că eroul pozitiv al timpului nostru este comunistul, el este „piatra de încercare pentru capacitatea scriitorului de a cuprinde si pătrunde esentialul din spiritul epocii, este vorba de cheia de boltă a literaturii noi, realist-socialiste, si dacă aici am realizat putin, înseamnă că n-am realizat îndestul principalul”. În continuare sînt date cîteva sfaturi fundamentale pentru retetarul la care trebuie să apeleze scriitorul vremurilor noi: „Or acest principal, ca varietate de personaje vii, este criteriul validitătii literaturii în ceea ce priveste continutul ei nou în literatura noastră. Noul există în oameni, în relatiile sociale. Scriitorul trebuia să cearnă si să aleagă aurul de nisip sau să-l găsească sub formă masivă realizat într-o personalitate, precum si negativul ei, din măruntaiele vietii ca în adîncul unei mine. Dacă n-ai adus caracterele si trăsăturile specifice epocii tale bine individualizate si tu însuti n-ai luat pozitie fată de aceste trăsături si caractere, cu intentie implicită mai mult decît explicită de-a promova binele oamenilor, înseamnă că în literatură cazul tău se clasează. Trebuie să aduci un astfel de om încît cititorii să spună: «Asa as vrea să fiu si eu», sau măcar: «Îmi place», alături de oameni despre care cititorul să spună: «Asa, fereste-mă Doamne, să nu fiu!» sau: «Scîrnavă făptură!» Omul pozitiv, dacă nu ai redat altul, trebuie să fii măcar tu, scriitorul, despre care cititorul să poată spune: «Bine zice, are dreptate!»”.
Se explică ce se cere efectiv comunistului: „un urias devotament fată de cauza partidului si o generoasă dăruire a fortei si energiei sale pentru marile idealuri umaniste. În consecintă, pe un astfel de om nou trebuie scriitorii să-l aibă ca model, unde ideologia are un rol de busolă.
Realizînd că trebuie să fie si mai explicit, prezintă ce înseamnă metoda realismului socialist în creatia artistică: „Înseamnă că scriitorul studiază realitatea care face obiectul operei sale si mijloacele prin care el înfătisează această realitate ca un comunist, din punctul de vedere al materialismului istoric, căutînd să descopere în relatiile dintre oameni, în constiinta omului, în tot ceea ce vine din mediu în contact cu omul, sensul dialectic al lucrurilor, dinamica desfăsurării fenomenelor în raporturile lor cauzale, orientarea lor, si să scoată din ele ceea ce este esential, ceea ce este tipic, pentru a zugrăvi realitatea în asa fel încît oricine să poată apoi descoperi în ea ceea ce vede un comunist, directia ei de miscare. În însemnările sale într-un loc, Leonardo da Vinci spune să nu-l citească cine nu este matematician. Eu as zice că cine vrea să scrie de pe pozitia realist-socialistă, trebuie să se apropie tot mai mult de marxism-leninism si mai cu seamă să fie convins de justetea conceptiei marxist-leniniste despre lume, luptînd concret, acolo unde se găseste, pentru idealurile noi împotriva exploatării omului si pentru realizarea unei vieti frumoase si fericite pentru toti cei ce muncesc. Metoda realismului socialist înseamnă de fapt punerea în aplicatie a spiritului de partid în artă si a capacitătii de tipizare care este o formă de a face cunoscut adevărul vietii prin ceea ce este tipic într-un moment si un loc dat – însăsi tipizarea în acest caz acoperindu-se cu sfera realismului socialist. Scriitorul realist-socialist nu poate vedea realitatea din punctul de vedere al lui Sirius, ci de pe pozitia unui marxist-leninist si, cercetînd-o ca atare, înfătisînd-o ca atare, el aplică metoda realismului socialist. Si nu există aspect al vietii si al existentei, fie că este vorba de ceea ce unii numesc «eternul uman» si pentru care cer tratament special în artă, sub specie aeterni, fie că este vorba de ceea ce se schimbă, vizibil sub ochii nostri – care să nu poată fi tratat de pe pozitia ideologică a unui comunist. O operă literară scrisă cu metoda realismului socialist, nu te poate face bunăoară mistic, rasist, sau existentialist, ci dacă te influentează, aceasta se petrece numai în sensul de a vedea că în lucrurile omenesti si în natură nu domneste legea hazardului, ci există un sens dialectic, o orientare, o tendentiozitate în desfăsurarea fenomenelor, în care, istoriceste, omul începe să aibă un rol din ce în ce mai important”.
Beniuc se simte dator a-l cita si pe Mihail Sadoveanu, dar nu direct ci spicuit dintr-un citat mai larg al tovarăsului Gheorghiu-Dej la al II-lea Congres al P.M.R.: „Literatura nu poate fi izolată de interesul permanent al obstei muncitoare. Tara noastră n-are ce face cu literatii «care nu fac politică» si cu cei care pretind că dormitează în turn de fildes. Tara noastră are nevoie de scriitori militanti în vederea progresului ei necontenit”. Ceahlăul literaturii noastre n-are ce face cu cei care nu fac politică, are nevoie de scriitori militanti. Mihail Sadoveanu a fost un soldat disciplinat al partidului.
Se cere imperios scriitorului să fie si dascăl întru ridicarea constiintei socialiste a poporului.
Trebuie să fie studiati maestrii realismului socialist: Gorki, Maiakovski, Solohov. E bine, ni se spune să cunoastem si scriitori sau poeti care ideologic nu sînt aproape de noi, ca de exemplu: Baudelaire, Rimbaud, Apollinaire, dar cu conditia să stim să întelegem just ceea ce ne deosebeste ideologic de ei.
Un alt capitol din raport poartă un titlu cît se poate de adecvat: Îndrumarea de către partid – principiu de bază al literaturii noastre.
Scriitorii vor fi preveniti că „linia partidului este una singură, dată de congresul partidului, iar între congrese de Comitetul Central (în nici un moment linia partidului nu este lăsată în părăsire – n.n.), dar de aplicarea liniei partidului în literatură răspunde orice scriitor comunist si membru de partid (interesantă distinctia între comunist si membru – n.n.), si în primul rînd Uniunea Scriitorilor, prin conducerea ei”.
Si pentru că ar fi fost posibil ca unii dintre cei prezenti să aibă încă nelămuriri privind rolul ideologic al literaturii, implicit al scriitorului, cît si despre ce înseamnă libertatea partinică, presedintele USR defineste acesti termeni principial, fără nici o abatere de linia călăuzitoare a partidului: „Desi prin cererea de a deveni membru al Uniunii Scriitorilor si prin aprobarea acesteia, fiecare scriitor, conform statutului, acceptă rolul îndrumător al Uniunii, care se călăuzeste ideologic după principii marxist-leniniste si care introduce linia partidului în literatură, totusi cineva din afară s-ar putea ridica si întreba: Cum se împacă activitatea de îndrumare a Uniunii si organelor ei, în spiritul liniei partidului, cu libertatea? – si în continuare ar putea, după logica sa, spune: Ce fel de libertate este aceea de a nu putea scrie împotriva poporului, partidului, patriei, progresului? De-a nu putea face tumbe suprarealiste sau de-a dansa pe funie deasupra prăpăstiilor metafizice, în mînă cu parasolul idealismului? De-a nu te putea exprima păsăreste, dacă-ti place păsăreasca, ci numai pe întelesul tuturor, al «gloatelor»? Adică libertatea este numai de a alege tema dorită, de-a folosi stilul personal, de a sluji poporul, socialismul, pacea? Da, vom putea răspunde, asta este libertatea noastră, pe care n-am avut-o înainte.
Pentru noi libertatea a început o dată cu eliberarea tării de fascism, de către armatele sovietice, o dată cu preluarea puterii de către clasa muncitoare în aliantă cu tărănimea muncitoare, sub îndrumarea partidului. Atunci au început să scrie, deschis, scriitorii ceea ce nu scriau decît pe ocolite altădată sau pur si simplu treceau sub tăcere. Noi am ajuns la libertatea în creatie pe care unii din noi o visau, la literatura pe care Lenin o prezicea: «Aceasta este o literatură liberă, pentru că nu lăcomia si carierismul, ci ideea socialismului si simpatia pentru cei ce muncesc vor face să se înroleze în rîndurile ei noi si noi forte. Aceasta va fi o literatură liberă, pentru că ea nu va servi unei eroine suprasătule, nu «celor zece mii din pătura de sus care se plictisesc si suferă de obezitate, ci milioanelor si zecilor de milioane de muncitori, care alcătuiesc floarea tării, forta ei, viitorul ei. Aceasta va fi o literatură liberă, care va fertiliza gîndirea revolutionară a omenirii, prin experienta si munca vie a proletariatului socialist, care va crea o permanentă întrepătrundere între experienta trecutului (socialismul stiintific, care a desăvîrsit dezvoltarea socialismului de la formele sale primare, utopice) si experienta prezentului (actuala luptă a tovarăsilor muncitori)». De la scrierea acestor luminoase cuvinte au trecut 50 de ani si iată că ele s-au adeverit si în tara noastră, ele au devenit expresia modului de libertate pe care l-am ales si-l întelegem noi si l-am urmat.
Poate să mai existe pe undeva si cîte unul care visează «poezia pură», «arta pentru artă», edelvaisuri metafizice sau cocleală de pe ceaunul de platină al lunii, dar omului, adică aceluia care munceste si vrea să trăiască omeneste pe pămînt, altceva-i trebuie, despre altceva vrea să-i audă pe scriitori vorbind. Iar aceasta e adevărat nu numai în tările socialiste, ci si în cele capitaliste, afară doar de o restrînsă categorie de «initiati», de membri ai «elitei», în realitate niste dezmătati ai intelectului si pînă la urmă legati de sacul cu bani ai bancherilor”.
Toate aceste afirmatii mincinoase si contradictorii sînt elocvente în sine si lămuritoare pentru statutul scriitorului în timpul dictaturii comuniste.
În scurt, Mihai Beniuc lovind cu barda, vorba lui, desparte apele de uscat, „între îndrumare si libertate, deci între introducerea liniei în creatia literară si putinta cuiva de a-si dezvolta liber talentul în interesul poporului său si al înaltelor idealuri umanitare definite ca teluri de atins de către comunisti, nu există contradictie, ci dimpotrivă o perfectă concordantă. Nu e de mirare că cei mai multi si cei mai buni scriitori ai nostri au acceptat pentru orientarea lor în cîmpul activitătii literare linia partidului”.
Cei care nu au acceptat pentru orientare – se întelege, în totală libertate – linia partidului n-au pierdut decît libertatea personală, unii si viata.
Si cum dispretul fată de sacul cu bani al bancherilor trebuia tinut mereu treaz, cel care a scris Mărul de lîngă drum nu uită a vorbi despre conditiile tot mai bune ale muncii literare. Cu date si cifre elocvente sînt prezentate sumele cheltuite si primite de către scriitorii aliniati, dar si conditiile de odihnă si documentare asigurate creatorului pentru ca să ajungă la un nivel de trai foarte ridicat. Statistic aflăm „că numai de la Fondul literar, revine în acesti ani, în medie, de fiecare scriitor, suma de 9000 lei, în afară de drepturile sale de autor si de orice alte venituri, în afară de faptul că statul plăteste la fiecare carte o cotă serioasă care nu intră în pretul de vînzare al cărtii”.
Cei 9000 de lei proveniti în medie numai de la Fondul literar erau, la acea vreme, o sumă fabuloasă. Un director de scoală primea ceva mai putin de 300 lei/lună – adică maximum 3600 lei/an. Prin comparatie se vede cît de bine stia partidul să-i stipendieze pe cei dispusi să se vîndă.